Revistă print și online

De la A la B

Citesc ce am scris până acum: Trebuie să-mi stabilesc de la bun început intențiile. Îmi doresc să pot exprima în scris exact ce simt, chiar dacă nu cred c-o pot face. Trebuie să găsesc o echivalență.


Scriu: Orașul nostru, citim asta din cele mai vechi cronici, a fost la fel de întins cât e și acum. S-a scris că e la fel de întins ca cerul de deasupra noastră, și unii ar spune că întocmai datorită acestui lucru, știm că infinitul este real. Dar, când vine vorba despre natura realității sale, părerile diverg. Vreau ca un lucru să se înțeleagă clar, interesul meu pentru acest subiect este unul pur teoretic, nicidecum similar acelora din grupările separatiste despre care tot aud din ce în ce mai des. Din păcate, o formulare greșită, o simplă eroare de comunicare mi-a cauzat multe dificultăți în lumea academică, mai precis respingerea textului meu Considerații asupra spațiului finit, care a fost văzut ca o încercare de incitare la revoltă, sau mai știu eu ce, deși nu este decât speculație.

M-au forțat să-mi iau o perioadă sabatică, în timpul căreia urmează să fiu investigat de către o comisie internă a Universității. Deși nu sunt de acord, voi accepta să iau parte la audieri și să fac tot ce pot ca să lămuresc neînțelegerea. Într-adevăr, țin morțiș să ies din oala grupărilor fanatice în care am fost plasat pe nedrept și lăsat să mocnesc, din simplul motiv că așa obișnuiesc a fi tratate subiectele așa-zis sensibile.

Mă uit peste ce am scris până acum și-mi dau seama că habar nu am cum să continui și dacă mă voi decide totuși s-o fac, adică dacă în mod miraculos cuvintele mi se vor desluși din încâlceala râncedă a creierilor capului.

Berea vine mereu însoțită de un săculeț cât pumnul mai mult sau mai puțin plin cu alune, prăjite și sărate în dimineața asta de către negustorul cu taraba exact vizavi de bar. Nu știu cum, adică îmi pot închipui cum, dar certitudinea îmi lipsește, și de aici sâmburele îndoielii prinde rădăcini în sufletul meu și peste puțin, dacă nu-mi recapăt certitudinea atât de necesară, mintea îmi va imagina livada de aluni și poate răspunsul lămuritor îmi va părea o glumă, dar până și un răspuns în glumă m-ar putea scoate din încurcătură. Încurcătura care mă trage de mânecă în sus, chemând ospătarul și împingându-mă să-l întreb cine anume se face responsabil pentru aceste săculețe cu alune.

Răspunsul lui sec, "alunele sunt din partea casei", nu-mi satisface pofta de cunoaștere, așa că mai comand o halbă și-l aștept cu a doua întrebare mai la obiect.

"Mi-l poți numi pe acela care, în fiecare dimineață, traversează piațeta asta și ia, mai mult ca sigur pe banii firmei, o pungă mare de alune și mai apoi, venind aici, pune pe alții să umple aceste săculețe?" "Sau poate acela care le cumpără de la negustor pregătește el însuși aceste cadouri din partea casei?" "Nu vă pot răspunde, domnule, pentru că nu știu. Eu doar le iau de după tejghea, dacă vreți, vă arăt de unde." "Nu, mersi."

De curând, citind o carte scoasă de un coleg de la Universitate, mi s-a confirmat bănuiala: anume că nimic nu explică acele relații tacite cu universul, pe care le luăm ca de la sine. Aș putea să-l contrazic puțin, citând sursele și așa precare ale studiului meu, momentan nerecunoscut, dar ar fi penibil. Pe acest coleg nu l-ar putea lua drept suporter al separatiștilor întocmai pentru că ignoră problemele reale. După încă niște minute îmi dau seama că lucrul care îmi displace profund în ceea ce îi privește este limitarea cu care sus-numiții agitatori separatiști concep însăși natura așezării noastre pașnice. Deși, îmi amintesc că am dat peste multe exemple de-a lungul istoriei ale unor astfel de căutări, fanatice aș zice, nu pot decât să mă amuz de a lor naivitate.

Și eu, în naivitate, adică atunci când eram mai tânăr, am înclinat să cred că orașul nostru n-ar fi altceva decât un labirint. Mulțumit de fraza asta, plătesc nota și-mi scot carnetul la aer, nu-mi vine ușor să scriu din mers, dar n-am ce face, este amiază și băncuțele la umbră sunt deja toate ocupate. Caut un loc la umbră pe zidul de piatră.

Scriu: Labirintul, adică orașul, cum îl cred acei revoltați, îi incită pe impulsivi. Mai demult m-a încântat ideea asta, dar nu pentru că odată cu această comparație nefondată apare și perspectiva evadării (ceea ce, din câte înțeleg, este atât de dezirabilă acestora), căci mania persecuției rămâne una dintre trăsăturile fundamentale ale acestei secte, ci pentru a-mi demonstra claritatea viziunii. Teoreticienii respectați descoperă trei variante ale acestei construcții devenită temă predilectă atâtor autori și contra-autori de-a lungul istoriei: cel clasic, inițiatic, adică acela care se parcurge ad infinitum (comitem greșeala de a impregna ideilor fundamentale, cum ar fi aceasta, propriile noastre limitări, mai precis, delimitări); cel decizional sau groaznic (adică cel care creează groaza), cum mai este numit, s-au scris romane polițiste în care criminalul își terorizează victimele și frustrează oamenii legii însărcinați să-l prindă prin abilitatea fantastică de a părea că stă la pândă după fiecare colț, avem de-a face aici cu o decorporalizare programată; și pe urmă rețeaua, labirintul liber, în care fiecare nod comunică liber cu toate celelalte noduri ale sale, toate de-a pururi schimbătoare.

În copilărie, ne rătăceam în voie prin labirinturile atâtor bâlciuri și chiar și în acela din curțile Muzeelor de Istorie Naturală. Mi se pare că ar fi de-a dreptul hilar să gândim labirintul ca fiind o simplă construcție în sensul obișnuit al cuvântului, deși mulți chiar asta fac. A ne închipui orașul ca un labirint și mai precis ca fiind o rețea ar putea părea, în primă instanță, complet îndreptățit, dar i-am uita o condiție esențială, de care autorii ne amintesc într-una: labirintul este infinit, iar orașul nostru este, slavă cerului, mai mult ca sigur finit, și aceasta este ideea care mi-a făcut atâtea rele în ultima vreme, de când am scris nenorocitul meu de text. Ca să fiu mai clar, spațiul orașului e un infinit, dar unul cuprins într-un finit, el pare că nu se sfârșește niciodată, dar adevărul e că doar marginile nu ne sunt la îndemână.

Justificarea unei asemenea afirmații încă se lasă așteptată și seara vine iarăși peste noi toți. Lampadarele se reflectă-n piatra cubică lucioasă și netedă, dar ochii îmi cad pe inscripția de pe afișul prins în piuneze de ușa casei: "Trebuie să ieșim!" Îl desprind și îl pun în buzunar.

Scriu: Siguranța finitudinii pesemne că a fost în familia mea de ceva vreme și numai de curând a ajuns și la mine. Poate era mai bine să nu fi ajuns. Poate era mai bine să rămân un inocent, dar acum e prea târziu pentru regret. Adevărul e că, acum ceva vreme, un obiect mi-a intrat în posesie, mi-a revenit ca parte a unei moșteniri de la o rudă îndepărtată (dar legătura de sânge nu poate fi contestată). Acum, într-una din miile de casete de valori, a uneia dintre instituțiile bancare ale orașului, care în indexul instituției figurează ca aparținându-mi, se află (fără ca altcineva să știe) un obiect ce nu-i din orașul nostru.

Nu spun ce este, pentru că nu știu ce este. Însă familiaritatea sa nefirească, mai mult ca sigur datorându-se faptului că l-am găsit pe fundul unei cutii cu acte și hârtii aparținând răposatei mele rude, m-a făcut să-mi chestionez descendența, intrigat și scârbit în același timp de teama de ce aș putea găsi. Se scriu povești fantastice despre creaturi și obiecte care nu aparțin acestei lumi, am citit despre prezența absenței, despre eșecul prezenței, dar și al absenței unui lucru, dar pe acest obiect necunoscut l-am ținut strâns între palme. Nu știu ce este, dar știu că este. De câteva luni, de când mi-am dat seama că nu semăna cu nimic din ceea ce văzusem până atunci, n-am mai putut dormi. Iar în somn numai pe el îl pot visa. Ceea ce mă sperie și mai mult e modul în care evită orice capacitate de identificare. De fiecare dată când îl scoteam din cutie părea să se fi schimbat puțin. Culoarea era alta, greutatea fluctua, până și forma sa era nespecifică. Nu puteam spune nimic despre acest lucru fiindcă nu era nimic sigur la el. Am încercat să-l pozez, crezând că astfel o să-i capturez adumbririle și deci o să-i pot infera calitățile. Însă imaginile, de îndată ce le developam, nu semănau câtuși de puțin cu originalul. M-am speriat și mai tare că mi-am dat seama că schimbările subtile pe care le identificasem obiectului erau de fapt mult mai radicale. Sau poate acesta nu era decât un efect psihologic. Nici de atâta lucru nu puteam fi sigur.

Luni de zile ajunsesem distrat, lipseam de la cursuri și parcurgeam enciclopedii, târguri de rarități, expoziții de artă și atelierele diverșilor inventatori la care aveam acces, imposibilitatea mea de a-i înțelege întrebuințarea sau măcar înțelesul pe care mai mult ca sigur îl servea obligându-mă să-i chestionez proveniența. În cutia în care l-am găsit mai erau, cum am scris, hârtii vechi, documente de familie. Dar, parcurgându-le chiar și de zeci de ori pe fiecare parte, n-am putut găsi vreo conexiune cu acel obiect.

Întreb: Dacă nu seamănă cu nimic din lumea noastră, atunci de unde ar fi putut veni acest lucru? Dacă într-adevăr orașul e infinit, atunci el cuprinde toate lucrurile. Și cum civilizația noastră centralizează datele cu rigurozitate (că altfel nici nu s-ar putea), dacă nu se află în arhivele sale. înseamnă că nu este cunoscut încă orașului. Ori asta în sine demonstrează că orașul nu deține un monopol pe lucrurile care se găsesc înăuntrul său, ergo infinitul său e totuși limitat, există poate altfel de infinituri, mai mari și mai mici. Numeric s-a încercat în trecut o demonstrație a acestui principiu, deși cel care a înaintat această ipoteză a fost ars pe rug (altfel se făceau lucrurile atunci, deși nici eu nu sunt atât de optimist în ceea ce privește soarta mea). Acest obiect, dacă e necunoscut orașului, atunci pot trage concluzia că a venit de undeva din afară. Și totuși întrebări rămân. Cum de a ajuns aici? Cum de a ajuns la rudele mele? Sunt îndreptățit să cred că există fără îndoială oameni care dacă ar da cu ochii de el l-ar distruge fără ca măcar să clipească.


M-am temut inițial ca acest obiect să nu fi fost făcut inițial de separatiști, până am privit mai atent fenomenul în sine. Grupărilor acestea le lipsește esențialul, majoritatea se destramă în noaptea în care sunt fondate, iar toți migrează de la o variațiune ideologică la alta. Dacă ar fi avut certitudinea pe care o aduce cu sine obiectul acesta, mai mult ca sigur s-ar fi unit până acum. Cel mult cred că au un sentiment vag că ceva nu este neapărat în regulă. N-am cum să știu clar dacă obiectul acesta le-ar legitima demersul, dar suspectez că ar incita revolte. Poate mă înșel. Poate am înnebunit și nu e deloc singurul obiect de acest fel, poate sunt extrem de multe și sunt eu în necunoștință de cauză. De aceea mi-am și numit lucrarea o operă speculativă. Rigurozitatea mea științifică mă împiedică să trag o concluzie clară, deși în suflet certitudinea există. Ea trebuie totuși demonstrată. Și mai mult ca sigur o să-mi dedic restul vieții acestui demers. Vreau să cred că asta au făcut și cei de dinaintea mea.

Reiau, și mai târziu: Deja sunteți câțiva și cândva. Îmi imaginez că mă ascultați, mă rog, citiți asta, desigur acest lucru e însăși o convenție pe care suntem dispuși s-o ignorăm de dragul poveștii. De fapt, cel mai important lucru este să poți uita de mecanismul literar în sine și să transformi cuvintele autorului în fluxul personajului pe care-l citești în gând. Dar crisparea asta, incertitudinea cu care cuvântul e deformat se aseamănă, în multe privințe, cu problema cu obiectul care de multă vreme nu-mi dă pace.

Uneori, ca să pot adormi, mă gândesc amuzat că trebuie ca acest obiect nedefinit să fi venit de undeva și cum dovada unei ieșiri din orașul nostru se lasă încă așteptată, încep să văd în acest ciudat obiect dovada existenței unei intrări. Râd cu voce tare de prostia pe care am zis-o, dar nu știu de ce această eroare de logică îmi dă un oarecare sentiment de siguranță. În glumă găsim totuși o soluție și poate asta trebuie să fie îndeajuns momentan.

De la ereticii din vechime cunoaștem următoarele: contradicția aparentă parcurgerii unui număr infinit de puncte într-o mișcare finită se explică exprimând infinitatea între două puncte clar definite, să zicem pe o dreaptă. Adorm și visez o scenă specifică. Eu, copil fiind, nu știu exact cum sau în ce circumstanțe, poate într-o excursie cu clasa, în timp ce privesc aiurea pe geamul autobuzului, poate în timp ce merg cu ai mei să vizităm o rudă îndepărtată, deodată observ ceva. Îmi pare că disting, amorsate de diverse alte construcții, blocuri, case, fabrici, clădiri de birouri, îmi pare că mai departe de ele, printre ele, văd o imensitate goală, nicio casă, niciun drum, nimic. Spațiul gol. Pustietatea aceea a ajuns să mă obsedeze. Chiar dacă știu că nu-i decât un vis, mi-o doresc, acum, mai mult decât oricând.

Cristian DRĂGAN

Cristian Drăgan (n. 1992) este regizor de film și cercetător. A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale", iar în prezent este doctorand în cadrul Centrului de Excelență în Studiul Imaginii (Universitatea din București). A publicat proză scurtă, cronică de film și eseuri psihogeografice. Printre proiectele lui recente se numără un video eseu despre clash-urile culturale televizate de la începutul anilor 2000 (în colaborare cu Vlad Marina), dar și un scurt-metraj experimental despre viața într-un București post-apocaliptic.