Revistă print și online

Cărțile din cărți

Până nu demult îmi plăcea să citesc romane, să intru în fibra lor nevăzută și să mă transform în plăcintă, în vierme, în moluscă, ascunsă în buzunarele călduțe ale altei minți. Astăzi am pierdut această bucurie. Mi s-a tăiat, mi-a murit impulsul și am uitat nu doar mâinile cele frumoase ale lui Remedios, dar și saliva fierbinte a lui Leopold Bloom, pulpa caldă a vacii lui Isaac Snopes, ochii obloniți a lui Charles Bovary, gustul gurii lui Rastignac, șerbetul alexandrin al lui Balthazar, chiar și urechile înroșite ale unui matroz despre care am citit anul trecut.

Iar această transformare a mea, în om agil și necititor, nu este una total naturală. Cum spuneam, constrângerile istoriei nu au nicio legătură. De starea mea sunt responsabili numai și numai cei patru bărbați și Aurelius însuși. Nu mi-am dat seama decât târziu, într-o iarnă cu multe coincidențe. Până atunci trăiam doar în mâhnirea grea pe care o moștenisem de la Aurelius, fără să pricep cât de subtil era mesajul lui, căci, dincolo de dușmănia unor ochi, există întotdeauna un scop foarte precis, topit în sângele unei povești.

Pentru mine suprema umilință se numește Aurelius.

Doina Ruști – Patru bărbați plus Aurelius


Cărțile polițiste îl călcau de-a dreptul pe nervi când erau prea intuitive, iar textele academice de multe ori erau prea fade. Din păcate pe autorii mari îi epuizase în marea lor majoritate înainte de epidemie. Recitirile îl ajutau într-o oarecare măsură mai ales în cazul cărților citite cu mulți ani în urmă. Descoperise că Dostoievski, Faulkner și Cehov îi ofereau în continuare o cotă ridicată de siguranță. James Joyce funcționa bine, Proust era să îl pună la pământ până la final, dar a mers pentru câteva săptămâni, Saramago putea să recitească chiar de mai multe ori, avea ceva intelectual, o privire ironică asupra lucrurilor și firii umane care îl captiva mereu, Sabato, Cortazar, Buzati, Fitzgerald, Woolf, Nabokov îi dădeau încă motive să trăiască, dar cel mai mult se bucura de Thomas Mann și de filosofie. Mann era ca o cărămidă cu care putea să dea după ceafa virusului. Detalii peste detalii care despărțeau trupul de suferință. Boala pălea în fața Muntelui vrăjit sau a Doctorului Faustus. O luase de la zero cu toți filosofii și biografiile lor și cheltuise o mică avere pe cărți, chiar dacă primea o subvenție generoasă de la stat ca toți intelectualii cu ștate vechi, a fost nevoit să comande și multe cărți în limba engleză, care nu erau încă traduse în română. Când citea ceva nou care îi atrăgea toată atenția, se simțea perfect sănătos.

Bogdan Răileanu – Înainte să te retragi în lumea ta


Rupse încet, pe margine, hârtia groasă care-l învelea bine și, deși se aștepta la cel puțin două cărți, fu surprins să constate că era un singur volum masiv, un manuscris... "Buddenbrooks", de Thomas Mann. Înlemni. Și nu doar pentru că Mann era unul dintre autorii săi favoriți, despre care scrisese și în lucrarea sa de doctorat, sau pentru că, în curând, avea să se împlinească un secol de la apariția acelui roman excepțional, care îi prezentase una dintre iubirile sale adolescentine, pe Tony Buddenbrook, și totodată prima sa deziluzie sentimentală, ci mai ales pentru că nu-și imagina cum intrase în posesia manuscrisului directorul său și de ce i-l dăruise lui?! Probabil costase o avere, deși, în fond, nici nu conta, era inestimabil.

Mihai Ene – Între secole


A fost adusă o nouă persoană în cușca 305, James, un creștin singaporez care avea o Biblie. Mi-au dat lacrimile năvală în momentul în care am văzut că o scoate dintr-un mic săculeț pe care-l ținea tot timpul lângă el. Era cartea de care îmi era cel mai dor și aproape că am țipat ca din gură de șarpe când am văzut că o deschide, o așază pe podea și se urcă efectiv cu picioarele pe ea. Era un obicei ciudat al bisericii penticostale din care făcea parte, să se urce pe carte și să afirme că stă pe cuvântul lui Dumnezeu. A fost însă generos cu mine și mi-a oferit-o să citesc din ea atât cât mi-am dorit.

Marius Balo – Păturica roz

Ficțiunea