63 / 10 mai, 2021

În întunericul cel mai adânc

Pe piatra unghiulară a romanului lui Radu Găvan stau scrise versurile trupei Metallica (posibil cele mai cunoscute): „What I’ve felt/ What I’ve known/ Never shined through in what I’ve shown/ Never free/ Never me/ So I dub thee Unforgiven”. De la meditațiile asupra artei ca formă de sublimare a sordidului (acest vechi „strai de purpură și aur peste țărâna cea grea”) și de la construcția narativă tipică unui Künstlerroman și până la jocurile de „decor” textual decadent, ne aflăm pe nisipurile mișcătoare ale unei „meta”-poetici. Pariind pe un imaginar abominabil, pe țesăturile intricate ale destinului personajelor și pe o formă de „purism” al artei și al ficțiunii, romanul aduce diagnosticul dezrădăcinării, al alienării, parcurs de o perspectivă profund pesimistă.

Arbore („genealogic”) & Rizom („narativ”)

Pe întinderea „continentală” a cinci sute de pagini, regimul epic înregistrează avatarurile soartei. Fundamentul narativ îl constituie veleitățile exhaustiunii tehnice. Găvan vrea să opereze într-un câmp „pur” al formelor narative, realizând niște galaxii de evenimente, constelații de personaje, toate angrenate într-o supernovă a Destinului. Bio-/mono-grafiile „gonflate” ale romanului dau seama de o frescă de marionete trase de sforile unui determinism implacabil. Firul diegetic urmărește întretăierea a două lumi, cu punct de inflexiune într-un tablou - atât de decadent-purist -, prin care un clarvăzător penetrează universul lui Amadeo Engelbert. Dar infiltrația în tablou este sinonimă cu o cosmogonie: imersia în universul secund se situează în existența embrionară a protagonistului. Decupaje narative înregistrate au ralenti traduc decorul larvar, placentar, cu lumini și umbre ale fătului, adică ale pre-făcutului:

„Mai întâi a fost întunericul, dar nu a știut de el decât mai târziu, când a cunoscut lumina. Lumina și zgomotele, sublimate în chipuri și voci, apoi într‑un singur chip și o singură voce, ale ei. Se îndreaptă instinctiv spre căldură, deschide gura și lichidul dulceag îi pătrunde printre buze. O viață începe, o alta reîncepe.” (67)

Nașterea este însoțită de anii copilăriei, redați sumar, lapidar, eliptic, ca și cum centrul de focalizare ar fi cel al infantului, cadrele fiind opace, iar contururile, șterse. Vocea narativă crește în intensitate și în „maturitate” de-a lungul evoluției biologice a lui Amadeo.

Punctele de contiguitate dintre primul univers (ale cărui personaje, Roland Weis - scriitor de seamă a Germaniei anilor ‘80 - și Sigmund Schwarz - un clarvăzător vestit -, invitați la un talk-show, pornesc în căutarea pictorului Jacob van Diepten) și cel de-al doilea univers sunt scene-arhetipale, imagini-simboluri și destine ratate. Astfel, scena arhetipică, obsedantă a romanului este cea a unui brutal viol suferit de o femeie, care sfârșește, după abuzul sexual, devorată de o haită de câini (probabil, o proiecție ficțională a cerberilor, în acord cu imaginarul infernal). Scena revine atât în diferite opere plastice (poate unul singur, dar a cărui paternitate este ocultată), cât și în evenimentul-fanion din viața lui Amadeo: moartea „structurală” a mamei sale, ce repetă scenariul în cauză. Pierderea imago-ului matern, dublată de lipsa tatălui, reprezintă obsesia și, totodată, motorul personajului principal de a-și recupera genealogia. Pornind de la o reconstrucție imaginativă a faciesului patern, Amadeo descoperă că un autor contemporan, Ludwig Armistadt, ar putea fi tatăl său. „Biografia” lui Amadeo Engelbert se scrie în jurul recuperării trecutului, prin asumarea și cercetarea prezentului.

Doar că imaginea „arborelui genealogic” este urmărită, obsedant stilistic, de cea a unui rizom narativ. Orice detaliu de istorie personală se concretizează într-o rețea de informații și aduce, după sine, o serie de pseudopode de factură epică. Sincopa regretabilă a romanului este lipsa descrierilor-pe-verticală, cauzată de, probabil, un „purism” romanesc atroce. Cititorul este privat de descriptivisme de tip tablou, ori de elemente de portretistică a personajelor. Dar ele sunt înlocuite de descrieri-pe-orizontală, adică de ample microbiografii, recenzii de romane, evenimente conexe, colaje fragmentate din alte cărți etc. Ocurența în decorul romanesc a unui personaj „nou” aduce, după sine, istorii-satelit, care gravitează în jurul protagonistului. Iar substanța existenței sale este garantată de principul de esență al identității dintre „fisurile” alterității și „fracturile” personale.

Narațiunea lui Găvan este densă și spectaculoasă, uneori irespirabilă, dar își conține, prefabricat, „atractori textuali” pentru ai săi cititori. Într-una dintre scenele finale, de plidă, Amadeo (după questa soldată cu descoperirea rădăcinilor, un mariaj fericit și un copil) urmărește știrile, unde se prezintă evoluția trupei rock din care a făcut parte:

„Recunoștea genericul. Începea emisiunea lui favorită, cea pe care o urmărea încă de când era mic copil, alături de Edith. Melodia s‑a oprit și vocea prezentatoarei s‑a răspândit în cameră.

– Isus din întuneric s‑a născut în Kreitfeld, un sătuc din nord, aflat la poalele munților. Nu se cunoaște cu exactitate data la care a venit pe lume, însă putem estima că evenimentul a avut loc undeva între 1978 și 1980. Kreitfeld a fost distrus de o avalanșă în urmă cu cincisprezece ani, la puțină vreme după ce Isus părăsise satul, a spus ea.

S‑a ridicat de pe pat și s‑a apropiat de aparat. A întins mâna și degetele i-au pătruns în ecran, apoi brațul, capul, trunchiul și picioarele.” (450)

Tectonica narativă care juxtapune cele două universuri poartă însemnele a ceea ce fizicienii numesc buclă temporală sau gaură de vierme. „Porii” celor două lumi se întrepătrund printr-o spirală geografică și printr-un arc temporal, ce vor duce la alienarea completă a lui Amadeo. Ipso facto, evenimentele din cele două multiversuri au repercusiuni de la un set de coordonate ontologice la altul. Sentimentul de butterfly effect traversează frecvent enclavele narative, ori de câte ori puncte echidistante ale fatum-ului sunt izomorfe.

„Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea”

Fie că își găsește formula în autoficțiune, fie că se întoarce la „vechile” surse ale „fantaziei”, romanul contemporan încă explorează subiectivitatea, și chiar subiectivitatea exacerbată, în avatarurile sale sordide. Chiar și când textul pare că respiră un tonus pozitiv, optimist și efervescent, iluzia este pulverizată de „întoarcerea refulatului”, i.e. a nesiguranței, a angoaselor sau a derelicțiunii. Sentimentul aruncării în lume nu este, totuși, sinonim cu anxietatea în fața unui univers stocastic, ci a unui mecanism-monstru, ce trage frânghiile ad libitum.

Moartea, suferința și durerea sunt cele trei supra-personaje din acest roman dark al lui Radu Găvan. Episoade ale morții violente, absurde, ba chiar abjecte, mutilări, autoflagelări, patibulări, omucideri rebarbative etc. nu reușesc a fi ocultate de pasaje slabe în intensitate de dragoste, simțământ al apartenenței ori al fericirii. Nici măcar nașterea fiului său nu-l sustrage pe Amadeo din ecuația funestă a propriului destin (de timpuriu, Jonas este diagnosticat cu autism). Deși trupa de rock pe care o coagulează alături de niște „gășkari super horror-show ” pare să unească viețile lor mizerabile, ea, fiind supusă entropiei, colapsează și se destramă. De altfel, subsidiarul tematic este cel al artei qua precipitat al suferinței:

„În întunericul cel mai adânc se află adevărul” (55), cum afirmă sus și tare alter-ego-ul scriitorului. Are dreptate Doina Ruști când așază Isus din întuneric sub sintagma de „roman total”. Iar el este așa în măsura în care dezleagă mecanismul definiției pe care pictorul van Diepten o dă: „Romanul total, născut din cea mai adâncă durere pe care o poate cunoaște un om” (54).

Fracturile de destin, meditațiile asupra sinuciderii și a tranzienței unei lumi care, oricum, era dătătoare de suferință sunt transferate în piesele trupei Isus din întuneric (ex Blut auf Blumen). Iată o mostră de un lirism care strică echilibrul purismului narativ:

„The Whisperer era povestea unui bărbat care înnebunește.

În mine e o mare, spune el, o mare pe care nimeni nu o poate vedea, îi simt chemarea, briza subtilă, valurile ei îmi șoptesc necontenit, îmi spun să mă scufund în ea. Închid ochii, spune bărbatul, și o umbră se târăște în întuneric, caută o cale spre mine, șoapta ei mă cheamă. În beznă, ceva mă cheamă neîncetat.

Delirul se accentuează.

Marea se agită, spune el, briza ei liniștită devine vânt turbat, valurile ei se întind spre cer; simt o frică nouă, simt că această frică mă schimbă, simt că trebuie să mă îndepărtez de marea întunecată, trebuie să scap de umbra ce șoptește, trebuie să mă întorc.

Simt că mă înec, spune bărbatul, valurile îmi acoperă capul, mă iau cu ele; mă înec și trebuie să scap cumva, șoapta umbrei e urlet acum și trebuie să scap.

Simt că urletul mă frânge, simt că‑n marea întunecată mă înec. Simt această furie, căreia nu‑i pot rezista, simt că marea mă trage în ea și trebuie să mă

opresc cumva, trebuie să mă salvez de mine însumi.

Urmează o ultimă zbatere.

Lumea mea e aproape pierdută, șoptește bărbatul, urletul umbrei e la cârmă acum și știu că sfârșitul e aproape; cu o clipă înainte să mă pierd, știu că trebuie să‑l ucid pe cel ce urlă, trebuie să‑l ucid pe cel ce‑am devenit, trebuie să‑i scap de cel ce sunt, șoptește el iar și iar și iar.”

Apoi șoapta moare.” (362-363)

One man’s trash is Art’s treasure

În structura romanului, se integrează organic meditațiile asupra artei. Imaginația din care se naște opera și genialitatea sunt puse, axiomatic, în legătură cu ideea de nebunie. Ceva din pesimismul eminescian și decadentismul lui Thomas Mann (îl indică și Doina Ruști în prefață) întregesc decorul gotic al umbrelor în Isus din întuneric. El reia teza, așa cum o depicta Tudor Vianu odinioară în Estetica sa, relației dintre opera de artă înaltă și genialitatea „patologică”:

„clipa în care artistul deschide ochii și realizează că se află în iad, aceea e nașterea artistului, câteva momente de tăcere ori un veac, apoi: din acea clipă și până la sfârșitul zilelor, tot ce va face va fi să umble prin iad, căutându‑i sensul... un sens care nu există, a spus vocea.”

sau

„Cred că arta adevărată cere niște sacrificii. Bineînțeles, cere timp, dedicare, asta e de la sine înțeles, însă mai e ceva. Arta cere o anumită stare, cum să spun – o renunțare la sine. În momentul de vârf, artistul nu mai e el, ca persoană, ci o voce sau mai multe voci. Cui aparțin acele voci? Unii ar spune că divinității, alții, că vin din iad, cei mai mulți susțin că e vorba de subconștient. Nu știu care e adevărul, însă cred că acel moment pur al creației, în care artistul renunță la el pentru a deveni altceva, ei bine, cred că acel moment se naște dintr-o mare durere. Vorbesc despre o durere care îl împinge către nebunie.”

Acesta este „un portret al artistului în tinerețe” (din unele pasaje exortative pline de pathos, dar tratate, uneori, conform vocii personajului, pueril), așa cum îl vede autorul romanului Exorcizat. Artistul trebuie să „exorcizeze” (ca să păstrez metafora eponimă) materia imundă, pentru a găsi grupurile cristalografice de frumos. Întrucâtva, mizele esteticii urâtului post-baudelaire-iene, ilustrate la scară narativă, acroșează accentele unui decadentism al artei pentru artă. „Formula” tematică a lui Radu Găvan caracterizează ficțional procesul jungian de enantiodromie: realitatea monstruoasă se transferă via proces artistic în frumusețe pură.

Un roman noir, cum spuneam, chiar „emo”, cum s-ar exprima publicul puber (pe gustul cărora va fi, căci el va metaboliza facil etajul „senzaționalist”), Isus din întuneric este un metaroman. Este o frescă a destinelor traumatice, destrămate ori expiate, ca faciesurile horror din Infernul lui Hieronymus Bosch, ca să păstrez recuzita textului, destine conjugate sub semnul unui singur panaceu: arta (y compris literatura, vizibilă chiar și în versurile unei melodii). Cu un imbold neoromantic de a absorbi tot soiul de istorii ficționale și de a reface ecuația patologic-genialoid-operă-înaltă, Isus din întuneric al lui Radu Găvan este un roman despre literatură ca soluție ontologică.

Radu Găvan, Isus din întuneric, București, Litera 2021

Emanuel LUPAȘCU-DOBOȘ

Student la Facultatea de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai", din Cluj-Napoca (engleză), Emanuel este preocupat de teorie literară, istorie a ideilor, poetică, (post)modernism poetic românesc și englez, critică genetică.

în același număr

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90.Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

„...vreau să decidă cineva pentru mine, să aleagă cineva continuarea acestui film pe care nu l-am dorit, se face târziu, mă uit la ceas, îmi verific inutil telefonul"

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de Doina Ruști

LITERA

Este o frescă a destinelor traumatice, destrămate ori expiate, ca faciesurile horror din Infernul lui Hieronymus Bosch...

Emanuel Lupascu

CĂRȚI NOI

Recomandată de Ovidiu Șerban

https://www.facebook.com/litere/videos/2906838296262482

Simona Popescu, la Facultatea de Litere

VREMEA, 2020

I Mercoledì Letterari

Doina Ruști invitată la Accademia di Romania, Roma

TREI

Maratonul masteratelor la Literele bucureștene

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

REEDITARE

HUMANITAS

Piețele lui Cătălin D Constantin

Recomandată de Oana Boșca-Mălin

Copyright © optmotive.ro