Andrei ȘERBAN - Vizual - nr. 16 / 8 iunie, 2020
„Biblia nu trebuie să fie ca un iPhone”, pentru că asta ar însemna că ar putea fi detronată oricând de o variantă upgradată. Astfel, raportul cu scriptura, care trebuie să-și păstreze formula originară, devine o problematică de ordin strict personal, în funcție de nevoile fiecăruia. Iar orice încercare de a invoca iluzia unei comuniuni sub semnul unul decalog rigid devine un act de credulitate.
Serialul-sequel The New Pope (2020) se concentrează, în mare, pe acest punct nevralgic, continuându-și formula narativă obraznică și revoltătoare impusă de precedentul The Young Pope (2016). În consecință, intrigile și păcatele ce se ascund în inima Vaticanului contemporan devin din ce în ce mai arborescente, șocând sensibilitățile de modă veche cu amplele pasaje exuberante ori decadente, ornate cu lumini de stroboscop și muzică tehno cu tușe tribale.
Într-adevăr, contrastele stridente între aparențele generale cu privire la universul papalității și imaginea cinematografică devin o marcă înregistrată a creatorului Paolo Sorrentino, a cărei naturalețe induce faptul că asistăm, de fapt, la o portretizare cât se poate de autentică a acestui clan. Nu folosesc un astfel de termen într-o manieră pur întâmplătoare, întrucât structurile ierarhice surprinse de regizorul italian respectă deseori aceleași exigențe și cutume specifice unei familii mafiote, în care jocurile de putere sunt alimentate de șantaj, amenințări sau de strategii politice minuțios gândite.
Apropo de acest aspect – într-un interviu, Martin Scorsese mărturisea că locul în care a copilărit le oferea tinerilor două posibilități: fie să devină preoți, fie să devină gangsteri. Puțini reușeau să devină ambele. Ei bine, cardinalii și papii surprinși de Paolo Sorrentino bifează, în majoritatea lor, acest caz. Totuși, spectatorul nu asistă la vendete sângeroase imaginate de un scriitor de tipul lui Mario Puzo. Carnagiile sunt înlocuite aici cu acte de dezmăț ce surprind, printr-un filtru glossy-baroc, high-life-ul catolic într-o imagine luxuriantă, în care coexistă elemente de artă renascentistă și detalii desprinse din extravaganța consumeristă.
Tot astfel, mizerabilismul creștin este încadrat de blițurile paparazzilor dornici să afle secretele murdare din spatele fețelor bisericești. Această disonanță fascinantă, ce amintește de tranziția bruscă dinspre ambianța corală înspre strigătele orgiastice – începutul filmului La Grande Bellezza –, pare să își extragă substanța din aceeași materie imagistică utilizată de artiști precum David LaChapelle. În cazul lui Sorrentino – iar asta nu mai este un secret –, aceste trăsături vin și ca o continuare a admirației sale pentru Federico Fellini, care, de asemenea, este adeptul unei estetici cinematografice la mijlocul dintre rafinament și exces, trasând pe deasupra lumii avide de celebritate traseul disperat al unui protagonist aflat în căutarea unei epifanii veritabile. De altfel, La Grande Bellezza este o replică impecabil executată a celebrului Otto e mezzo.
Dar, revenind la serialul din 2019, în ciuda preaplinului consumerist ce dă consistență acestui bâlci al deșertăciunilor, lucrurile nu sunt întotdeauna împinse de regizor într-o zonă extremă, care să reducă personajele la niște tipologii liniare. Poate acesta este cel mai incomod aspect, din moment ce serialul forțează spectatorul să renunțe la șabloanele rigide de tipul înger-diavol, sfânt-păcătos, inspirate de mentalitatea medievală. Astfel, setea de putere a personajelor este mai mereu umbrită de acte de bunătate; binele nu poate fi realizat decât în urma unei sistematici călcări peste cadavre. În același fel, admirația pentru noii trimiși pe pământ ai lui Dumnezeu devine un act mediatizat ce provoacă isterii generale, transformând arhaicul raport dintre sfânt și ucenic într-unul de tipul rockstar-fan.
De fapt, noul Mesia nu va fi tâmplar. Cel mai probabil, va fi un cântăreț multipremiat, familiarizat cu cele mai noi gadgeturi, care va face băi de mulțime, oferind autografe, în timp ce profilul său de Instagram va aduna un număr record de followeri. Tot astfel, viitorii apostoli vor fi înlocuiți de groupies sau huligani, care vor scrie un nou testament direct pe wall-ul propriilor pagini de Facebook. Marea întrebare e dacă acest nou testament va fi scris cu ajutorul unui iPhone.
P.S.: Dacă tânărul papă Jude Law v-a convins încă din primul serial prin versatilitatea cu care sparge clișeele creștinești, atunci îl veți adora pe noul papă interpretat de John Malkovich, ce duce la un alt nivel rafinamentul cu care l-a incarnat, acum mai bine de 30 de ani, pe Vicontele de Valmont.
Doctor în filologie, asistent universitar la Departamentul de Artă Teatrală (Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu), secretar literar al Teatrului Național „Radu Stanca”, Andrei iubește teatrul, cinematografia și literatura – nu neapărat în această ordine.
Anarchy in Rumania
FITS 2020 – din culise
Invitații lui Zenob: Alex IORDĂCHESCU
Biletul și brățara de festival
De partea nevăzută a muntelui Șogor
Camera lui Giovanni
Ce visa Nabokov?
Poeme
Romulus BUCUR
Something is rotten in the state of Denmark
Despre case și (re)găsirea unui drum de urmat
Dobrogea – o tipă cheală?
Un poem de Wendy Cope
(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)
PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.
Andrei ZBÎRNEA, poet cu deja câteva volume publicate, m-a uimit inițial prin mobilitate, regăsindu-l în varii grupuri literare. Abia după aceea l-am citit, recent, și m-a încântat prin observația atentă și prin selecția detaliului, ceea ce-l anunță ca prozator. Poeme scurte, niște clipuri, în fapt, care alcătuiesc un autoportret din decupaje, montate epic, detașat, cu acel confort care-i permite să mediteze asupra moștenirii familiale sau chiar să facă paranteze. Plus un tip de emoție intelectuală, asistată, cu mici pauze extravagante. Și-a mai fost un vers, care m-a făcut să-l trec pe Andrei pe lista mea de lecturi:
mă numesc Gook am aproape 34 de ani și voi ajunge (la un moment dat) în bergen
Prin urmare, rubrica Noua literatură (vz mai jos) are parte azi de poezie. Doar o canapea ne mai lipsește, iar Andrei, anticipând, a și adus niște fotolii, pentru noul lui atelier: Grand Slam Poetic. Cine scrie poezie trebuie neapărat să-i facă o vizită.
Doina RUȘTI
favorit la Premiul Nobel pentru literatură
Patricio Pron –* Mâine vom avea alte nume* - premiul Alfaguara 2019 pentru roman – are în centru un cuplu: ea e arhitectă și nu prea știe ce vrea, el scrie eseuri și știe că nu vrea să fie singur. Cartea nu e doar despre soarta relațiilor în epoca aplicațiilor și a rețelelor sociale, ci și despre un moment în istorie și despre cețoasa confuzie într-un secol neurotic, spune scriitorul, născut în Argentina (1975) și stabilit la Madrid. In 2010 revista Granta l-a ales printre cei mai buni 22 de scriitori tineri de limbă spaniolă.
Patricio Pron -* Mañana tendremos otros nombres*, Alfaguara, 2019; 304 pg.
Alexandra NICULESCU
Oricum am lua-o, istoricul este dependent de privire și de o mică dictatură a ochiului, căci modul în care privim lumea revendică și închiderea ei într-o cronologie anume. Și, totuși, nu cronologia este cea care dictează privirea autorului atunci când alege să analizeze cum se conturează figura lui Nicolae Iorga în arhivele poliției Vechiului Regat, anatomia cotidianului în jurnalul și corespondența lui Franz Kafka, evreul în stenogramele ședințelor PCR sau perioada stalinistă în reprezentările foștilor colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej. Mai degrabă dorința de a descifra un imaginar social, în care unei interogații de tipul „cine sunt eu?” nu-i poate fi adăugat decât un singur răspuns: „toate poveștile celorlalți”.
Andi Mihalache - Codificări culturale, inflexiuni sociale, colecția „Anima Mundi”, Editura Argonaut / Mega, Cluj-Napoca, 2020, 271 pg.
Cristina BOGDAN
Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)
Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm
Copyright © optmotive.ro