Rivala din perioada Heian a doamnei de curte Murasaki Shikibu se numea Sei Shonagon. La începutul secolului al XI-lea, pe când europenii abia silabiseau manuscrise greoaie la două secole după impulsul lui Alcuin (eruditul de la curtea lui Carol cel Mare), ambele scriau narațiuni suple, care aveau să fie salutate drept protoromane (anticipând, prin fracturile tramei și prin subiectivismul asumat, prozele unui Marcel Proust). Diferența specifică dintre ele rezida însă în detaliul de caracter: dacă prima era sclifosită și retrasă, ultima era ironică și flamboaiantă. Sei Shonagon a rămas celebră grație listelor stranii pe care le strecoară în evocări, iar, pe urmele domniei sale, m-am gândit că n-ar fi rău să vă rețin atenția cu câteva lucruri care mă enervează și cu altele care îmi fac plăcere. (În perioada postmodernă, ar fi fost mai comod să invoc exemplul listelor lui Umberto Eco, dar acest lucru ar fi reclamat un alt paragraf expozitiv, pentru care nu mai am energie.)

Printre cele nesuferite, trebuie să număr aici următoarele:

1. Mușcatul unui măr cu prea mare putere, astfel încât dinții să întâlnească nu doar pulpa cărnoasă, ci și semințele amărui.

2. Plimbarea desculță prin nisip, astfel că unghiile degetelor ating involuntar grăunțele dure de siliciu.

3. Îmbrăcarea unei cămăși de in, care irită pielea gâtului, și mersul prin soare arzător în veșminte țesute din acest material.

Printre cele îndrăgite, trebuie să amintesc următoarele:

1. Savurarea unui ceai Lady Violet cu scones (niște turtițe care se ung cu smântână groasă și cu dulceață proaspătă) într-un bar din sudul Angliei, amenajat pe locul unui cimitir dezafectat. Aproape că poți simți invidia cu care te asaltează natura, de vreme ce spiritele sunt iluzorii.

2. Cele cinci minute care precedă trezirea într-o dimineață de noiembrie, atunci când simți că plouă mărunt, ca în Dickens.

3. Sfârșitul uverturii unei opere de Mozart, atunci când știi că urmează să te înfrupți din carnea primei arii.

Desigur, ambele liste se pot extinde după dorință. Dar este vulgar să spui prea mult, mai ales atunci când simpla schițare a unor situații induce reveria rafinată.