Revistă print și online

Mon cœur me dit... Antigone

După o scurtă introducere, cu prilejul lui Euridice, prin avatarurile cinematografice contemporane ale personajelor inspirate sau desprinse din miturile și tragediile Greciei Antice, vreau să mă opresc puțin acum asupra unei alte eroine, cu o descendență literară mult mai "prolifică" – Antigona, devenită, de data aceasta, protagonista unui film canadian apărut în 2019.

Dacă în cazul filmului The Invisible Life of Euridice Gusmao, regizat tot în 2019 de brazilianul Karim Aïnouz, afinitățile cu personajele "originare" erau mai degrabă tangențiale, aluzive, Antigona, care poartă semnătura regizoarei Sophie Deraspe, poate fi lejer considerată o transcriere modernă și (suficient de) fidelă a operei lui Sofocle. Fidelitatea față de sursa literară primară este atât de evidentă, încât regizoarea canadiană nici măcar nu intervine la nivelul numelor personajelor-cheie ale acestei tragedii moderne. Intriga, conflictul interior, progresia narativă sunt, deci, neschimbate. Contextul ales, pe de altă parte, vine să pună în lumină problematici actuale, transformând această Antigonă nu neapărat într-un simbol al rezilienței și al respectului față de legile ancestrale ale lumii, ci într-un prototip al revoluționarei inspirate, pe de o parte, de imaginea Ioanei d’Arc, iar, pe de altă parte, de tipologia feministei militante, la care se adaugă un discurs subtextual pe marginea condiției migrantului contemporan.

După ce Eteocle este omorât dintr-o neînțelegere de către poliție, iar fratele său, Polinice – arestat, Antigona, sora celor doi, trebuie, deopotrivă, să depășească tragedia pierderii celui mai iubit membru al familiei sale și să acționeze rapid pentru a împiedica deportarea fratelui rămas în viață. Statutul de migranți în Canada ai membrilor familiei Antigonei devine, în lumina acestor evenimente, un punct nevralgic al conflictului interior al protagonistei, din moment ce Algeria natală pe care au lăsat-o în urmă este un loc în care nu mai puteau supraviețui. Astfel, Antigona trebuie să aleagă între a-și salva fratele cu orice preț, sfidând legile țării adoptive, sau a accepta tacit realitatea din jurul său, urmând să termine cu brio liceul și își clădească un viitor ca cetățean cu drepturi depline al statului canadian. Dilema Antigonei devine cu atât mai delicată cu cât singurele persoane pe care le mai are acum lângă ea întruchipează aceste două alegeri diametral opuse – pe de o parte, bunica sa (reminiscență a mentalității tradiționaliste pentru care coeziunea și respectul pentru familie reprezintă o valoare supremă), pe de altă parte, sora sa, Ismena (perfect adaptată pentru structurile sociale occidentale). Bineînțeles, alegerea protagonistei este îngreunată și de apariția lui Hemon, de care se îndrăgostește, dar care este, la rândul său, fiul unei națiuni responsabile pentru moartea fratelui ei.

Între dramă psihologică și critică socială care atacă aspecte și paradoxuri ale lumii intrate în era globalizării, acest portret cinematografic al eroinei tragice scoate la suprafață nuanțe – latente, ce-i drept – ale personajului piesei lui Sofocle, pentru a crea un profil al adolescentului contemporan plasat pe granița dintre spirit revoluționar romantic și teribilism naiv. Este interesant, în acest sens, de urmărit nu neapărat procesul interior prin care protagonista calcă pe urmele "predecesoarei" sale livrești, ci modul în care Antigona reimaginată de Sophie Deraspe devine accidental un fenomen mediatic, un "influencer" care reflectă idealurile unei comunități. Dintr-un personaj singuratic – pe jumătate vetust, pe jumătate extremist; pe jumătate tușant, pe jumătate retrograd –, dintr-un personaj tributar vechii lumi, alături de toate cutumele sale, eroina este privită aici drept o emblemă a progresului, a rezistenței sociale și a democrației. Rămâne, însă, la latitudinea fiecărui spectator să înțeleagă sau să judece decizia finală a Antigonei acestei Canade contemporane (impresionant interpretate de tânăra actriță Nahéma Ricci), în al cărei sacrificiu se reflectă tragedia migrantului contemporan – aceea de a fi mereu străin în propria lume.

Andrei ȘERBAN

Doctor în filologie, asistent universitar la Departamentul de Artă Teatrală (Universitatea "Lucian Blaga", Sibiu), secretar literar al Teatrului Național "Radu Stanca", Andrei iubește teatrul, cinematografia și literatura – nu neapărat în această ordine.

în același număr