Am un sentiment îngropat că oamenii care mă cunosc se așteaptă să fac ceva măreț. O presiune pulsând în grădina din colțul sălbatic al creierului, un bulb care nu a înflorit. Mama mereu îmi spunea că sunt "Cea mai deșteaptă!", "Vai ce frumos scrii!", dar aprobarea părinților, dincolo de construirea unei ancore de încredere în copilărie, devine insuficientă la un moment dat.

Așa că m-am trezit cu obsesia scrierii a ceva major, grandios, până la vârsta de 27 de ani, la care, cică, se realizează artiștii, pentru că toți artiștii geniali au murit la 27: Janis Joplin, Jimi Hendrix, Jim Morrison. Mă rog, pe mine nu mă cheamă cu J și nici nu vreau să mor.

Sigur, rațiunea îmi spune că așa ceva este o prostie și statistic vorbind, nu are nici un sens, dar obsesia e obsesie, ce să-i faci. Spoiler alert: am 33 de ani.

Oare ce mai fac oamenii închipuiți de mine din poveștile începute și neterminate? Sper să nu se supere că i-am lăsat ciungi și fără scop. Și Dumnezeu ne mai lasă așa pe unii dintre noi, ba ciungi, ba fără scop. Halal sculptor! Tot ce pot să sper e că oamenii dorm un somn adânc, din care nu se vor trezi niciodată, pentru că drept vorbind, habar nu am cine eram când am scris despre ei, și nu pot relua părțile unei necunoscute. Ce-o fi fost în capul ei?

De fapt, asta e problema: gândesc mult, scriu puțin și slab pe deasupra. Angoasa scriitorului o numeau în liceu, parcă, atunci când am învățat prima oară despre acest cuvânt. Angoasa amatorului nu se poate?

Dar ce e mai măreț decât să-ți trăiești propria viață așa cum o dorești, sau cât de aproape se poate? Până la urmă, ce e măreția, ce e gloria? (Și nu, nu am stat să plec urechea la ce au scris alții despre subiect. Vreau să-mi păstrez gândurile necontaminate. Ori sunt glorioasă pe cont propriu, ori nu mai sunt!)

Am spune despre un munte că e măreț, deci transpus la un om ar trebui…un munte de bunătate, un munte de smerenie, un munte de munte. Din acest unghi, poate că trăiesc o viață măreață.

În fine, până una alta, există și o parte bună: niciodată nu mă dau bătută. Meșteresc ce meșteresc și tot revin la scris, într-un fel sau altul. Poate că este ceva gram de măreție și în asta. V-am mai spus, încerc să fac focul, căci dacă nu scriu, mă sting.