Dobrogea – o tipă cheală?

Cu dor de oameni și de locuri, după o schimnicie asumată, am ales ca primul drum postpandemie, prima tură de relaxare, să mă las purtată spre cel mai tânăr și, în același timp, și cel mai vechi tărâm al României, cu cea mai eteroclită locuire multietnică și cu cele mai ademenitoare arome pentru toate poftele puse atâta vreme în cui: spășita Dobroge. Mai mult, când simți că ți-au lipsit și muntele, și marea, și Dunărea cea dulce, atunci știi că acesta este locul în care le poți găsi pe toate laolaltă, una mai ispititoare decât cealaltă.

Printre motivele alegerii destinației s-au numărat și prinderea ultimelor urme de miresme de salcâm și de bujori rumeni, de alinare a clipelor de primăvară pierdută între zidurile casei și propriile-mi fortărețe. Mi-a lipsit îngrozitor soarele, cu toate roadele sale de petale parfumate din plină primăvară, iar acum jocul razelor sale în bătaia vântului, alături de care mângăie macii care încă înroșesc privirea, fac să tresalte inima pasionatului de hălăduială.

Și cum călătorului îi șade bine cu drumul lung și ocolit, trei zile nu ajung decât să ți se facă și mai mare dor de umblat prin lumi tainice. Agale te petrec în drum turmele de oi, din care nu lipsesc nici măgarii cei cărăuși, care își pasc liniștea de după Înălțare. Berzele umplu miriștile în căutare de-ale ciocului pentru puii care așteaptă inițierea zborului, albinele poftesc la teii care încă nu au început a-și răspândi mireasma, pe când mierarii cu măști, asemeni unor scrimeri, te pot speria cu apărătorile lor contra acelor imprevizibile.

În Dobrogea, cetățile nu se înalță, ci mai degrabă se întind. Dinogetia, Halmyris, Beroe, Noviodunum, Troesmis sunt toponime din altă lume – o lume de piatră. Dobrogea a fost și loc de jertfă și de tihnă veșnică pentru sfinții martiri de la Niculițel – Zotic, Atal, Camasie, Filip și încă doi care au rămas anonimi, poate după propria dorință. La fel cum a fost loc de cazne și dureri pentru cei care s-au jertfit pentru „cea mai grandioasă construcție a poporului român”, drumul care scurtează iureșul Dunării spre mare – Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Dar, din toate timpurile, Dobrogea a fost și este o lume delicioasă, cu gust de șuberek turco-tătăresc, din aluatul mai fin decât un cearceaf și cu umplutura cărnoasă ori brânzoasă, desăvârșit de gustoasă, de bragă balcanică – „Asta-i braga adevărată!”, cum zice turcul care ți-o toarnă în pahar, ori de pește... bun de lingi oasele din blid.

Aici, în Dobrogea, nu se unduiesc numai Dunărea și Marea cea Neagră, ci și mările de flori campestre. Dealuri, coline, văi, piatră, iarbă verde sau uscată, eoliene – generații mai tinere ale vechilor mori de vânt care îl înspăimântau pe Geo Bogza, căruțe, maci roșii ca inima privitorului, rapiță galbenă ca însuși soarele și un cer albastru spre infinit.

O lume mai aproape de zilele noastre se arată în Casa memorială „Panait Cerna”, din satul omonim, unde poți face un popas în trecut. O locuință de meșteșugar de la începutul secolului XX, actualul muzeu adăpostește fotografii și documente din viața poetului, dar și instrumentar etnografic al specificului țărănesc local. În Cerna, în anii din urmă, a fost reînviat, după 73 de ani, un vechi obicei bulgăresc. În jurul zilei de 1 Mai aveau loc întreceri de cai, iar răsplata pentru învingători era utilă în gospodărie (sau mai degrabă adevăratului învingător care era calul): hamuri, potcoave, orz, stupi, capre etc. Dacă biserica din Cerna te duce cu gândul la meleagurile Italiei, te duce bine. A fost ridicată cu meșteri italieni, după Războiul de Independență. Casele acoperite cu olane îi aduc și pe bulgari și greci în memoria locuirii.

Una dintre cele mai mari comunități din nordul Dobrogei (cel puțin de la începutul secolului XX) este cea a italienilor, veniți și rămași aici datorită carierei de granit din satul Greci, care i-a atras ca un magnet. Cu granitul de la cariera din Greci s-au ridicat numeroase clădiri și monumente cărora li s-a dus buhul peste mări și țări: Podul de la Cernavodă, Podul de la Giurgeni, stadionul din München, Casa Poporului. Acum, pe aici și-ar mai duce traiul cam 5000 de locuitori, nepunându-i la socoteală pe tinerii plecați, ghici pe unde? În Italia!

Și să nu te miri dacă pe acest tărâm, pe când în mintea ta dau năvală tătarii, turcii, bulgarii, grecii, italienii ori lipovenii, o țestoasă traversează pașnic cărarea pe care pășești prins în mrejele visării.

Dobrogea culmineză la 467 metri altitudine, în Munții Măcin, care impun respect prin vârsta lor. S-ar putea să nu îi iei prea în serios, dar vei depunde ceva efort dacă vei dori să vezi Dobrogea de pe vârful Țuțuiatu. Și dacă îi vei urca în prag de vară, vei fi însoțit de miros de nuc, de cântec de privighetori și pupuit de pupeze, de zborul șoimilor în vânătoarea lor după popândăii cei grabnic strecurători prin galeriile subpământene. Să nu te miri dacă de pe vârful Căpușa vei lua la pachet, ca amintire, chiar o căpușă. Și nici dacă te vei întâlni cu vreun balaur dobrogean (Elaphe sauromates). Poți să te sperii, dar nu prea tare, pentru că nu scoate flăcări și nici nu este veninos.

Munții ăștia îmi par ca dinții unei babe știrbe. Unui personaj al lui Fănuș Neagu, din Îngerul a strigat, Dobrogea i se înfățișa astfel: „Dobrogea e o muiere cheală. Peste tot în Dobrogea, soarele arde atât de rău, că grâu ia foc singur și se mistuie în cenușă. În Dobrogea numai tătarii rezistă.” Cu totul altfel o adora Hortensia Papadat-Bengescu, care a iubit-o cu suflet de copil, ce și-a trăit anii cei mai fragezi pe malul Dunării de la Ostrov: „Mama Tudora cocea în cuptorul de cărămidă cele mai bune plăcinte crețe, din făină oacheșă, muiate în smântână proaspătă. Dincolo de casa ei, era malul Dunării, cu bărci frumoase și vapoare. Iarna, apa devenea rea ca o vrăjitoare, prindea gheață sau purta sloiuri, iar în casă, copila de mine, auzeam plângerea că vom trăi câteva luni despărțiți de restul lumii.” Nebănuită carantină o fi oferit Dobrogea de a rămas așa vie amintirea.

Se spune despre oameni că sunt ca muntele, ca marea, ca o apă curgătoare... Dar dacă ai toate aceste însușiri, de ce nu ai fi ca Dobrogea?

Cornelia FLOREA

Licențiată în geografie, cu un masterat în Etnologie, Antropologie culturală și Folclor și un doctorat în Studii culturale, Cornelia este preocupată de studiul comunităților, lucrând la un proiect despre minerii din Valea Jiului.

ScriitoriOpiniiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăIdeiInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutArhivă

Noua Literatură

Andrei ZBÎRNEA, poet cu deja câteva volume publicate, m-a uimit inițial prin mobilitate, regăsindu-l în varii grupuri literare. Abia după aceea l-am citit, recent, și m-a încântat prin observația atentă și prin selecția detaliului, ceea ce-l anunță ca prozator. Poeme scurte, niște clipuri, în fapt, care alcătuiesc un autoportret din decupaje, montate epic, detașat, cu acel confort care-i permite să mediteze asupra moștenirii familiale sau chiar să facă paranteze. Plus un tip de emoție intelectuală, asistată, cu mici pauze extravagante. Și-a mai fost un vers, care m-a făcut să-l trec pe Andrei pe lista mea de lecturi:

mă numesc Gook am aproape 34 de ani și voi ajunge (la un moment dat) în bergen

Prin urmare, rubrica Noua literatură (vz mai jos) are parte azi de poezie. Doar o canapea ne mai lipsește, iar Andrei, anticipând, a și adus niște fotolii, pentru noul lui atelier: Grand Slam Poetic. Cine scrie poezie trebuie neapărat să-i facă o vizită.

Doina RUȘTI

Cartea săptămânii

Noua povestiri

de J.D.Salinger

Recomandată de

Dorotheea PETRE

Anticariat nou

NOUTĂȚI

Mircea CĂRTĂRESCU

favorit la Premiul Nobel pentru literatură

Începe Festivalul de Teatru de la Sibiu

ediția 2020

O carte consistentă, semnată de

Bogdan Tănase

În numărul acesta semnează

Vești bune: ne pregătim din nou de

G O P O

Recomandări OPTm

CRONICHETE & PREZENTĂRI

Patricio Pron –* Mâine vom avea alte nume* - premiul Alfaguara 2019 pentru roman – are în centru un cuplu: ea e arhitectă și nu prea știe ce vrea, el scrie eseuri și știe că nu vrea să fie singur. Cartea nu e doar despre soarta relațiilor în epoca aplicațiilor și a rețelelor sociale, ci și despre un moment în istorie și despre cețoasa confuzie într-un secol neurotic, spune scriitorul, născut în Argentina (1975) și stabilit la Madrid. In 2010 revista Granta l-a ales printre cei mai buni 22 de scriitori tineri de limbă spaniolă.

Patricio Pron -* Mañana tendremos otros nombres*, Alfaguara, 2019; 304 pg.

Alexandra NICULESCU

Oricum am lua-o, istoricul este dependent de privire și de o mică dictatură a ochiului, căci modul în care privim lumea revendică și închiderea ei  într-o cronologie anume. Și, totuși, nu cronologia este cea care dictează privirea autorului atunci când alege să analizeze cum se conturează figura lui Nicolae Iorga în arhivele poliției Vechiului Regat, anatomia cotidianului în jurnalul și corespondența lui Franz Kafka, evreul în stenogramele ședințelor PCR sau perioada stalinistă în reprezentările foștilor colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej. Mai degrabă dorința de a descifra un imaginar social, în care unei interogații de tipul „cine sunt eu?” nu-i poate fi adăugat decât un singur răspuns: „toate poveștile celorlalți”.

Andi Mihalache - Codificări culturale, inflexiuni sociale, colecția „Anima Mundi”, Editura Argonaut / Mega, Cluj-Napoca, 2020, 271 pg.

Cristina BOGDAN

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Iulia PANĂ ne îndeamnă să citim la malul mării

Edituri mici, cărți importante

Editura Paralela 45

Cărți de succes

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a, - se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm

IN CURÂND

Copyright © optmotive.ro

Echipa