Existența unui revolver Colt la Tulçi reprezenta, în sine, un eveniment, când în tot Constantinopolul nu erau mai mult de o duzină. Aduse tocmai din America, erau atât de rare și scumpe, încât erau tot atât de greu de procurat precum pietrele prețioase sau o mitralie. Înarmarea celor douăsprezece zaporojence cu câte un revolver Colt, nu făcea decât să-i întărească părerea lui Paraschiv Paryüz că acestea erau pregătite să fie mai mult decât "fete" pe un tractir plutitor și toți, în frunte cu cadiul Ismail, îi ascundeau adevărul, mințindu-l ca pe ultimul prost din Tulçi. Reis peste o corabie turluc nu era decât un pumn de praf dobrogean în ochii unui galiongiu abia sosit pe malurile tulcene, ce nu se dumirise bine unde se afla, după zece ani petrecuți pe galerele otomane.

Pricepuse că Epanteria devenise turluc plutitor. Deslușise că zaporojencele urmau să devină o duzină de curve de lux, doar pentru ofițeri și bașkani frânci, de la care nici cei otomani nu aveau să lipsească. Dar nu pricepea rostul câte unui revolver Colt la glezna fiecăreia dintre femei, când un pumnal bine ascuțit era suficient pentru niscai mușterii mai scandalagii.

Când noaptea se lăsă peste Tulçi și Ceatal, Paraschiv Paryüz plecă la culcare pe corabie, ca un adevărat reis, ezitând dacă să-l ia la bord și pe Batyr, care la fel de bine putea să doarmă și cu femeile în casa vozarilor. Tavanul uneia din camere era aproape întreg datorită lutului galben care acoperea într-un strat gros grinzile din lemn, iar în golul de ușă și fereastră au întins câte un polog[1], din cambuza Epanteriei, împotriva țânțarilor. Cei doi bărbați, și-au întins hamacurile sub puntea corabiei, acoperite la rândul lor cu câte un polog, suficient de des ca să-i apere de țânțari și suficient de rar, pentru a respira în voie.

Somnul îi cuprinse mai repede decât se așteptau zaporojencele. Dovadă sforăiturile zdravene care se auzeau de sub puntea Epanteriei, dintre care cel subțire al eunucului Batyr suna mai abitir ca cele din cazarma zapciilor.

Patru femei ieșiră tiptil din dormitorul improvizat, îndreptându-se către dombazul care plutea legănându-se pe valurile liniștite ale Dunării. Își desfăcură baticurile negre, prinse la spate, legându-le sub bărbie și acoperindu-le aproape jumătate din față. Două dintre ele purtau capete de funie de cânepă și fiecare avea în mână câte o bâtă și un pumnal. Fără să facă nici cel mai mic zgomot, dezlegară dombazul, în care se urcară și înainte ca acesta să fie purtat de curentul Dunării în aval, începură să vâslească, câte două la fiecare vâslă. Înaintau în direcția malului orașului, cât mai departe de puzderia de cârciumi din port, de unde răzbătea gălăgie și se vedeau lumini chioare de felinare. Dacă Paraschiv Paryüz s-ar fi trezit și le-ar văzut cum se îndreaptă către malul tulcean, ar fi făcut cu siguranță un atac de furie. Dacă ar fi fost prinse de zapcii, el ar fi fost cel pedepsit cu cel puțin o duzină de vergele la tălpi, sau poate chiar l-ar fi închis în pușcăria dintre ape.

Cele patru femei vâsleau cu priceperea căpătată toată viața pe șăicile de la Nipru, împingând cu putere dombazul, iar vâslele tăind apa, auzindu-se doar ca un clipocit de picături de ploaie.  Nedespărțite de revolverele purtate la gleznă, pumnalele de oțel le incomodau într-un fel, și de teamă să nu le piardă pe fundul de lemn al bărcii, le țineau între dinți, strângând lamele de oțel între dinți. Ambarcațiunea opri fără nici un zgomot în partea de est a portului, acolo unde nu era nici o casă, magazie sau felinar aprins. Doar lumina unei luni mai slabă și mai amărâtă chiar decât Batyr.

Coborâră ca niște fantome și fără să schimbe nici un cuvânt între ele, porniră spre partea mai aglomerată a portului, la distanță de câțiva pași una de cealaltă, atente să nu dea peste vreun chefliu rătăcit. Continuau să țină pumnalele în dinți, pentru a avea mâinile libere pentru bâtele grele de lemn și colacii de funie.

Orașul părea la fel de mort ca și în timpul zilei, lipsit de călători, caravane de negustori și corăbii care să încarce și să descarce. Malul Dunării era pustiu, cu aceeași schelă pentru corăbii, peste care bătea vântul și lumina chioară a felinarului înfipt stingher într-un stâlp strâmb de lemn.

Activitatea băutoricească din speluncile portului se înmuiase ca o pânză de corabie bătută de ploaie. Mușterii, majoritatea hamalii portului, sforăiau cu capetele căzute, chinuindu-se chirciți pe câte un colț de masă sau scaun, gata să se frângă sub greutatea lor. Cei mai beți zăceau pe sub picioarele fârtaților, visau coapse de cadâne, stropite cu mastică de Chios.

Mamașa cu încă o zaporojeancă porniră hotărât spre singura cuburiță[2] de pe mal, scăpată de cârmaci în Stânca Tulcei și unde căpătase o spărtură, cât un bivol. Ca prin minune, nu se scufundase în anafoarele din jurul stâncii.   Edecarii o trăseseră la mal pentru a fi reparată. Cum stăpânul nu avea parale pentru lemn și meșteri, plecase în Kefalonia, să-l ajute neamurile, până atunci corabia aștepta trasă pe mal, într-o rână.

Cele două femei se apropiară de cuburiță și fără să ezite pătrunseră în corabie prin spărtură, de unde ieșiră, după câteva clipe, opintindu-se să tragă un fel de cotigă, la care mărimea hamului era doar pentru un măgar mai zdravăn. Coșul căruței era plin cu tot felul de lucruri, acoperite cu grijă cu o bucată de velatură, semn că totul fusese pregătit cu grijă de cineva și nu era un furtișag oarecare de noapte.

Mamașa și companioana ei se opintiră cu toată puterea și cotiga se urni fără zgomot pe malul nisipos al Dunării, în direcția dombazului cu care veniseră, în timp ce celelalte două femei bântuiau printre magazii și grămezile de lemn, piatră și butoaie goale, în căutarea a ceva care nu voia să le iasă în cale. Până la urmă, dădură de el, și după ce se apropiară tiptil îi legară cu iuțeală picioarele și-l culcară la pământ cu o bufnitură seacă. Îi traseră peste cap un sac de cânepă, să poată respira în voie și când se proptiră ca să-l urnească din loc, își dădură seama că nu au nici o șansă să-l urnească, nici măcar târâș, cei douăzeci de pași care îi despărțea de dombaz. Îi dezlegară, la repezeală, picioarele, și ținându-l legat de gât cu una din funii, se îndreptară cu pași șovăielnici către ambarcațiunea unde celelalte două femei ajunseseră deja.

Făcând ceva zgomot, care nu mai conta, încărcară prizonierul și cotiga la bordul dombazului și porniră, vâslind cu putere, către malul Ceatalului, fără să fie zărite de nici un chefliu zănatic sau zapciu rătăcit.

Traseră cotiga în spatele casei vozarilor pentru a nu fi văzută de dincolo de Dunăre și scoaseră sacul de cânepă de pe capul prizonierului. Calul bătrân și șchiop le privi mirat pe cele două femei, neînțelegând ce se întâmplase cu el și așteptând nerăbdător să fie recompensat cu niște iarbă uscată pentru aventura pe care o trăise în miez de noapte.

[1] Țesătură rară din in sau cânepă, folosită ca o plasă de protecție împotriva țânțarilor

[2] Nume moldovlah al unui tip de ambarcațiune dunăreană, de capacitate mică, folosită pentru transportul fluvial și maritim costier.

Din Vechi manual de piraterie femeiasca pe Dunarea de Jos, Cișmigiu Books, Ed. Universitară, 2024