Doi poeți și-o armă cu lunetă

Puține orașe se simt „pe viu” exact ca-n filmele făcute despre ele, puține reușesc să se plieze cameleonic peste propria alteritate cinematografică. Atotciuruitul Sarajevo este unul dintre ele.

Dar nu despre Sarajevo turistic vreau să scriu sau despre Sarajevo-ul meu, labirint istoric de care m-am îndrăgostit iremediabil și scrupulos, ci despre un Sarajevo îmbrăcat în geometria perfectă a globului ocular, Sarajevo din ochii a doi indivizi. Mai exact, amintirea unei partide de vânătoare.

Covid-ul există doar în realitatea biologică, nu și-n cea scripturală. Literele sunt cea mai eficientă companie de transport aerian. Așadar, vino cu mine prin hipnoză, fă-ți canapeaua un zbor charter pe deasupra Balcanilor.

Uite, deja am aterizat, deja ne îndepărtăm de orașul vechi și ne apropiem de Novo Sarajevo, de blocurile lui Tito, capodoperele lui de utopie brutalistă. La orizont se înalță, în pante șerpuitoare, arterele locuite de sârbii bosniaci. Vestigiile războiului încep să erupă pe fațade, o infinită acnee de schije, constelații anonime lăsate posterității de răpăitul mortierelor. Iată și „Trandafirii ƒdin Sarajevo” – crevasele de obuze marcate cu vopsea roșie. De ce li se zice așa? Fiindcă atunci când lovește ținta, proiectilul lasă o amprentă de forma unui trandafir înflorit. După cum observi, poezia se ascunde chiar și-n orgasmul industriei armate.

Dacă vrei să vezi unde a turnat Jasmila Zbanic filmul „Sarajevo, mon amour” (2006), o poți lua pe-aici, pe podul Suada-și-Olga, pe sub care curge într-o fâșie limpede, în clipociri verzi și albastre, râul Miljacka (la izvorul râului, în arealul sătucului Mokro, trăiește o specie de păianjeni numită „Micul Monstru al lui Lada”). Puțin mai sus te așteaptă cartierul Grbavica din film (un fel de cartier Cotroceni al nomenclaturii iugoslave), cu ale sale curți îmbelșugate de mere și cu ierburi otrăvite de iodul nucilor. Iar podul de sub picioarele tale șoptește o poveste. În cele 1.425 de zile ale Asediului forțelor Republicii Srpska, pe teritoriul căreia deja pășești, aici au fost uciși doi tineri. Ca niște simple păsări. Ca niște fazani. Admira Ismic și Bosko Brkic. El sârb bosniac, 24 de ani. Ea musulmană bosniacă, 25 de ani. Se iubeau. Au vrut să fugă de sub teroarea armelor, credeau că vor reuși. Pentru ei, eternitatea s-a produs în luna mai 1993. Două focuri de lunetist au răsunat pe pod. El a murit pe loc. Ea a fost rănită fatal. Cu o ultimă suflare, s-a târât spre Bosko și, după câteva minute, și-a dat duhul lângă el, acoperindu-l cu trupul. S-a pus drapel peste el, un drapel al morții. Au fost numiți „Romeo și Julieta din Sarajevo”. Cruzimea devine, așadar, un conservant când picuri în ea o referință culturală.

Dacă vei privi peste umăr, vei vedea că lași în spate, micșorându-se la scara unei machete, Zmaja od Bosne, principalul bulevard din Sarajevo. Numele bulevardului înseamnă „Dragonul din Bosnia” și face referire la generalul bosniac Husein-kapetan Gradascevic. Dar numele-monstru rămâne acesta: „Aleea Lunetiștilor”. Aici, unde clădirile înalte stau față în față cu camuflajul munților, având ca sistem solar Hotelul Holydai Inn, a fost epicentrul vânătorii dirijate de trupele lui Radovan Karadzic și Ratko Mladic. Amândoi stau acum în coconul pușcăriei pentru criminali de război de la Haga, condamnați în niște procese epopeice și relativ blânde, dar care au stimulat patrimoniul european de ficțiuni. Două romane crunte: „Ministerul durerii” al Dubravkăi Ugresic și „Scăunele roșii” al Ednei O’Brien.

Se spune că aproximativ 329 de proiectile erau trase pe zi asupra orașului asediat, atingându-se un maxim de 3.777 pe 22 iulie 1993. Plus arma foametei. Timp în care, în Foca, în „lagărele violului”, într-un experiment de genetică socială, forțele armate sârbe violau musulmane bosniace pentru a le lăsa însărcinate cu copii sârbi. În 2012, la comemorarea a 20 de ani de la începutul războiului bosniac, peste 11.000 de scaune roșii au fost aliniate în fața clădirii Președinției din Sarajevo, câte unul pentru fiecare suflet măcelărit în cel mai mare asediu din istoria modernă. După război, femeile din „lagărele violului” au încercat să se întoarcă în comunitățile lor, însă s-au văzut puse în fața unor alte umiliri sinistre, trebuind să-și înfrunte pe străzi, la piață, foștii violatori, întorși în „civilie”.

Uită-te la bărbații care trec pe lângă tine ca niște holograme, cei cu vârsta de 40-50-60 de ani. Unii dintre ei sunt ei. Ei, cei care au împușcat, violat, ucis, incendiat.

Și mergi și mergi și mergi – și urci și urci și urci. Și ajungi în păiejenișul de depozite minerale al Muntelui Trebevic, unde se odihnește ruina unui circuit de bob de la Olimpiada din 1984. Pe undeva pe aici, în veghea cristalelor de cuarț, se petrece partida noastră de vânătoare. Uite-i, i-am găsit, cei doi camarazi sunt acolo.

Ar putea fi cea mai celebră întâlnire morbidă între doi scriitori în ultima decadă a secolului XX. Pășim în 1992. Liderul Republicii Srpska, Radovan Karadzic, în rolul Dementului Nr.1, și desperado-ul bolșevic, histrion pasionat de asedii, Eduard Limonov, în rolul Dementului Nr.2.

Karadzic va deveni peste ani unul dintre cei mai căutați fugari din Europa, deghizat în vraci New Age și „ascuns” chiar sub nasul anchetatorilor pe străzile Belgradului. Limonov a epuizat deja o serie de identități: de la mini-oligarh de Manhattan, la papițoi anti-Putin cu viziuni pro-Putin.

Întâlnirea dintre Karadzic și Limonov apare în documentarul BBC al lui Pawel Pawlikowski – „Serbian Epics”.

Suntem în acel documentar. Pawlikowski urmărește atent contopirea dintre cei doi barzi criminali în cadrul bucolic al muntelui. Frunzele foșnesc, iarba e înaltă, un cățeluș negru se zbenguie pe lângă cetnicii ornamentați cu benzi de cartușe. Karadzic apare într-un costum gri-șobolan de Frank Sinatra, gușa i se umflă în strânsoarea gulerului de cămașă, părul ăla cărunt, sauvage, îi flutură. Poetul cu fruntea cât bolardul pocnește de sănătate. Lângă el, Limonov afișează o pereche de ochelari Cobra cu lentile negre, poartă o scurtă de piele, blugi și șosete albe, gopnicul gopnicilor.

Vino mai aproape. Urmează o scenă cu mâna lui Karadzic, obiectivul camerei se concentrează pe încheietură – într-un sictir diafan, degetele parcă dirijează un concert cameral. Faptul că viața unei populații se află la cheremul unor degete se detașează cu o demonică limpezime.

Următorul cadru: Karadzic și Limonov sunt filmați din spate, panorama Sarajevoului se vede ca într-un joc video, mâna lui Karadzic continuă să traseze viitorul glorios al orașului pe care mai întâi va trebui să-l măcelărească. Roma incendiată, Nero etc. Sau cum gesticula Ceaușescu spre cartierul Uranus înainte de-a pieri sub hidoșenia nord-coreeană a Casei Poporului. Limonov ciulește urechile ca un învățăcel medieval.

Karadzic vorbește apoi la telefonul unei telecabine. Mâna lui mângâie acum cățelușul sub bărbie. Cățelușul fuge după aceea lângă un lunetist cu mutră hămesită și se freacă de piciorul lui. Grijuliu ca o bunică, lunetistul îi pregătește lui Limonov pușca pe afet de parcă i-ar pregăti o baie caldă. Limonov intră în dispozitiv, își trage pe creștet basca de gimnazist, își arcuiește umerii, își fixează ochiul pe lunetă. Cățelușul își ronțăie blana.

- Ce spui, Vulture (nume de cod – n.n.)? A, că nu răspunde nevastă-mea? – continuă Karadzic discuția telefonică, cu un deget înfundat în cealaltă ureche, ca să audă mai bine.

Camera revine pe Limonov: debilul poet trage foc după foc asupra orașului. Este iscusit, brațul lui absoarbe reculul ca pe-un tic nervos, gloanțele pornesc dintr-o ură contemplativă, nu sălbatică, sunt ca niște motivații sculpturale. Pușca sculptează în Istorie, capul care va încasa glonțul este doar o așchie de conjunctură ce se desprinde din blocul de granit sub lovitura de nation-building a daltei. În timp ce Karadzic, într-o efuziune lirică, coboară din telecabina roșie și, cu gura plină de vânt, începe să declame din propriile poezii, ascultând ecoul împușcăturilor.

Să ne întoarcem în prezent, în pandemie. Limonov moare pe 17 martie 2020 la Moscova. La 2.476 de kilometri distanță, în Olanda, Karadzic își ispășește condamnarea pentru genocid și bărbia sa minusculă, sub care gușa din tinerețe s-a restras într-o simulare caraghioasă de gât, îi potențează privirea impenetrabilă, din care răzbate în fotoreportaje o nebuloasă intactă a Răului.

Mi-am adus aminte de întâlnirea celor doi zilele trecute, citind un articol despre împlinirea a 25 de ani de la masacrul de la Srebrenica (11 iulie 1995), altă baie de sânge din „cv”-ul stufos al lui Radovan Karadzic.

În ziua de 11 iulie, armata sârbă a Republicii Srpska, sub comanda generalui Ratko Mladic, mâna dreaptă a lui Karadzic, supranumit „Măcelarul din Bosnia”, preia orașul Srebrenica sub privirile pasive ale contingentului de pacificatori olandezi UNPROFOR. Un contingent de 600 de soldați conduși de Thomas Karremans. Totul sub lentila televiziunilor.

Ciocnind un pahar de rakia cu comandantul Karremans, Mladic îl asigura pe olandez că civilii musulmani nu vor păți nimic. Și aici, cu excitație, intervine o replică-epifat a măcelului dn Bosnia: „Allah nu-i poate ajuta, dar Mladic, da”.

„Ajutorul” lui Mladic? Punerea în aplicare a Directivei 7 a șefului Radovan:

„Creați, prin operațiuni de luptă bine planificate, o situație de nesiguranță, astfel încât să nu existe nicio speranță de supraviețuire pentru locuitorii din Srebrenica.”

Și, într-adevăr, n-a existat. În zilele următoare, 8.000 de musulmani de sex masculin, adulți și copii, au fost scoși din oraș și executați. Într-un colț al Peninsulei Balcanice, sub molozul unui secol, un general se închina fantomei lui Irod.

Liviu G. STAN

Prozator și jurnalist, Liviu G. Stan (n. 8 martie, 1987) scrie roman și proză scurtă, fiind unul dintre cei mai interesanți prozatori din generația lui. A publicat romanele Sânge de pasăre pe haine, (2014), Casele vor uita (2016), Filip Manakis: o poveste europeană (2019). Naturalețea epică și originalitatea construcției sunt două dintre calitățile prozei sale, la care se adaugă inteligența epică. Are și un volum de versuri, Yima, (2008), dar și o bogată activitate de jurnalist cultural.

NOUA LITERATURĂ

Andrei SIMUȚ a scris un roman (Calvarium) în stil masiv, realist, o saga în buna tradiție a romanului de gen. Fragmentul de proză publicat în acest număr al revistei continuă aceeași linie stilistică, aducând caractere care rămân în minte și un subiect grav: sfârșitul monarhiei românești. Atent scris, cu o simplitate retorică demnă de invidiat, Act final este un exemplu de proză de factură istorică, descinsă din stilul memorialistic, în care evenimentul ficțional și cel al unei realități unanim asumate se armonizează foarte bine.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G Călinescu

de Cătălin Ghiță

Recomandată de OPTm

​AIUS

Corozivă și iconoclastă, în descendența unui Eugen Ionescu din Nu sau a lui Eugen Negrici din Iluziile literaturii române, cartea lui Cătălin Ghiță, O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu este un exercițiu anticanonic, de dezvrăjire culturală, necesar mai ales pentru adevărurile incomode pe care le suportăm mai ușor cu zâmbetul pe buze.

Mihai ENE

Citindu-i titlul, cu fascinația pe care-o am pentru etimologii, mă simt avertizată: εἰρωνεία (eirōneía) înseamnă „disimulare, falsă ignoranță”. De aici va trebui să pornesc.

Cristina BOGDAN

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Joël Dicker, scriitor elvețian, multipremiat (printre altele, cu Prix Goncourt des Lycéens și Grand Prix du Roman de l’Académie Française), a publicat de curând L'Énigme de la Chambre 622/The Enigma in Room 622, o poveste noir, plasată iarna, într-un hotel fabulos din Alpi: Palatul Verbier. Romanul te ține cu sufletul la gură, fiind un thriller excelent scris, la care se adaugă în același timp câte puțin din toate: o poveste de dragoste, literaturitate și suspans tipic romanului polițist. Deși publicat de doar două luni (în franceză), a apărut deja în mai multe limbi, printre care în engleză și în spaniolă.

Doina RUȘTI

În curând va apărea volumul colectiv Modernismul rus în Veacul de Argint, coordonat de Camelia Dinu (Editura Ratio et Revelatio, 2020, 348 p.).

Monografia prezintă o epocă grandioasă și tragică în viața culturală a Rusiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, denumită „Veacul de Argint”.

Cei opt autori ai volumului predau în învățământul superior, sunt cercetători și traducători, cunoscători ai limbii ruse, care au interacționat în activitatea lor cu problematicile modernismului rus.

Din cuprins: Modernismul rus: delimitări, trasee și contradicții (Camelia Dinu), Filosofia și doctrinele politice ale modernismului rus (Marina Ilie), Spre modernism, spre modernism! (Non)realismul lui Cehov (Anton Breiner), Simbolismul rus de la cosmopolitism la misticism (Andreea Dunaeva), Literatura rusă decadentă și frumusețea ei perversă (Gabriel-Andrei Stan), Osip Mandelștam și poezia ca turn gotic (Florentina Marin), Nikolai Gumiliov – un conchistador în Parnasul modernist (Ciprian Nițișor), Anna Ahmatova: sufletul feminin în dialog cu universul (Marinela Nistea).

Cristina BOGDAN

Manuel Vilas – Alegría

Mi-a atras atenția Alegría (Bucuria) lui Manuel Vilas pentru că e ce căutăm zilele astea pe unde putem, chiar și cei care n-o recunoaștem. Poate știți: Vilas a scris Ordesa în 2018, carte care s-a transformat imediat într-un bestseller. Cum se ajunge la bucurie? Nu foarte ușor: un scriitor care îmbătrânește încearcă să scape de melancolia care se ține scai de el. Succesul ultimei lui cărți (și aici deja v-ați dat seama că e ceva autobiografie în roman) vine cu obligația unui turneu prin toată lumea, călătorie în care momentele de singurătate îl forțează să ajungă la propriul adevăr. S-ar putea spune că este un fel de căutare a bucuriei pierdute, în care pilonii pricipali sunt: lecția învățată din divorț, noua iubită și copiii scriitorului.

Alexandra NICULESCU

Catrinel POPA recomandă

Humanitas

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

AVANPREMIERĂ

„A venit o dată la mine la o trecere de pietoni, s-a apropiat și m-a privit cu o curiozitate infinită în ochii alungiți, migdalați, de tătar. Nu i-am spus nimic și ne-am revăzut peste o vreme la o petrecere de ziariști, a venit iar la mine și a început să plângă."

mai mult

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Evul Mediu: vikingi, aventuri, acțiuni puternice.

RAO

O ușă roșie, un trecut tenebros, tensiune, suspens și povestea unei femei.

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro