În Focșanii copilăriei mele profesorii se numărau printre personalitățile orașului. Încă nu știam cât aveam să le datorez, până într-acolo încât unii dintre ei mi-au influențat destinul. Iată, de pildă, profesoara de limba română, Ana Arghiroiu. O femeie înaltă, brunetă, o frumusețe de-a dreptul iberică. Împreună cu profesoara de română am deprins plăcerea lecturii. Tot ea a fost primul cititor al poeziilor mele. A murit de timpuriu, rândurile astea sunt un fel de autograf dedicat ei pe cărțile pe care nu i le-am mai putut oferi.

O altă figură pe care o evoc, cu aceeași afecțiune clădită în timp, căci atunci, la orele de chimie și biologie, mă socoteam mai degrabă un nefericit de felul elevilor de la ora de latină din povestirile lui Jaroslav Hasek, este cea a Claudiei Bălănuță, sora mai mare a actriței Leopoldina Bălănuță și fiica preotului Neculai Bălănuță, cel trecut prin închisorile comuniste. Claudia Bălănuță avea o fire năbădăioasă, imprevizibilă, nu știai dacă te va lăuda în clipa următoare sau te va face de rușine în fața clasei. Poate că nu mai știu pe dinafară tabelul lui Mendeleev și valențele elementelor, dar, atunci, Dumnezeu mi-e martor, le știam.

Îl adaug printre profesorii mei de gimnaziu pe Ioan Dumitru Denciu, de franceză. O apariție exotică pentru școala aceea de cartier. Era înalt, subțirel, avea ochi albaștri și își purta părul blond cu cărare. În ciuda farmecului, se purta stingher, de parcă o parte din el nu trăia pe lumea asta. Am înțeles mai târziu de ce, scria cărți frumoase despre alte perioade istorice prin care probabil călătorea din timp în timp.

Acum, despre perioada liceului, una dintre cele mai frumoase ale vieții mele. Am legat prietenii care au rezistat până azi, iată, peste jumătate de veac, ceea ce , într-o lume schimbătoare ca asta, e un lucru rar.

La liceul Al. I. Cuza eram mai mulți băieți. Nu e de mirare, așadar, că încep cu profesorul de matematică, Ionel Atanasiu. Avea o înfățișare nostimă, era scund, chel, cu un zâmbet care i se lățea pe toată fața. Avea un mers caraghios, cu picioarele aruncate în lături, precum al recruților din coada plutonului care se grăbesc să țină pasul cu ceilalți, de aceea i se spunea Crăcănel sau, mai pe scurt, Cracul.

Apoi, diriginta noastră, Cecilia Constantinescu. Clasa noastră a fost ultima ei promoție ca dirigintă, s-a și pensionat după aceea. Diferența mare de vârstă o făcea să pară, în ochii noștri, ca o bunică grijulie, poate că așa și era. Mereu blândă, cu un zâmbet cald, ușor ironică cu burzuluielile adolescentine ale băieților și protectoare față de fete. Cu puțin înainte de a muri, i-am făcut o vizită, nu ne mai recunoștea pe toți după nume, dar s-a bucurat că ne vede. Ne-am sfiit să ne luăm rămas bun, deși știam, în sufletul nostru, că așa o să se întâmple.

Din categoria celor vârstnici, deși nu era deloc bătrân, dar așa ni se părea nouă, îl evoc pe Vasile Petrache, profesorul de istorie. Un adevărat domn, plin de prestanță, îmbrăcat mereu cu eleganță, de parcă fiecare oră de curs era o ceremonie. Cu profesorul Petrache, istoria era o poveste fără sfârșit. Lipsită de interpretările strâmbe ale perioadei.

Îmi amintesc cu duioșie de cele două profesoare de limbi străine, Lucreția Gurguță, de franceză, și Hermina Papazian, de engleză. Amândouă erau tinerele, temperamente diferite. Lucreția, cu simțul umorului, ținea la glumele noastre, temeinică în predarea limbii franceze, așa încât până și cei mai nepricepuți dintre noi puteau bălmăji câteva versuri din Verlaine, așa cum Davidică, din Amintirile lui Creangă, boscorodea din gramatica lui Măcărescu. Hermina era verișoara mea, bunicile fuseseră surori. Datorită ei am devenit în timpul facultății unul dintre abonații Bibliotecii Americane din București, așa cum franceza deprinsă datorită domnișoarei Gurguță mi-a facilitat accesul la Biblioteca Franceză.

Vorbind despre farmecul și însușirile pedagogice ale profesoarelor noastre, un rol de preeminență îl deține Crina Rali, profesoara de fizică. Ca și trăsăturile, fiecare culoare de pe fața ei era de o puritate fără cusur. Tenul alb, părul și ochii negri, buzele rumene. Era, dacă pot spune așa, varianta feminină a Prințului cu crini, pictat pe frescele Palatului din Cnossos.

Cea mai nebună dintre toți, uneori mai nebună chiar decât adolescenții din bănci, era Virginia Vornicu de latină. Avea toate înzestrările nebuniei care nu se potrivește cu lumea: era rebelă, inteligentă, cultă și, firește, haioasă. Am avut prilejul s-o reîntâlnesc după aproape jumătate de veac, am recunoscut-o imediat după vocea dogită și mimica demnă de comicii vestiți ai ecranului.

Ei erau profesorii și pentru noi toți erau adulți, serioși, de o severitate care trebuia, din când în când, fentată într-o adevărată luptă de clasă între elevi și profesori, capricioși uneori, plicticoși altădată. A existat, totuși, o profesoară care a ieșit din tiparele astea. Era Titina Stoicescu, profesoara de muzică. Titina tocmai absolvise Conservatorul, era drăgălașă, mignonă, se îmbrăca școlărește și-și trăgea șmecherește bascul într-o parte. Pe scurt, o puștoaică. Nu-mi vine să cred că nu mai e printre noi, mi-a rămas în memorie imaginea ei, cu mersul zvelt și alura adolescentină, ca Fata de fum din povestirea lui Vladimir Colin.

Ei sunt doar câțiva dintre profesorii mei. Într-o expunere mai largă, ar merita numiți și ceilalți, al căror nume nu e amintit aici. Fiecare a fost un însoțitor, un călăuzitor, un deschizător de cărți. Fiecare, precum magii de la răsărit, a adăugat ceva, un bulgăre de aur, de tămâie sau de smirnă, botezului meu adolescentin, la intrarea în lume.