Profitând de ridicarea restricțiilor, am zis să dau o raită prin centrul Craiovei. Pentru că sunt uneori foarte matinal, iar orașul se poate observa mai bine atunci când e mai gol, la ore mici din noapte sau dimineața devreme, am purces spre centru pe unul dintre bulevardele largi ale Băniei. Trecând pe la Universitate și Teatru, ambele în adormirea carantinei, intenționam să mă opresc la o cafea. Și nu mică mi-a fost mirarea când, căutând febril o terasă deschisă așa devreme, l-am zărit pe Cătălin, într-un colț de cafenea, umbrit de aripi. M-am bucurat că nu voi fi primul care să tulbure urmele de somnolență ce încă marcau chipul chelnerițelor ce abia deschiseseră terasa. Cătălin părea desprins dintr-o cu totul altă lume, cu pălăria și eșarfa sa boemă, citind o carte masivă, dar m-am bucurat că a abandonat lectura imediat și am putut savura împreună un cappuccino, asezonat cu elixirul memoriei.

Ce citești acum, dragă Cătălin și, mai ales, cum și unde citești de obicei?

Mă bucur să te revăd, Zenob, și trebuie să-ți mărturisesc că m-ai surprins în dublu flagrant: de cafea și de citit. Cum cafeaua nu se poate alege, fiind mai curând o obligație vitală, singurele opțiuni deschise sunt cele din orizontul lecturii. Și fiindcă tot veni vorba, citesc trei cărți în paralel: una este la terasă, una, la birou și una, în grădina de acasă. Cea de la terasă este un roman din anii ’90, al lui Stephen Fry, Making History, o istorie contrafactuală a anilor ’30-’40 ai secolului trecut: dacă Hitler nu ar fi existat! La birou citesc The Century’s Midnight a profesorului britanic Clive Bush (despre relația dintre literatură și politică, așa cum transpare aceasta din opera unor intelectuali publici din Europa și din America). Iar cea de grădină este densa și eleganta biografie a lui Keats, scrisă de Andrew Motion, "poet laureate" între 1999 și 2009. De câte ori deschid cartea asta, printre frunzele de lalele apar niște oameni micuți, cu fracuri negre, iar, după ce ajung lângă mine, cățărându-se pe scaune și pe masă, după ce se extaziază în fața aburilor din ceașca mea, încep să se transforme în litere și să se strecoare în carte, încât de câteva săptămâni încerc s-o termin, însă zilnic primește zeci de noi pagini. Ți se pare normal?

În cazul tău, da! Se zvonește prin Craiova că ai intra și prin filme, din când în când, pentru o plimbare, pentru o conversație. Așa e?

Așa este: sunt pasionat de filme încă din adolescență. Regizorii mei favoriți au variat în funcție de vârstă și de dispoziție, dar, dacă ar trebui să reduc lista la trei-patru constante, ele s-ar numi: Yasujiro Ozu, Ingmar Bergman și, dintre cei mai recenți, Paolo Sorrentino și Quentin Tarantino. Ca bonus, număr un favorit printre maeștrii horror: George A. Romero. Recent, am dat o raită prin Eureka lui lui Shinji Aoyama, un film simultan șocant și delicat, fotografiat în elegante tonuri sepia. N-o să mă crezi dar am regăsit pe-acolo o veche umbrelă, uitată de mine cu ani în urmă, pe care i-am făcut-o cadou lui Fabio Stolz din Anima Persa, o nestemată giallo regizată de Dino Risi, cu un Vittorio Gassman cinic și versatil și cu o Catherine Deneuve înfloritoare și irezistibilă. Și ce crezi? N-a vrut s-o primească!

Pe toți ne-a afectat pandemia în diverse moduri. Știu că tu călătoreai mult înainte, fie la conferințe, fie de plăcere. Îți lipsesc călătoriile?

Desigur că îmi lipsesc. Înainte de pandemie, erau programate vizite academice în Polonia (Koszalin) și în Marea Britanie (Lincoln): ambele s-au amânat sine die. Și plănuiam să merg din nou în Italia cu fiica mea, Clara (alias Kiki), care, adolescentă deja și evident nerăbdătoare, vrea să revadă Roma, din rațiuni atât culinare, cât și estetice. Dar am aflat ceva: dacă stai în Parcul Romanescu pe o bancă anume, la ora prânzului te poți trezi la o terasă din Trastevere.