Provocarea unei dezbateri pe această temă este imensă și binevenită. Și consider că ar trebui să depășească granițele unui singur număr de revistă.

Cred că Arghezi este cel care a făcut categorisirea, apărându-l pe Goga, intrat în tăvălugul vituperant al scriitorilor noii epoci, al cărei exponent autoproclamat a fost Zaharia Stancu, un scriitor altminteri uriaș, deși "desculț". Și care până la sfârșitul vieții a reușit să se încalțe. Pentru că a vrut.

Cred, de asemenea, că se impune să se scrie noi capitole ale istoriei literaturii române care să o aducă la zi și asta mă face să mă întreb dacă nu cumva avem o problemă și în ceea ce-i privește pe criticii și pe istoricii literari, nu doar pe scriitori?! Și cum m-am deprins, fir-ar, cu niște judecăți de valoare, mă tem că oamenii aparținând celor trei instituții au murit sau sunt pe cale să o facă. Au mai rămas prea puțini scriitori și teoreticieni de școală veche, din aceia care petrec zile și nopți printre stive de cărți și caută cartea tuturor cărților. Ca de altfel, și prea puțini cititori de felul acesta.

Cândva, consideram axiomatic faptul că existența scriitorilor se justifică doar prin cea a cititorilor. Apoi, am început să consider că scriitorii de odinioară scriau pentru ei, pentru propriul ego. Mai târziu, mi s-a format convingerea că scriu pentru că nu pot altfel, pentru că e modul lor de a ființa. Niciodată n-am crezut că o fac pentru bani. Pentru glorie, da, pentru supraviețuire, da, pentru căpătuială, niciodată. Apoi, după anii ‘90, am aflat că sandre și danibrowni, barbarecartland și câți alții câștigă enorm din ceva ce consider subliteratură și că în afară există cursuri care te pot face scriitor și mi s-a părut teribil. Mi se pare și acum. Pentru că eu cred în talentul nativ al unui scriitor, dar și în condiția de mare scriitor, născută din cea de cititor împătimit. Nu mai cred însă, cu aceeași tărie, că această convingere nu mi se va destrăma de-a lungul anilor ce vin, sub imperiul timpurilor pe care le trăim. Da, talentul nativ există, însă trebuie hrănit prin cultură, iar în literatură nu e ca în celelalte arte. Încă mai cred asta. Și în condiția scriitorului ca formator cultural, răspunzător de sănătatea și de identitatea culturală a limbii sale, în ciuda epocii globalizante în care ne aflăm. Ceea ce îl obligă să-și cunoască limba, iar asta nu se face decât prin lectură. Un scriitor nu-și poate permite să aibă dubii ortografice și să găsească justificări de ordin tehnic sau social pentru folosirea ei în mod deșănțat. El trebuie să respecte normele, să impună tendințele și are datoria să folosească diacritice, exact cum trebuie s-o facă și profesorul de limba română care le vorbește elevilor despre literatura clasică, dar și despre literatura pe care o scrie el, scriitorul contemporan. Dacă nu pricepe că are această răspundere, se poate apuca de altceva sau poate pretinde că este altceva, în niciun caz scriitor. Sau simplu, se poate încălța.

Însă diletantismul, impostura sunt pretutindeni. Și chiar dacă asta n-ar trebui să ne liniștească, nu e doar problema culturii române. E ceva global, oarecum firesc în această epocă, în care timpul curge la fel, dar se trăiește diferit de cel de odinioară. Sunt mult mai mulți scriitori "desculți" astăzi, dar nu pentru că n-ar avea cu ce se încălța. Condiția este să vrea și să aibă timp, pentru că au de acoperit și de recuperat mult mai mult decât cei de dinainte.

În ceea ce privește condiția culturală a individului, un om cult rămâne un om cult. Și e treaba lui de unde și cum își construiește dimensiunea culturală. Cu ce, când, cât și de unde își ia de încălțat.

Evident, criteriile de selecție a valorilor și standardele culturale sunt și ele supuse epocii. Rămân esențialmente aceleași, dar cer din când în când nu o ajustare, ci o actualizare. În niciun caz, o anulare. Nu mă dau în vânt după noua generație de scriitori. Pe cei mai mulți dintre ei îi găsesc viscerali, prea obsceni, prea funciari, prea superficiali, prea... căutați. Dar nu este, neapărat, vina lor. Își caută drumul și au timp și mijloace să-l găsească. Nu trebuie decât să vrea și să-și înțeleagă menirea.

E cazul să aducem în discuție și beneficiarii a ceea ce s-ar numi astăzi produs cultural. Ei nu mai sunt cititori ori melomani, ci consumatori, iar scriitorii, muzicienii și toți ceilalți artiști s-au transformat în creatori de conținut, în influenceri. Aceștia sunt noii formatori culturali care nu se mai folosesc de cărți, ci de rețelele sociale și de podcasturi, de tiktok, de youtube. Unii sunt pe măsura celorlalți. Și poate că așa trebuie. Pentru că cei de modă veche se vor întoarce mereu la Balzac sau la Tolstoi, până la capătul vieții. Așadar, din punctul meu de vedere, am depășit chiar și epoca de consum construită de sandre și de danibrowni. Nici măcar aceștia nu mai sunt citiți, pentru că oamenii tineri de astăzi nu mai au timp de lectură, oricât de facil și de facilă ar fi. De scriitorii estetizanți, nici atât. Ei rămân, deocamdată, încă, doar în spațiul orelor de literatură petrecute la școală și făcute neplictisitoare, doar prin măiestria profesorilor, a acelora care, firește, o au.

Cred toate astea, dar cred și că în timpul vieții mele, voi vedea un laureat al Nobelului pentru literatură care habar nu are cine a fost Dostoievski sau care crede că Dante e o țestoasă ninja și care și-a luat doza de cultură în trafic. Și el, produs al timpurilor noastre. Un fast-junk-writer.

Și, aproape de încheiere, voi împărtăși o întâmplare trăită recent. Aflându-mă într-o adunare publică în care a apărut la un moment dat președintele Emil Constantinescu, l-am salutat conform uzanțelor. O duduie jurnalistă care era prin preajmă s-a apropiat de mine discret și m-a întrebat: Doamnă, nu vă supărați, ce președinte e ăsta pe care l-ați salutat?

Ei bine, un scriitor nu-și poate permite să fie într-atât de naiv ignorant. Și nu-și poate justifica ignoranța, vulgaritatea și disprețul față de normele lingvistice și estetice, prin marketing sau prin dimensiunea culturală precară a publicului, așa cum o face restul formatorilor de opinie, culturali ori ce-or mai vrea ei să fie. Adicătelea, asta se cere, asta le dăm.

Scriitorii au prin însăși condiția lor datoria de a păstra igiena intelectuală a unui popor. Ei îi construiesc identitatea culturală. E ceva ce trebuie asumat, înțeles și respectat. Mi-aș dori să citesc literatură nouă cu aceeași desfătare pe care o simt când citesc literatura de dinainte. Și cum nu mă pot dezbăra de ceea ce sunt, vreau să găsesc în literatură ceea ce le spun copiilor mei că este: inefabil, frumusețe, evanescență, sevă, înălțare. Că literatura înseamnă originalitate, expresivitate, provocarea sinelui, a minții, a limitelor, căutare, călătorie inițiatică. N-am nevoie de grobianismul pe care îl văd și îl aud la tot pasul. Nici de visceralitate explicită. Nici de exhibiționism. Nici de reducerea ei la vocabularul fundamental și la registrul standard. Vreau o literatură desaturată, care să mă scoată din această lume, să-mi inducă o stare de transă. Asta trebuie să fie și să rămână literatura. Artă, dom’le! Pentru că dacă scriitorii care construiesc noua literatură scriu doar pentru publicul corporatist, nu sunt scriitori, ci traineri sau creatori de conținut. Scrisul nu e teambuilding, nici stand-up, nici podcast de dezvoltare personală. E ceva intim, profund, nefunciar. Și uite cum ne întoarcem la bătrânii literaturii și poate înțelegem că sublimul se poate ivi și din bube, și din mucegaiuri și din noroi. Și că trebuie să scriem cât putem duce, să nu cumva să ne doară spinarea. E povară. Și abia apoi ne putem gândi la ce-a vrut să spună autorul.