Culai se ridică. Pantalonii îi sunt pătați în fund și prinși cu o sfoară la betelie. Fermoarul de la prohab este stricat.

De cum a observat acest detaliu, Amara și-a băgat capul în pământ imediat. Nu știe ce se face în astfel de situații. Trebuie să spună ceva? E mai bine să tacă? Își mișcă picioarele de parcă ar vrea să fie într-un leagăn, unul care pendulează înainte și-napoi în mijlocul oceanului. În spate, oceanul cu albastrul său fioros și nemărginit. În față, oceanul cu spațiul curbat, cu tot ceea ce-și poate imagina o fetiță care n-a văzut oceanul decât la Telejurnal, dar și-atunci fugar, pentru că pe reporterii de la TVR nu-i interesa să filmeze valurile, nu-i interesa nici frumosul, ei doar transmiteau știri, groaznicele știri.

Mai înspăimântător decât Carmen nu poate fi nimic. Poate doar calul ăla din film. Un cal după care a plâns câteva zile, deoarece credea că totul e real. Actorii mor de-adevăratelea. Caii sunt bătuți de-adevăratelea. Păcat că nu a reținut numele filmului. Femeia lui Culai e ca acel cal brun de care i-a fost atât de milă, pe care l-a plâns cu lacrimi mari, câte una pentru fiecare lovitură de bici. O lacrimă pentru că nu-i dădea de mâncare, două lacrimi pentru că nu l-a învelit nici măcar după ce zile la rând l-a obligat să care pietre pe-un munte, în ploaie și vânt.

Când n-a mai putut calul și a nechezat pentru ultima dată, Amara a vărsat un șuvoi de lacrimi. De ce nu l-a acoperit pe spate cu o pătură? Lacrimile ei curg în spatele ochilor acum – lacrimi cerebrale – pentru că stăpânul l-a lăsat să moară pe muntele ăla înalt, dar nu înainte de a-i mai da un ultim șut în burtă.

Atât de slăbită este Carmen, încât oasele de sub ochi par rădăcinile nucului din deal. Rădăcinile nu mai au loc sub pământ, așa că se extind deasupra, cu toate că oxigenul le face rău. Ochii ei sunt două mușuroaie, gata, gata să explodeze, să iasă din orbite. Sunt cei mai mari ochi pe care i-a văzut. Mai mari decât ochii vacilor, dar la fel de blânzi. Sunt atât de mari, încât parcă nu-i mai aparțin feței, ci stau acolo pentru că cineva i-a prins de tăblia de la pat cu nailon sau stau acolo sfidând gravitația, levitând ca-n spațiu. Păr nu mai are, ci doar două fire răzlețe cam ca ațele de cartofi ieșite dintr-o chiftea.

Însă cel mai rău îi arată gura. Nu mai are buze, sunt două pielițe orizontale de struguri scuipate de Dumnezeu la nimereală. Nici sprâncene nu mai are. Capul arată ca o minge pe care cineva a lipit două urechi imense ca să facă o glumă proastă. Corpul este mai uscat ca prunele după ce le scoți din cuptor. Unghiile ei par mai degrabă unghiile fiicei sale confiscate de stat, de parcă cineva i le-ar fi smuls copilei pentru a i le lipi ei – numai să nu se simtă complet părăsită, complet vinovată. Brațele sunt ca doi pari de care legi roșiile în grădină ca să nu cadă pe pământ. Oasele parcă cer să fie eliberate din carne, de mirosul ei, de culoarea murdară. Se pregătesc să devină țărână, mâncare pentru viermi, ofrandă adusă naturii, de aceea ies atât de mult în evidență.

Culai a revenit cu foi și pix.

— Vrei să ne ajuți, nu-i așa, Amara?

— Da, da. Sigur.

— Nu-ți fie teamă. Nu se întâmplă nimic rău.

— Nu-mi este.

— Oamenii sunt ca fructele, au viermii lor.

*

Zorile întârzie să apară. Un vânt puternic s-a pornit și a luat pe sus frunzele de nuc din grădina Goleștilor. Vârtejurile de frunze s-au repezit cu putere în ușa lui Culai, care este închisă, și au căzut împrăștiindu-se pe întreaga prispă. Zorile întârzie să apară.

Lumânările stăpânesc camera cu lumina lor bisericească. Este liniște și doar vântul se izbește din când în când cu putere în ferestrele din lemn ale casei.

Culai se întinde lângă soția lui. Își așază capul lângă capul ei. Stă pe-o parte. Cu mâna stângă îi mângâie cele două fire răzlețe de pe cap. Chimioterapia e de vină. Cândva, acel păr era împărțit în două codițe împletite, iar prin fiecare codiță Carmen trecea câte-o panglică roșie. Să nu mă deoache cineva, spunea ea. Apoi, lua trenul și pleca de-acasă cu săptămânile.

Îi ia mâna stângă și i-o sărută. Îi sărută și gura uscată. Ar săruta chiar și moartea, dar moartea nu este aici, ci doar trupul golit de viață al femeii lui. Își amintește de ziua în care s-au întâlnit. Ea era o sălbatică, o țigăncușă frumoasă, absurd de frumoasă. L-a împins ca o apucată. Mai, mai să-l dea jos când s-a aplecat să-i sărute mâinile. Erau la crâșmă. Au ieșit din crâșmă. Din boxele rablagite răsuna cea mai frumoasă voce din câte auzise el. Vibratoul natural al vocii cu triluri bine controlate, cu salturi pe octave superioare, urmate de cadențe. Regina cântecului lăutăresc îi cânta lui, celui din viitor.

Măi, schelete, nu-ți dau druuumul. Să ieși din groapă. Mai bine stai acolo, cu morții te-mpacă.

Cânta Romica Puceanu, iar peste vocea de-atunci, de departe, se suprapunea timbrul tabagic al lui Culai, cel de azi, care, întins în pat lângă nevasta lui, îi fredona: Măi, schelete, nu-ți dau drumul.

Țigăncușa îi luase mințile. Bănuții argintii de la gâtul ei, prinși cu sfoară neagră, scoteau câte-un clinchet jucăuș la fiecare mișcare. Baticul alb și jerpelit îi ascundea părul ca jăratecul stins de ploaie, prins în codițe. Rochia cu nasturi lipsă dădea la iveală doi sâni cât merele pădurețe. Haina pământie și lălâie pe care-o purta pe deasupra nu reușea să ascundă pe deplin deșănțarea senzualității ei, a pielii. Tăietura din barbă, nasul strălucind de transpirație caldă, buzele cărnoase, privirea aprigă și sfidătoare, toate erau ca vinul vechi ținut în butoaie din lemn, te îmbiau să-l bei, să-l ai, să-l iei în posesie. Când țigăncușa zâmbea, ieșeau la iveală doi dinți ca de iepure. Zăluda țopăia necontenit.

Înapoi în patul său, Culai continuă, dublat și mai aprig de vocea îngerească a cântăreței moarte: Ciocneau pahare rase. Pe mine mă uitase. Și nu gândeau vezi bine... să bea și pentru mine.

— Lingurarule, eu nu mă-ntind cu nimeni, auzi? striga țigăncușa ce-i ajungea la piept cu fruntea. Mămuca mea, mămuca mea ar intra-n pământ dacă i-aș face o așa rușine.

— Fă, n-auzi ce-ți zic? Ia și bea niște vin.

Țiganca s-a ridicat pe vârfuri, iar el a întors paharul și i-a dat pentru prima dată să bea din paharul lui.

— Vorbe d-astea am mai auzit eu...

— Fă, n-auzi ce-ți zic? Mâine vin și te cer de la mă-ta...

Din gura ei au țâșnit ca dintr-o fântână arteziană firicele de vin. Câteva i-au ajuns pe haină. Câteva i-au ajuns pe față. Culai a zâmbit larg, îi plăcea stângăcia fetei. A iubit-o din acea clipă parcă și mai mult. Țigăncușa l-a șters cu mâneca pe față. S-a ridicat iar pe vârfuri. L-a sărutat pe gură. Și i-a șoptit.

— Să vii, lingurarule, să-mi vii!

Înapoi în patul său, Culai plânge. Sunt ani de când n-a mai făcut-o. Lacrimile îi curg în tăcere, curg calde pe mâna nevestei ce stă rece sub bărbia lui. Culai continuă. Ecoul vocii de dincolo îl înghite.

Se scutură salcâmi de ploaie și de vânt. Iar eu mă întorc acum, mă întorc în mormânt.

Era acolo. Vedea fereastra barului, murdară de căcat de muscă. Vedea becul chior, mesele din lemn masiv, băncile strâmbe, tejgheaua. A prins-o de mijloc pe Carmen, trăgând-o spre el și ridicându-i apoi bărbia cu mâna lui mare și butucănoasă. A sărutat-o pentru a doua oară în acea seară și a adăugat apăsat:

— Na dara. Merav anda tu!

A râs de el. Apoi a fugit în întuneric. Culai a rămas în fața barului. Și-a scos o țigară tacticos. A aprins-o cu lentoare. A oftat prelung. Țigăncușa a fost muierea lui. Timp de 17 ani. Cât a fumat țigara, cât a mângâiat fața moartei. Cât a zdrobit sub talpă chiștocul. Cât a privit cu dor către ea. Cât a mai privit o dată după țigăncușa dispărută în întuneric. Cât a mai privit către. A strigat în gura mare: Deschide gropare mormântul meu. Afară ca să ies, măi.

Și-a sunat la Schelă, punându-și toată speranța în Dumnezeul hoților.

Ea era moartă. El încă trăia.

(fragment de roman)