O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Cum ai caracteriza provocările politice și financiare cu care se confruntă sistemul educațional din România?

Scriu răspunsul la această întrebare la ora 6:45, de undeva din vacanță, și înainte de a mă apuca să scriu tocmai am citit o știre cum că ministrul Daniel David a promis că îi va propune primului ministru Bolojan renunțarea la modificările legislative care au pus pe jar sistemul de învățământ în ultima lună: creșterea normelor didactice, creșterea numărului de elevi dintr-o clasă și comasarea unor unități de învățământ. O voi lua, în răspunsul meu, mai pe departe, pentru a reveni apoi la această știre și la implicațiile ei, înainte de a merge la plajă.

Întrebarea pe care ați adresat-o ar putea genera un întreg raport în urma unei cercetări ample, ceea ce nu pot acum genera eu, desigur. Dar aș observa, în primul rând, că în învățământ cuvântul "politică" nu ar trebui să aibă referință, decât dacă îl înțelegem cu sensul de "politică educațională", fără legătură directă cu dinamica specifică politicii clasice, de guvernământ. Tocmai această "politică educațională", înțeleasă ca strategie pe termen lung, coerentă, unitară și consistentă, pare că a fost, însă, la noi, cam afectată de turbulențele politicilor guvernamentale din ultimii foarte mulți ani. În sensul că fie nu a existat o astfel de politică educațională care să fie urmărită cu seriozitate și constanță, indiferent de schimbările politice, fie, dacă a existat, ea a înaintat cu greutate, șchiopătând, frânată mereu de schimbările guvernamentale, de șirul nesfârșit de miniștri care s-au perindat. Ne aflăm, astfel, în momentul de față, cam în poziția unui învățământ care poartă pe umerii săi, ca să-l parafrazez pe Nichita Stănescu din prima sa elegie, întregul șir de miniștri al căror nume s-a scris în istoria sa. Așa a mers treaba la noi, cu miniștri care atunci când au fost numiți au încercat să schimbe ce s-a făcut înaintea lor, să transforme sau să pună pe pauză ceea ce înaintașii au făcut. Să dau un singur exemplu, relevant. În urmă cu vreo opt ani, s-au scris noi programe pentru nivelul gimnazial, care au intrat în vigoare conform unor noi planuri cadru în 2017. În mod normal, elevii care au început să învețe în clasa a V-a în 2017, pe aceste noi programe, cu viziune nouă, cu manuale noi, ar fi trebuit ca în 2021, când au încheiat ciclul gimnazial, să aibă la liceu tot o programă nouă, care să continue firesc viziunea celei de gimnaziu. Ei bine, au trecut 4 ani, acești elevi au terminat liceul și nu s-au modificat planurile-cadru și programele școlare. Cum să spun, este ca și cum cineva trăiește până la 15 ani în prezent, apoi brusc, de la 16 ani este aruncat în anii `90. Implicit, an de an, altă generație a intrat în liceu afectată de aceeași fractură. Abia în acest an s-au schimbat planurile-cadru pentru liceu, urmând să se scrie noile programe. Care, probabil, ar intra în vigoare din anul 2026, deci este vorba despre cinci generații afectate de această incoerență. Acum, ministrul Daniel David a adus noi planuri-cadru, care însă aduc și modificări periculoase, și mă refer aici, spre exemplu, la diminuarea numărului de ore de limba și literatura română la clasele a XI-a și a XII-a, fără posibilitatea completării lor prin ore de opțional, cum era în planurile-cadru puse în dezbatere. Spun chestiuni tehnice, care însă vor avea repercusiuni la nivel de cunoaștere, de formare spirituală, pentru alte cine știe câte generații. E dificil să formezi orizont cultural, identitate națională, gust pentru lectură și spirit critic, plăcerea de a interpreta, de a înțelege lumea prin descoperirea textului, când ai la dispoziție doar două ore. Acestea fiind spuse, politica educațională actuală se află în punctul în care, din punct de vedere curricular, așteaptă scrierea programelor programelor școlare pentru liceu întârziate cu vreo cinci ani. Este doar unul dintre aspectele care pot fi luate în discuție, n-apuc eu acum să le ating pe toate.

Din punct de vedere financiar, întreaga țară stă prost, cum se știe. Eu nu sunt economist sau finanțist, dar din cât am citit, am înțeles că schimbările legislative care ar afecta învățământul, propuse de guvernul Bolojan, ar aduce un aport foarte mic la bugetul de stat, în schimb ar contribui semnificativ la scăderea calității actului curricular. Sigur, cred că orice om de bun simț, atunci când știe că țara este cu adevărat în dificultate, este dispus la sacrificii. Dar să explic puțin, din punctul meu de vedere, cum arată lucrurile în învățământ, pornind de la cele trei măsuri majore, la care am înțeles din știrea citită adineaori că s-ar propune să se renunțe. Mai întâi, este creșterea normei didactice a profesorilor. S-a spus că este o creștere cu două ore. Lucrurile nu stau chiar așa și am să explic. În realitate, față de norma standard de predare de 18 ore, s-a propus creșterea la 20 de ore de predare pentru toți profesorii. Nici nu mă leg de faptul că două ore pe săptămână înseamnă 8 ore pe lună și că acestea necesită cel puțin încă opt ore de pregătire. Eu personal, dacă ar fi fost vorba doar despre creșterea normei de predare cu două ore aș fi spus că nu este o problemă pe care să nu o putem duce în spate, măcar temporar. Nu era o tragedie. Dar, în realitate, profesorii cu gradul I și cel puțin 25 de ani vechime, aveau dreptul la 16 ore de predare, deci lor le crește norma cu patru ore. Asta deja este mult și cu efecte secundare pe care le voi puncta imediat. Coroborat cu aceste creșteri de norme de predare, ale profesorilor, a mai venit și creșterea normei de predare pentru directori și inspectori școlar, care ar trebui să predea 10-14 ore. Cum să spun, sunt unele aspecte care nu se văd din afară și care ar fi impus o abordare diferențiată, nu în bloc. Mulți intre profesorii cu gradul I, directori, nu mai zic de inspectori, au sarcini de inspecție școlară. Profesorii metodiști sunt, în proporție de 99%, profesori cu gradul I. Faptul că ei aveau o normă de predare redusă la 16 ore, nu era doar un beneficiu, ci o facilitate acordată pentru ca ei să-și poată desfășura activitatea specifică de mentorat și de inspecție școlară. Ca să clarific: o inspecție școlară pentru grade didactice (definitivat, gradul II sau gradul I) presupune patru ore de asistență, cel puțin o oră de analiză și încă o oră de completat documente. Este o zi de muncă. Dacă un profesor metodist are de predat 20 de ore, nu mai are zile în care să facă inspecții școlare. Dacă un inspector are de predat 10 ore, cel puțin două zile din săptămână nu mai poate face inspecții școlare. Acum, să contextualizez: în județul Cluj, unde cunosc situația în detaliu, sunt anual cam 2500 de inspecții școlare. Nu sunt opționale, ele sunt inspecțiile obligatorii pentru obținerea de către profesori a unor grade didactice. 2500 de inspecții înseamnă 2500 de zile. Când se mai efectuează acestea, dacă profesorii metodiști și inspectorii au blocate zilele cu norma lor de predare? Probabil, pe șest, prin absentarea de la propriile lor ore, care sunt acoperite prin supliniri colegiale? Dar efectul care este? Scăderea calității? Nu sună deloc bine.

Mai spun pe scurt despre creșterea numărului de elevi în clase și despre comasările de școli, m-am întins deja foarte mult. Mi se pare foarte trist să mai aglomerăm clasele de elevi, în condițiile în care s-ar ajunge, în unele situații, la 34 de elevi într-o clasă. Nici nu mai zic de calitatea actului didactic, dar sunt atât de multe situații în care efectiv nu mai ai spațiu fizic pentru încă două bănci în clasă, elevii fiind deja înghesuiți. Sigur, sunt și clase subdimensionate, dar lucrurile, iar, ar trebui privite diferențiat, de la caz la caz. În privința comasărilor de școli, am scris de mai multe ori despre ceea ce ar putea însemna constituirea, mai ales în mediul rural, a unor consorții care să adune elevi din mai multe sate sau comune, cu asigurarea unui program complex educațional, până după-amiaza. Dar chestiunea se poate rezolva coerent și cu efecte pozitive doar dacă asiguri întâi infrastructura și logistica necesare. Faptul că unim cinci școli din cinci sate doar de formă, în sensul în care lăsăm doar o conducere școlară, dar fizic și logistic elevii rămân și învață tot în școlile lor din sate, cu aceleași probleme de personal, cu aceleași dificultăți sociale etc., nu rezolvă nimic, ba chiar îngreunează sau strică.

Închei, pentru că sunt nesimțit de discursiv și soarele începe să se ridice. Închei cu sentimentul că toate aceste măsuri, luate fără o înțelegere nuanțată a mecanismelor școlii, riscă să deterioreze un sistem deja fragil. Nu cred că educația poate fi tratată ca o simplă sursă de economie bugetară. Este, mai degrabă, singurul domeniu în care orice tăiere ne costă viitorul. Iar dacă, într-adevăr, azi se discută despre renunțarea la aceste măsuri, poate că nu e încă totul pierdut.