
Prima revistă de creație hibridă, înființată în 24 februarie 2020.
Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Cel mai bun profesor al meu a fost Gheorghe Badea. De la el am învățat latină și greacă veche dar mai presus de orice valoarea argumentului și rafinamentul mișcării printre idei. Eram în liceu, iar el era un prof înalt, în costum gri, cu o servietă enormă în mână, încât te așteptai s-o ia spre gară, nici într-un caz spre sala de clasă. Așa venea zilnic, impunător, mi se părea, ajungea în dreptul catedrei și depunea servieta, din care, timp de câteva ore, ieșeau cărțile: dicționare, ediții franțuzești, luate din anticariate, reviste, uneori fragmente decupate de undeva, literatură nouă sau veche. Erau cărțile în care ne uitam când făceam o traducere colectivă, enciclopediile în care căutam scriitorii obscuri, dar tot în gențoi erau și cărțile-recompensă, pe care ni le făcea cadou pentru varii motive: că ai ales un argument remarcabil, că ai învățat declinarea sau că ai reținut un dicton, că ai scandat cu participare intelectuală, că te-ai uitat în ochii profesorului, în mod demn, chiar dacă nu știai aoristul etc.
În fine, profesorul Badea era inepuizabil, când venea vorba de recompense, și generos peste limită. Desigur, pe fiecare carte scria ceva personal, ca să ții minte pentru ce ți-o făcuse cadou.
Orice lecție era un demers cultural, iar exercițiile gramaticale se întregeau cu excursii prin literatura contemporană, câtă era ea. Avea un mod de-a te duce cu zăhărelul de la Aristotel, la Psiheea și de-acolo la Suetoniu, ca dintr-odată să scoată un volum de Ion Vinea și să citească un paragraf, pe care îl traducea în greacă, să ascultăm cum își păstrează cadența literatura care e literatură, ori în alte cazuri, cum se pierde cu totul importanța cuvântului.
Acum îmi dau seama că în liceu cel mai mult timp l-am petrecut cu profesorul Badea. Aveam șase ore de latină și patru de greacă pe săptămână, iar după ore rămâneam la traduceri, în mod voluntar.
Era erudit, gata să-ți arate călătoria unui cuvânt, din sanscrită, de-a lungul timpului, mototolit prin puste, cocoloșit în peșteri și cățărat pe un munte, în fine, îi vedeam tot traseu, se topeau secolele, ca apoi același cuvânt, trecut prin multe, să moară executat pe fila caietului meu, ucis din greșeală, din neatenție, cum zicea el.
Când se ivea ocazia, ne încolonam să ajungem la vreo conferință, unde aveam locuri rezervate în primele rânduri, faceți loc, zicea plasatoarea, să treacă în față, sunt elevele profesorului Badea, au rezervat de săptămâna trecută.
Târziu am aflat că scria poezie, dar deja pierdusem legătura cu el. După '90 a predat la facultate, iar anul trecut a plecat în țara ideilor. În urma lui au rămas dicționare de greacă, dar mai ales studii teologice și un număr important de discipoli, care i-au șoptit la plecare, haire, didaskale!
Astăzi am căutat albumul de la sfârșitul liceului și abia acum am realizat că era foarte tânăr, ceea ce îmi întărește încă o dată credința că nimic nu se compară în lume cu entuziasmul din tinerețe al unui dascăl.
Doina Ruști este prozatoare "de primă mărime a literaturii de azi", după cum o numește Nicolae Breban , "de mare talent și intuiție", în opinia lui Norman Manea , distingându-se printr-un stil puternic și vibrant. Romanele și povestirile ei sunt premiate, traduse în mai multe limbi și studiate în școli. Opera sa se remarcă prin îmbinarea fantasticului și a realismului social dur, romanul său de referință fiind Fantoma din moară (2008), ficțiune puternică despre comunismul românesc, roman inclus în neogoticul postcomunist, atât în Enciclopedia lui J. A. Weinstock, de la Routledge, cât și în Studies in Gothic Fiction, Zittaw Press. Venind tematic în completare, Ferenike, romanul cel mai personal, este o ficțiune politică, autobiografică (Humanitas, 2025). La fel de apreciat și poate cel mai cunoscut roman al său este și Lizoanca la 11 ani )(2009), roman despre prostituția infantilă, ca stil, comparat de critica occidentală cu Ciuma* lui Camus (Il Libero), cuprins în multe programe europene (între care la Școala Doctorală a Universității Barcelona). De largă popularitate se bucură trilogia fanariotă, compusă din romanele Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii (The Book of Perilous Dishes*) și Homeric, romane care explorează imaginarul balcanic, într-o formulă originală, fabulatorie și de actualizare a istoriei. Mircea Muthu i-a dedicat un capitol în cartea sa, Balcanismul literar românesc. Mai multe aici