După ce în 2015 mi-am susținut teza de doctorat, experiența doctoratului și cea a susținerii m-au determinat să îmi doresc o pauză de la cercetare și de la lumea academică. Astfel, m-am întors la o altă dragoste, educația muzeală, și timp de vreo 4 ani am lucrat ca muzeograf cu atribuții de educator muzeal. O perioadă în care am participat la programe educative, proiecte naționale și internaționale, am avut studenți în practică, am lucrat pentru Noaptea Muzeelor, dar și câte ceva pentru cercetare. Pentru că, oricât de dezamăgită eram, întrebările și interesele mele în zona cercetării erau încă vii și active. Am mai participat la conferințe, am scris și articole, dar pe subiecte disparate, pentru că sunt curioasă din fire. Și chițibușară, dar asta e altă discuție. 

Și cum se spune că găsești fix atunci când nu cauți, pe când eram în Grecia cu un proiect educativ internațional dedicat adulților de 50 plus, am descoperit niște case construite cam pe vremea când încă era provincie a Imperiului Otoman. Vizitându-le, cerând informații despre ele, plecând teleleu în căutarea lor, fotografiindu-le, am ajuns să investighez mai în profunzime fenomenul acelui tip de arhitectură aparte, care în Grecia se numește archontika, de la arhonte. Am ajuns să descopăr că acest tip de arhitectură este mai răspândită decât informațiile despre casele din Grecia lasă să se înțeleagă (cele din Grecia sunt considerate drept exemple de arhitectură vernaculară macedoneană).

Casa otomano-turcă, așa cum a fost denumită de Maurice Cerasi, are o mulțime de exemple într-o multitudine de orașe și sate ale fostelor provincii otomane. Au fost construite de membri ai diverselor comunități etnice: armeni, evrei, bulgari, greci, turci, vlahi, ș.a. și au făcut subiectul a numeroase studii și cărți de-a lungul timpului. Și am început să îmi fac concediile prin orașe care aveau încă exemple pentru acest tip de arhitectură ca să fotografiez tot ce se putea. 

Structura și planimetria acestor case, că nu se prea poate vorbi de un stil, diferă uneori chiar în interiorul aceleiași localități, sau sunt similare până la identificare cu exemple din cu totul alte regiuni. Punctul de origine a făcut obiectul multor dezbateri și multor abordări prin prisma naționalismelor de secol 19 și început de secol 20. Ceea ce m-a făcut să gândesc subiectul acestor case pornind de la contextul cosmopolit al fenomenului și drumul parcurs până la integrarea unor elemente în stilurile naționale apărute în țările balcanice în primele decenii ale secolului 20 într-o conferință susținută anul trecut. Sau cum avem cazurile Greciei și ale Bulgariei, adoptarea integrală a lor ca un tip de arhitectură specifică bulgară sau greacă. Dar, în aceeași măsură, am ajuns să mă întreb cum erau casele boierești și ale negustorilor din orașele ce aveau legături comerciale cu Imperiul Otoman, capitalele București și Iași, dar și din orașe aflate de-a lungul rutelor folosite de negustori. Suntem oare liminali, așa cum ne numea John Plemmenos? Răspunsul este încă în lucru, deoarece sursele sunt împrăștiate prin multe arhive, au fost folosite și nu prea de autorii care s-au ocupat de această perioadă, de multe ori cu multe erori, mai ales în textele celor care au scris despre urbea bucureșteană. Și fără niște instrumente sau o metodologie clară ceea ce face acest drum și mai interesant.

Întâlnirea cu Theodor Ulieriu Rostas și al său proiect Case și mai vechi, derulat prin Laboratorul de Memorie Urbană, a fost precum cireașa de pe înghețată. A fost, cred, semnul de care aveam nevoie ca să știu că am găsit un drum pe care voiam să pășesc nu doar din curiozitate academică, ci și din dorința de a redescoperi o perioadă a istoriei Balcanilor și, implicit, a Țărilor Române care a început de ceva ani buni să fie privită cu ochi proaspeți, dincolo de stereotipii și prejudecăți. Niște parteneri de discuție am găsit și în Forum Transregionale Studies din Berlin, care s-au gândit să mediteze asupra moștenirilor imperiale ruse și otomane din sud-estul european, adunând cercetători din varii domenii, nu doar istorici. Dar drumul este de-abia la început și, cum spune și Tolkien: 

"The Road goes ever on and on,

Down from the door where it began.

Now far ahead the Road has gone,

And I must follow, if I can."