Romanul Doinei Ruști într-adevăr “se citește repede, cu plăcere, și lasă în urmă gustul complicat al meditației" (Ioan Groșan). Aș mai adăuga însă că lasă gustul unei meditații profunde, cerând răspunsuri care nu sunt deloc ușoare, mai ales pentru lumea în care trăim și în care totul a devenit foarte complicat. Având la dispoziție avantajele progresului tehnic, urmăriți de ideea vicioasă că el ne va oferi și mai mult confort, am uitat complet că existența înseamnă cu mult mai mult. Am uitat că viața, dacă vrem să fim la nivelul menirii noastre, înseamnă mai ales spiritualitate și morală, o îndârjită biruință asupra sinelui, în numele umanității adevărate și înalte. Am uitat tot așa că nu trebuie să pierdem memoria trecutului, a tradiției, a încercărilor dramatice prin care au trecut predecesorii. Fiindcă adevărul despre om și despre destinul său nu este deloc simplu.

Doina Ruști a înțeles asta și, de la începutul și până la sfârșitul romanului său, își susține opinia conform căreia o căutare limitată și nechibzuită nu duce la adevăr, adică la acea înțelegere care dă orizont. Ea însăși a pornit spre adevăr, ca să-l caute, având conștiința omului modern și crezând, în pofida provocărilor timpului nostru nihilist, în ciuda senzațiilor noastre obsedante că trăim într-un mod absurd și că nu mai există scop și cale, crezând cu tărie că demersul ei își are încă rost. Această convingere străbate de-a lungul întregii narațini.

Romanul Zogru (tradus de Vasilka Aleksova la Editura Balkani, Sofia, 2008) este o călătorie în istoria românilor, de la timpul crunt al lui Vlad Țepeș până la regimul tiranic al lui Ceaușescu, și chiar până în zilele noastre. Cu ajutorul lui Zogru – un duh cu idei omenești despre bine și rău, o ființă destul de stranie, care trece prin timp și spațiu pentru a se angaja fără încetare în dramele omenești – suntem provocați, de fapt, să ne gândim la destinul omenesc. Mai întâi, la destin -  și abia după aceea la ceea ce este specific în istoria românilor, care nouă ni se pare așa cunoscută și atât de apropiată de istoria poporului bulgar.

Într-adevăr, romanul aduce un text tulburător, cu valoare ontologică. El ne oferă acea cunoaștere în care faptele istorice și legendele formează o unitate, ci Zogru este o povestire despre trecut, despre viață și moravuri, despre tragic și sublim – cum este istoria oricărui popor. În cazul acesta este vorbă despre istoria poporului român, mai precis –  despre acele momente care au contribuit cel mai mult la formarea conștiinței naționale, a personalității și spiritului românesc. Dar trebuie să subliniez că, oricât de interesante și impresionante sunt aceste aspecte istorice, cu mult mai importante sunt detaliile referitoare la om, de fapt, la acel personaj care a găsit rețeta pentru a trece granițele timpului și care cuprinde în episoade memorabile încercările cele mai frecvente ale oricărui om. Pe parcursul vieții sale fabuloase, Zogru cunoaște trădarea, iubirea, indiferența sau răzbunarea etc. Dar, odată cu acestea, există, în romanul Doinei Ruști, un mesaj constant, aflat în subtextul povestirii, unde descoperim treptat întrebările autoarei despre destinul ființei omenești.

Și fiindcă acestea sunt întrebările unei scriitoare românce, nu pot să nu-mi amintesc ceea ce a scris un compatriot al ei celebru – Emil Cioran. Mărturisesc că, în timp ce citeam romanul, îmi venea în minte câte unul dintre aforismele pesimiste ale acestui gânditor excepțional, pe care poporul român l-a dat lumii. Sunt departe de a face niște comparații speciale, cel puțin fiindcă Cioran este un filozof care crede că natura umană, neputincioasă, nu poate fi vindecată sau că în istorie nu există scop și sens, iar omul e numai o ființă trecătoare care, inevitabil, mai devreme sau mai târziu, își va termina existența pe pământ și în univers. Dar nu pot să ignor că tot Cioran credea că "Noi toți suntem obsedați de rădăcinile noastre". Ce-ar fi știut despre existență, dacă nu și-ar fi petrecut copilăria la Sibiu și București și dacă nu păstra amintirea acelui prieten al său, care, dimineața, deschidea fereastra, se uita la cer și cerea iertare lui Dumnezeu pentru că s-a născut român? Altele ar fi fost concepțiile lui și poate că viziunea lui despre istorie, cu toată cruzimea și absurditatea care o domină, ar fi fost alta, dacă rădăcinile lui nu l-ar fi impulsionat să scrie: "Nu este nimic mai rău decât drama fără rost, decât suferința care nu interesează pe nimeni. Acesta e cazul țării mele."

Evident, ca româncă, și Doina Ruști este obsedată de rădăcinile sale, de originile și identitatea poporului său și, nu în ultimă instanță, de identitatea proprie. Oare ce altceva poate fi povestirea sa despre atâtea destine omenești, umilite, dar apărând cu fermitate, într-un mod propriu, dreptul lor la viață și tradiție, dacă nu memoria pulsatorie despre strămoși, despre trecutul în care se poate găsi cauza prezentului și a viitorului?

Autoarea nu spune, ca Cioran, că poporul său suferă de înfrângere endemică. Nu afirmă nici că poporul său suferă de ulcer incurabil și nu găsește în suferințele lui "o drama fără rost", de care nu se interesează nimeni. Doina Ruști povestește soarta unui popor care a suferit, la fel ca și al nostru, la fel ca multe alte popoare în lume. De asemenea, ea povestește despre dragostea oamenilor și iluziile lor, despre josnicia și speranțele lor, despre credințele lor, despre ceea ce este statornic în inima omului și despre metamorfozele eticii omenești. Pentru Doina Ruști toate acestea au importanță, deoarece omul este văzut ca o sumă a circumstanțelor existențiale, fie ele impuse ori arbitrare.

Dar, chiar dacă romanul Zogru nu inspiră pesimism, într-un mod subtil, el sugerează totuși convingerea lui Cioran că Omul poate deveni mai bun numai dacă, dintr-un oarecare motiv, își pierde ambițiile. Este inutil să spun că această sentință are în vedere numai ambiția egoistă, fără temei, adică acele negre porniri ale inimii, pline de ignoranță, care duc la totala lipsă de milă și dragoste față de celălalt. Pe de altă parte, tocmai aceste ambiții dau forță istoriei, mai ales în perioadele sale cele mai groaznice, fie ele demult trecute, fie abia terminate, cum este și epoca totalitarismului. O bună parte a romanului Zogru este dedicată timpurilor mai noi. Amintind momente de groază și impas din vremea lui Ceaușescu, autoarea camuflează contextual meditații juste și profunde asupra condiției omenești, sugerând că urmările acestei perioade sunt sesizabile și astăzi, în anii grei ai tranziției, de după prăbușirea dictaturii. Servitoarea care, în timpul "puterii populare", ia casa fostului ei stăpân, este acum universitară, oamenii Securității, vor deveni miniștri și deputați în România democrată. De altfel, perioada actuală este surprinsă în culori extrem de realiste: Cristi și afacerile sale necurate, pornografia postcomunistă, lipsa de spiritualitate și morală a lui Andrei Ionescu, nu numai cea moștenită de la tatăl și de la bunicul lui, ci și cea formată în anii de după dictatură, toate acestea ilustrează ultimele două decenii, destul de înrudite cu cele bulgărești, ca prelungiri firești ale unor erori de destin colectiv.

Zogru, această ființă fantastică, acest "suflet curat", despre care ne povestește Doina Ruști, trece prin zbuciumata istorie a poporului român, capabil să intre fără probleme în corpurile și în sufletele a mii de oameni. Doar în timpul comunismului devine, câteodată, neputincios, cum spune autoarea: "Perioada aceea a fost cea mai grea pentru Zogru, deoarece mulți dintre oameni deveniseră ziduri de netrecut: erau închiși într-o platoșă de fier pe care el nu putea s-o străpungă." Prin urmare, în morala oamenilor s-au petrecut modificări de neiertat. Ceva din substanța omului, care a încetat să fie o ființă liberă și morală, s-a transformat în obstacol pentru bunul și atotputernicul Zogru. Să ne mai amintim și cât de des i se întâmplă să fie stupefiat, nesigur și destul de neputincios, când încearcă să impună binele, chiar și în anul 2005, despre care se povestește în roman. Dar nu se poate spune că, aceste episoade, care implică diferite destine, sunt în mod clar ilustrări ale degradării morale din timpurile noastre; nu avem de-a face cu un mesaj cioranian despre destinul colectiv ori despere un blestem al omului, ajuns în faza sa decisivă. Sfârșitul romanului Zogru, care nu este deloc pesimist, nu ne spune așa ceva. Însă, în ceea ce mă privește, nu ascund că, citindu-l, nu o dată, gândurile m-au dus și în această direcția.

            Doina Ruști a scris un roman interesant, cu o compoziție solidă, de finețe artistică. Într-un mod original, ea evocă momente din istoria poporului român, însă romanul dobândește dimensiuni metafizice, problematizează, provocând o meditație continuă asupra destinului omenesc, atât de fragil și de schimbător.

Fantasticul în roman, susținut mai ales prin construcția personajului titular, se împletește cu evenimentul istoric și cu o observație exactă asupra firii omenești, ceea ce creează impresia că opera surprinde acel miracol al vieții, acel ceva care face ca esența lumii să dispară instantaneu în fiecare clipă care trece. Se poate vorbi în sensul acesta despre Zogru ca despre o imagine a iluziei și a mecanismelor fine care îl fac pe om să spere, cu acea  fidelitate (care-l consterna pe Cioran) față de plăsmuiri și iluzii, în ciuda tuturor evidențelor. Romanul Zogru este o pledoarie în favoarea ideii că istoria și existența omului au rost și scop, însă Doina Ruști sugerează în același timp că totul, tot ceea ce a gândit și ne-a povestit, ar putea fi doar rodul iluziei, al acelei iluzii care salvează și sudează legăturile. iluzia artei adevărate și inspiratoare.

Literaturni Balkani, Sofia, 1/2009

 (traducere: Vasilka Aleksova)