Despre case și (re)găsirea unui drum de urmat

După ce în 2015 mi-am susținut teza de doctorat, experiența doctoratului și cea a susținerii m-au determinat să îmi doresc o pauză de la cercetare și de la lumea academică. Astfel, m-am întors la o altă dragoste, educația muzeală, și timp de vreo 4 ani am lucrat ca muzeograf cu atribuții de educator muzeal. O perioadă în care am participat la programe educative, proiecte naționale și internaționale, am avut studenți în practică, am lucrat pentru Noaptea Muzeelor, dar și câte ceva pentru cercetare. Pentru că, oricât de dezamăgită eram, întrebările și interesele mele în zona cercetării erau încă vii și active. Am mai participat la conferințe, am scris și articole, dar pe subiecte disparate, pentru că sunt curioasă din fire. Și chițibușară, dar asta e altă discuție.

Și cum se spune că găsești fix atunci când nu cauți, pe când eram în Grecia cu un proiect educativ internațional dedicat adulților de 50 plus, am descoperit niște case construite cam pe vremea când încă era provincie a Imperiului Otoman. Vizitându-le, cerând informații despre ele, plecând teleleu în căutarea lor, fotografiindu-le, am ajuns să investighez mai în profunzime fenomenul acelui tip de arhitectură aparte, care în Grecia se numește archontika, de la arhonte. Am ajuns să descopăr că acest tip de arhitectură este mai răspândită decât informațiile despre casele din Grecia lasă să se înțeleagă (cele din Grecia sunt considerate drept exemple de arhitectură vernaculară macedoneană).

Casa otomano-turcă, așa cum a fost denumită de Maurice Cerasi, are o mulțime de exemple într-o multitudine de orașe și sate ale fostelor provincii otomane. Au fost construite de membri ai diverselor comunități etnice: armeni, evrei, bulgari, greci, turci, vlahi, ș.a. și au făcut subiectul a numeroase studii și cărți de-a lungul timpului. Și am început să îmi fac concediile prin orașe care aveau încă exemple pentru acest tip de arhitectură ca să fotografiez tot ce se putea.

Structura și planimetria acestor case, că nu se prea poate vorbi de un stil, diferă uneori chiar în interiorul aceleiași localități, sau sunt similare până la identificare cu exemple din cu totul alte regiuni. Punctul de origine a făcut obiectul multor dezbateri și multor abordări prin prisma naționalismelor de secol 19 și început de secol 20. Ceea ce m-a făcut să gândesc subiectul acestor case pornind de la contextul cosmopolit al fenomenului și drumul parcurs până la integrarea unor elemente în stilurile naționale apărute în țările balcanice în primele decenii ale secolului 20 într-o conferință susținută anul trecut. Sau cum avem cazurile Greciei și ale Bulgariei, adoptarea integrală a lor ca un tip de arhitectură specifică bulgară sau greacă. Dar, în aceeași măsură, am ajuns să mă întreb cum erau casele boierești și ale negustorilor din orașele ce aveau legături comerciale cu Imperiul Otoman, capitalele București și Iași, dar și din orașe aflate de-a lungul rutelor folosite de negustori. Suntem oare liminali, așa cum ne numea John Plemmenos? Răspunsul este încă în lucru, deoarece sursele sunt împrăștiate prin multe arhive, au fost folosite și nu prea de autorii care s-au ocupat de această perioadă, de multe ori cu multe erori, mai ales în textele celor care au scris despre urbea bucureșteană. Și fără niște instrumente sau o metodologie clară ceea ce face acest drum și mai interesant.

Întâlnirea cu Theodor Ulieriu Rostas și al său proiect Case și mai vechi, derulat prin Laboratorul de Memorie Urbană, a fost precum cireașa de pe înghețată. A fost, cred, semnul de care aveam nevoie ca să știu că am găsit un drum pe care voiam să pășesc nu doar din curiozitate academică, ci și din dorința de a redescoperi o perioadă a istoriei Balcanilor și, implicit, a Țărilor Române care a început de ceva ani buni să fie privită cu ochi proaspeți, dincolo de stereotipii și prejudecăți. Niște parteneri de discuție am găsit și în Forum Transregionale Studies din Berlin, care s-au gândit să mediteze asupra moștenirilor imperiale ruse și otomane din sud-estul european, adunând cercetători din varii domenii, nu doar istorici. Dar drumul este de-abia la început și, cum spune și Tolkien:

„The Road goes ever on and on,

Down from the door where it began.

Now far ahead the Road has gone,

And I must follow, if I can.”

Roxana COMAN

Muzeograf la Muzeul Municipiului București, lector la Fundația Calea Victoriei, Roxana are un doctorat în istorie, cu lucrarea *Orientul și spațiul românesc: între model cultural și reprezentare (1856-1881). *

Noua Literatură

Andrei ZBÎRNEA, poet cu deja câteva volume publicate, m-a uimit inițial prin mobilitate, regăsindu-l în varii grupuri literare. Abia după aceea l-am citit, recent, și m-a încântat prin observația atentă și prin selecția detaliului, ceea ce-l anunță ca prozator. Poeme scurte, niște clipuri, în fapt, care alcătuiesc un autoportret din decupaje, montate epic, detașat, cu acel confort care-i permite să mediteze asupra moștenirii familiale sau chiar să facă paranteze. Plus un tip de emoție intelectuală, asistată, cu mici pauze extravagante. Și-a mai fost un vers, care m-a făcut să-l trec pe Andrei pe lista mea de lecturi:

mă numesc Gook am aproape 34 de ani și voi ajunge (la un moment dat) în bergen

Prin urmare, rubrica Noua literatură (vz mai jos) are parte azi de poezie. Doar o canapea ne mai lipsește, iar Andrei, anticipând, a și adus niște fotolii, pentru noul lui atelier: Grand Slam Poetic. Cine scrie poezie trebuie neapărat să-i facă o vizită.

Doina RUȘTI

Cartea săptămânii

Noua povestiri

de J.D.Salinger

Recomandată de

Dorotheea PETRE

Anticariat nou

NOUTĂȚI

Mircea CĂRTĂRESCU

favorit la Premiul Nobel pentru literatură

Începe Festivalul de Teatru de la Sibiu

ediția 2020

O carte consistentă, semnată de

Bogdan Tănase

În numărul acesta semnează

Vești bune: ne pregătim din nou de

G O P O

Recomandări OPTm

CRONICHETE & PREZENTĂRI

Patricio Pron –* Mâine vom avea alte nume* - premiul Alfaguara 2019 pentru roman – are în centru un cuplu: ea e arhitectă și nu prea știe ce vrea, el scrie eseuri și știe că nu vrea să fie singur. Cartea nu e doar despre soarta relațiilor în epoca aplicațiilor și a rețelelor sociale, ci și despre un moment în istorie și despre cețoasa confuzie într-un secol neurotic, spune scriitorul, născut în Argentina (1975) și stabilit la Madrid. In 2010 revista Granta l-a ales printre cei mai buni 22 de scriitori tineri de limbă spaniolă.

Patricio Pron -* Mañana tendremos otros nombres*, Alfaguara, 2019; 304 pg.

Alexandra NICULESCU

Oricum am lua-o, istoricul este dependent de privire și de o mică dictatură a ochiului, căci modul în care privim lumea revendică și închiderea ei  într-o cronologie anume. Și, totuși, nu cronologia este cea care dictează privirea autorului atunci când alege să analizeze cum se conturează figura lui Nicolae Iorga în arhivele poliției Vechiului Regat, anatomia cotidianului în jurnalul și corespondența lui Franz Kafka, evreul în stenogramele ședințelor PCR sau perioada stalinistă în reprezentările foștilor colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej. Mai degrabă dorința de a descifra un imaginar social, în care unei interogații de tipul „cine sunt eu?” nu-i poate fi adăugat decât un singur răspuns: „toate poveștile celorlalți”.

Andi Mihalache - Codificări culturale, inflexiuni sociale, colecția „Anima Mundi”, Editura Argonaut / Mega, Cluj-Napoca, 2020, 271 pg.

Cristina BOGDAN

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Iulia PANĂ ne îndeamnă să citim la malul mării

Edituri mici, cărți importante

Editura Paralela 45

Cărți de succes

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm

IN CURÂND

Copyright © optmotive.ro