Andrei Velea, Fără știrea ei, Cișmigiu Books, imprint al Editurii Universitare, 2025

La trei ani distanță de la a.normal, despre care am și scris câteva impresii de lectură la vremea respectivă, Andrei Velea revine cu un nou roman: Fără știrea ei. Înainte de lectură, două aspecte (din afară) mi-au atras atenția la ceea este prezentat drept un "roman cutremurător": descrierea de pe coperta a IV-a și explicațiile suplimentare oferite online de autor cu privire la tema abordată (care, spune el, nu-l reprezintă și nu împărtășește nimic din această viziune). Inspirat de cazul real al lui Dominique Pelicot ("unul dintre cele mai sacandaloase și tulburătoare dosare de abuz din Europa contemporană"), Velea scrie un thriller psihologic, prin care investighează complexitatea psihicului uman și multiplele sale forme de "a.normalitate".

Câteva detalii despre cazul real: între 2011 și 2020, Dominique, un septuagenar căsătorit de jumătate de secol cu Gisèle Pelicot, a strecurat timp de nouă ani pastile pentru somn în mâncarea și băuturile soției sale. În această stare de inconștiență, el a invitat zeci de bărbați (ne)cunoscuți online pentru a o agresa sexual. În paralel, a instalat camere ascunse pentru a-și fotografia și filma nurorile în dormitoare și băi. Mai mult, Dominique i-a învățat pe alți bărbați să aplice aceleași metode asupra partenerelor, soțiilor sau chiar mamelor lor, cu scopul de a le supune la viol.

Acesta nu este doar punctul de pornire al cărții lui Velea, ci și "scheletul" pe care se clădește întreaga poveste, întucât autorul imaginează și (re)construiește destinul antieroului – din copilărie și până la senectute.

Având un narator autodiegetic, care își "asumă" rolul de protagonist și își relatează propria experiență (pe două planuri temporale: cel al prezentului și cel al rememorării), romanul debutează (și continuă până la final) într-un stil confesiv, cu fraze scurte, cu un ritm voit sacadat și descrieri cu tentă simbolistă ce funcționează ca o prefigurare a evenimentelor ulterioare. Psihologia dezaxată a personajului-narator se conturează din primele pagini, prin gesturile și acțiunile din "laboratorul" său, prin relația cu celelalte personaje, prin repetiția obsesivă a ideii că soția lui nu e decât un "obiect între obiecte" sau un "obiect adorabil", prin personalitatea posesivă și obsesivă (de control).

Cu un tată alcoolic și cu o mamă care își "vindea" trupul ("Așa mi-am explicat mai târziu cum avea mama bani de bijuterii și haine scumpe"), personajul intră precoce în contact cu zona obscură a existenței, ceea ce îi deformează parcursul afectiv și sexual. Episodul de la vârsta de șase–șapte ani, când șantajează o vecină (apropiată ca vârstă de el) pentru a-i satisface curiozitatea, alături de abuzul suferit din partea unui "prieten" de-al mamei și neîncrederea acesteia atunci când el încearcă să-i mărturisească trauma, configurează psihologia deviantă ce va urma: pipăit femei pe fese în metrou; privit pe sub fustele lor; masturbarea "discretă" pe banca unui autobuz și ejacularea pe sub haină, în public ș.a. Din acest context își extrage, iată, protagonistul convingerea că "nimeni nu se naște pervers, ci devine" — o idee-cheie în conturarea statului psihologic și (i)moral al acestuia.

De altfel, nici în plan social nu stă mai bine: "Nu mă trăgea ața la nicio carieră". Căsătoria îi aduce, nu pentru mult timp, un aparent echlibru exterior și interior, dar mai ales stabiliatate financiară, întrucât veniturile sunt asigurate de soție. Ulterior, apariția – în perioade diferite – a celor două fiice nu reprezintă doar o binecuvântare, ci și un "blestem", deoarece noile responsabilități intră în conflict cu viața intimă și cu așteptările protagonistului. O viață cu care nu se putea acomoda. De aici și până la diversele crize conjugale nu mai era decât un pas... fragil. În acest context, el se apropie de fata cu "părul roșu ca focul" (din păcate, o "pistă" prea puțin dezvoltată, gândindu-mă la detaliile din final), iar ea de directorul firmei la care lucrează.

Partea a doua a romanului pune în lumină modul și mijloacele prin care protagonsitul își pune planul în aplicare. Prescripția de Lorazepam Temesta a unui medic dubios devine un instrument într-un plan de viol care pare să urmeze o matematică aproape misterioasă, aproape alchimică. De la descoperirea și controlarea propriei plăceri patologice, el ajunge să inițieze și să conducă o întreagă comunitate online, pe pagina Coco, unde devine moderatorul chat-ului "Fără știrea ei", sub pseudonimul "maestrul-vostru". Asta mi-a reamintit de o știre citită recent despre o pagină italiană de Facebook, intitulată "Mia Moglie" ("Soția mea"), în care mii de bărbați postau imagini intime cu partenerele lor, surori sau chiar femei necunoscute – (!) fără consimțământul acestora. Sau cazul românesc "onanisti.ro", un forum cu mii de utilizatori care share-uiesc conținut pornografic neconsensual, ascunși în spatele unor username-uri false.

Iată, tot mai numeroase și mai îngrijorătoare sunt cazurile comunităților online care se transformă în spații de exploatare și obiectificare a femeilor (într-un cadru puțin diferit, vezi și În loc de a treia parte, care poate fi citită ca o proză scurtă, separat de restul textului). Contracararea lor prin sancțiuni, prin politici ferme de reglemenatare, prin responsabilizarea platformelor, printr-o educație civică, socială adaptată erei tehhologice ș.a. devine obligatorie, în scopul de a demonta mentalitățile abuzive, și nu doar.

Revenind, de un absurd grotesc rămâne episodul (foarte bine și relevant construit) în care niște bărbați – de toate vârstele și de toate categoriile sociale – încearcă să justifice (!?) abuzul și violul. Discuțiile finale din barul "La nimeni" se dovedesc revelatoare pentru demascarea dinamicii contemporane, scoțând la iveală mentalități abuzive care normalizează răul și nu mai percep nimic condamnabil în a-l produce.

Spargerea "balonului" îl relevă pe "maestru" mai degrabă ca pe un personaj dezamăgit de pierderea controlului decât de gravitatea faptelor sale. Nu este remușcarea pentru "planul" său, pentru violul colectiv cea care îl marchează, ci faptul că a fost privit cu sarcasm de mai tinerii "inovatori" ai proiectului monstruos sau că va fi – sub o formă sau alta – detronat de la "butoane". Finalul deschis, lipsit de senzaționalism(e), sugerează (ca în multe cazuri) sinuciderea ca singura soluție rămasă în fața propriilor patologii, orgolii și obsesii.

Cu atenție la sugestie și tensiune psihologică, la neliniște și suspans, prin formula unui realism dur care confruntă trauma și memoria, Velea construiește o atmosferă apăsătoare, marcată de tulburare, vinovăție și dublă personalitate – constante ale unui "maestru" obsesiv până la patologie și ale unor discipoli care îi urmează exemplul, într-un "joc" al manipulării și al complicității ce reflectă degradarea – sub toate aspectele – a întregii comunități. De remarcat faptul că autorul alege să nu-și numească propriu-zis personajele, ci să le identifice prin profesii și prin username-uri, strategie care amplifică efectul de generalizare al poveștii. În aceeași direcție, dimensiunea spațială e sugerată: "marelui oraș" sau "orășelului de provincie".

Da, Andrei, ai dreptate: nici eu nu mă regăsesc și nici nu împărtășesc deloc această viziune. Din păcate însă, am văzut că pentru mulți ea a fost reprezentativă. În acest context, ficțiunea pare să alerge cu greu în urma unei realități tot mai halucinante și inventive, din nefericire, în sens negativ... Or, Fără știrea ei funcționează, în limitele interpretării, ca un avertisment, dar și ca o oglindă a unei realități crude, dure, inumane.