Mihai Măniuțiu, A șaptea viață a lui Alexandru Royce, Humanitas, 2022

Așa cum odinioară Mircea Mihăieș spunea despre Ioan Groșan că are pasiunea autovehiculelor (Caravana cinematografică și Trenul de noapte), fără îndoială, pot zice acum – păstrând proporțiile de rigoare – că Mihai Măniuțiu are aceeași fervoare. Astfel, povestea din Calea Jaguarului se construiește în jurul unei supermașini, evident, a unui Jaguar. În timp ce protagonistul romanului din 2022 este Alexandru Royce (de la marca de mașini Rolls Royce).

Deși cu o anumită întârziere de la momentul apariției, am citit recent A șaptea viață a lui Alexandru Royce. Înainte de toate, trebuie să mărturisesc că am anumite rezerve în ceea ce privește numele (referința) protagonistului, anunțat încă din titlu. Asemenea unuia dintre personaje, o clipă nu m-aș fi gândit – citind titlul – la asocierea cu o mașină de lux. Lectura cărții mi-a demonstrat că e o referință (destul de) facilă. Fără prea multe implicații în economia poveștii. Poate doar aceea că - la un moment dat - protagonistul a creat un fel de modă, fiind un trendsetter, când aproape toți aveau și nume de mașini, adică porecle (Nicu Opel, Marinică Toyota, Luiza Mercedes). Iar el, pur și simplu, și-a zis "Rois", de la mașina Rolls Royce. În ton cu atmosfera dată și gândindu-mă la povestea lui Royce, nu puteam să nu mă întreb, ușor ludic: destin de lux?; visuri (prea) mari?; poveste "exclusivistă"? Din toate acestea câte puțin, aș zice...

În fine, cele șapte capitole ale romanului conțin numeroase relatări și confesiuni despre cele șapte "vieți" ale lui Alexandru Royce. Altfel spus, elementul lor comun este dat de istoria personală a tânărului protagonist (Alexandru Mareș, după familia adoptivă), iar cel căruia i se povestesc versiuni diferite și, în același timp, complementare asupra lui Alexandru Royce este un gazetar (o prezență – absență? – mai mult sugerată; fără nume, fără voce) care face o anchetă sau un reportaj, (re)constituind destinul (anti)eroului.

Prin formula aleasă de scriitor, romanul mi-a reamintit într-o oarecare măsură de unele practici postmoderniste: tehnica reportajului, a anchetei, chiar și a transmisiunii directe. Ca o consecință imediată, se remarcă un multi-perspectivism împins până la ultimele sale consecințe, generat în baza numeroasele luări de poziție și mărturii ale personajelor. Câți oameni, atâtea povești, pare a ne spune autorul.

În toată această mare trăncăneală, am identificat două direcții ale romanului; pe de o parte, reconstituirea unui destin (ce s-a întâmplat cu Royce?), pe de altă parte, o frescă socială inedită. Cu mențiunea că textul "alunecă" - pe alocuri - în direcția senzaționalismului, care decredibilizează, aș spune, destinul real(istic) al lui Royce. Dacă povestea (personală a protagonistului) are de pierdut, tablolul social devine tot mai complex. Aici e și reușita lui Măniuțiu: în captarea vocilor și diferitelor limbaje, "păstrând" autenticitatea stilistică. Autorul creează acele canale prin care oralitatea devine scriitură, iar faptul văzut sau trăit se transformă în poveste. O poveste nu doar despre "subiectul" anchetei, ci și despre martorul/ povestitorul însuși. Iată un exemplu:

"Așa și băiatu'. Eu l-am cunoscut doar din vedere. Da' l-am văzut cumva artist, dragă domnule, sau poate tare-tare năcăjit. Se uita la miresele alea de manechine ca la sfânta minune. Mi-am dat seama că nu-i dintre butinari și că aceia l-or cules de pe drum. Era diferit și corespundea la radiografie. Artist, însă de care fel?

Nu m-am oprit să stărui asupra lui, că io aveam năcaz mare. Mi s-o-nhâit remorca în șanț, și asta era numai una, că beleaua mare era când te uitai îndărăt la șosea, că era plină ca pe cincizeci de metri cu manechinele de sărise din remorcă. S-o deschis bena, așa îmi fac socoteala, și le-am presărat pe șosea."

Avocați, vedete din showbiz, oameni de afaceri, chelneri, vagabonzi, monahi, vrăjitoare, ciobani, camionagii, "peregrini", paznici de noapte, pensionari, IT-iști, profesori, agenți de poliție, activiști străini, oengiști ș.a. sunt doar câteva dintre tipologiile (sociale) pe care le întâlnește Alexandru Royce în "călătoria" sa fabuloasă. După puteri și după experiență, fiecare personaj relatează cum l-a văzut pe protagonistul nostru: "năcăjit"; "părea tinerel, cu obrajii nerași"; "cu fața aia de lunatic, și ochii ca un sfredel"; "tare amărât"; "cam rupt, alb la față"; "părea să dea semne vagi de autism"; "izolat în surditatea și muțenia lui"; "ca o fantomă, ca un strigoi adevărat" etc., etc.

Iată, Alexandru Royce trăiește cât o viață într-un timp foarte scurt. Și este descris într-un timp foarte scurt cât pentru o viață. Asta o demonstrează și finalul romanului, unde se prezintă (și) o poveste de dragoste a aceluiași puzzle biografic și textual. Adică, mai mult sugerată și relatată (de diferiți "observatori").

Cea mai meritorie reușită a regizorului-scriitor este, aici, versatilitatea discursivă și stilistică prin care el își "derulează" romanul, cum a spus Daniel-Cristea-Enache. Dar, în economia generală a volumului, această reușită demonstrează – în perspectiva mea – că A șaptea viață a lui Alexandru Royce e mai ofertant din punct de vedere sociologic, decât literar.