Alberto Moravia – Amorul conjugal

  Scriu despre cineva care scrie despre cineva care scrie, cam așa se întâmplă, dar să nu m-arunc direct în subiect ca într-o piscină, pentru că prefer să încerc apa mai întâi.

  • Ciociara* și Conformistul sunt printre cele mai cunoscute cărți ale lui Alberto Moravia, sigur știți și filmul cu Sophia Loren, regizat de Vittorio de Sica. La Amorul conjugal abia acum am ajuns, prin ediția din 2020.

    E o carte cu siluetă (nu are nici două sute de pagini). A renunțat la toate straturile de care nu avea nevoie și arată fațete ale celui care vrea să fie scriitor dar se fâstâcește, se încurcă singur, își găsește scuze și are îndoieli. Și, ca să fie lucrurile și mai grele, este la începutul căsniciei și iubește cum se iubea pe vremuri!

Povestea este narată la persoana întâi de către Silvio, italianul educat, care are două pasiuni: soția sa, Leda, și literatura. Fiind un potențial scriitor, el observă tot: începe cu ceea ce îi este la îndemână, cu ceea ce produce plăcere: proaspăta soție. O analizează obiectiv, se gândește la fiecare parte a ei, ajunge (de fiecare dată) la concluzia că e frumoasă, dar nu poate să nu sesizeze că în diverse circumstanțe are anumite grimase și vrea să aprofundeze cauza lor:

”Grimasele și contorsiunile păreau că se ivesc mereu din teama față de un eveniment neașteptat, brusc, fulgerător. O teamă, așa cum am observat, amestecată cu o formă de fascinație”.

E bine să ne amintim că nu erau încă nici anii ’50 când a fost scrisă cartea, așa că ceea ce azi poate știm cu toții despre psihologia cuplului, în timpul lui Moravia era o noutate pentru cititorul comun. După ce-și studiază soția, trece și la propria persoană, căci ce e mai drag scriitorului decât asta?! Și se vede ca un om chinuit de neliniște, mereu pe marginea disperării înainte de a se căsători cu Leda. Din când în când - cam des - își spune că-și iubeste soția, poate vrea să ne convingă sau să se convingă, sau pur și simplu să repete lucrul ăsta care i-a adus în sfârșit fericirea sau salvarea, cum o vede el. Totuși, ca în orice relație, nesiguranța plutește și pândește: „O iubeam pe Leda cu pasiune și, în același timp continuam să mă tem că n-o mai iubesc sau că nu mai sunt iubit”.

O vede ignorantă și incultă, dar asta nu-i micșorează cu nimic sentimentele, ba chiar e bucuros că poate să-i dea lecții de engleză, ca să aibă mai multe lucruri în comun.

    Cei doi se mută la o vilă din Toscana pentru ca el să poată începe să scrie, dar până la scris cei doi își trăiesc iubirea:

„În nopțile acelea, pentru prima dată în viața mea, mi s-a părut că înțeleg semnificația unei pasiuni conjugale: acel amestec de devotament impulsiv și de desfrâu legitim, de posesiune exclusivă și fără limite și de bucurie încrezătoare a posesiunii înseși”.

Până aici totul e bine, nimic nu alterează fericirea cuplului, dar Silvio constată că nu reușește să scrie nimic și ajunge să fie sigur că e din cauza nopților în care se epuizează cu Leda. Ba chiar începe să fie deranjat de întrebarea ei din fiecare zi despre cum merge munca. Ajung la un fel de pact, ca până la terminarea operei lui să ia o pauză de la manifestarea pasiunii lor, așa că Silvio se pune pe scris și e convins, ca tot scriitorul la prima carte, că lucrează la o capodoperă.

  Aproape neobservat intră în viața lor bărbierul Antonio, singurul om din afară. El își face treaba conștiincios, Silvio e mulțumit și i se pare lipsită de importanță indignarea soției, care îl acuză pe Antonio de gesturi indecente față de ea și cere să fie concediat. Silvio este mai mult în lumea lui acum, cufundat în starea de care are nevoie ca să scrie și nu permite ca nimic să se interpună în ritualurile lui, și aici orice scriitor s-ar recunoaște, fie că-i place sau nu:

„Fericirea te face egoist. În acel moment, probabil, egoismul meu depășise orice limită (…) cât lucram voiam ca totul să rămână pe loc și, la fel, să nu apară nimic care să-mi tulbure liniștea aceea adâncă pe care, pe drept sau pe nedrept, o consideram absolut necesară, mai ales bunului mers al muncii mele”.

Este prima dată când pare că Leda nu mai înseamnă atât de mult pentru el, ci creația i-a luat locul cu totul. Timp de douăzeci de zile, cât durează să-și scrie romanul, care de fapt este exact povestea lor de dragoste, Leda este lăsată undeva la marginea vieții lui, știe că e acolo, vorbesc, se plimbă seara, dar el nu este prezent, interesându-l doar propria carte, cu care urmează să dea lovitura:

„Mi se părea că ghicesc asta în intensitatea acelui moment în timp ce-l trăiam; mi se părea semnul cel mai limpede al intrării mele în măreție și în eternitate”.

  Când în sfârșit termină de scris și revine la realitate, își dă seama că Leda ar fi putut avea dreptate în legătură cu bărbierul, găsește un pretext (e nervos pentru că n-a mâncat, se mișcă singur pe scaun și bărbierul îl taie puțin pe obraz) și-l concediază, dar e deja târziu: soția se lăsase sedusă de acesta, chiar dacă poate doar pentru o noapte.

  Silvio își recitește manuscrisul, și, cum se întâmplă multora, nu mai găsește nimic bun în el, tot ce i se părea viu, emoționant, adevărat, acum nu-i mai spune nimic:

„Concluzie practică: se poate publica? Da, desigur, se poate publica foarte bine, poate în ediție de lux, cu una sau două litografii ale vreunui pictor bun, și poate să obțină, după o pregătită operă de promovare în mediul literar, ceea ce se numește de obicei succes de prestigiu, adică vreo câteva articole, chiar elogioase și entuziaste, în funcție de interesul și legăturile de prietenie ale criticilor cu autorul. Dar cartea nu contează”.

Este aici - și de fapt în întreaga carte - nu numai un zoom al relației de cuplu, în care se văd toate fisurile, toate posibilele cauze ale eșecului, toate iluziile care nu pot fi date la o parte, dar și un ghid al autostopistului literar.

Scriitorul este un caz tipic de bipolaritate: acum este pe culmile speranței, imaginației, siguranței că geniul nu l-a ocolit și că o să fie mai mare între mari, acum este în adâncurile disperării și frustrării și siguranței că nimic din ce scrie nu e ce trebuie. La toate astea se mai adaugă și frica de a nu fi înșelat și abandonat de soție, așa că scriitorul nu o duce prea bine, dar totuși are noroc și răspunsul Ledei îl salvează, chiar dacă asta înseamnă că într-adevăr romanul lui nu e tocmai ce spera.

Pentru Silvio, scrisul e de fapt mai mult o nevoie de a i se confirma ceva din exterior și o datorie să facă ce crede el că știe, dar nu e o necesitate ce țâșnește din el, cum este în schimb sentimentul pentru Leda.

Ce-mi place la carte, în afară de turbulențele novicelui, este stilul natural și curat, care dă senzația de sinceritate, atrăgându-ne mai mult decât o confesiune.

Polirom pe Libris

Alexandra NICULESCU

Prozatoare, autoarea volumelor Săptămâna merelor coapte (2012) și No, Thank You (2014), Alexandra are o specializare în cultură spaniolă și publică în mod frecvent proză scurtă, cea mai recentă apariție fiind în antologia Literomania de proză scurtă (2019).

NOUA LITERATURĂ

Andrei SIMUȚ a scris un roman (Calvarium) în stil masiv, realist, o saga în buna tradiție a romanului de gen. Fragmentul de proză publicat în acest număr al revistei continuă aceeași linie stilistică, aducând caractere care rămân în minte și un subiect grav: sfârșitul monarhiei românești. Atent scris, cu o simplitate retorică demnă de invidiat, Act final este un exemplu de proză de factură istorică, descinsă din stilul memorialistic, în care evenimentul ficțional și cel al unei realități unanim asumate se armonizează foarte bine.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G Călinescu

de Cătălin Ghiță

Recomandată de OPTm

​AIUS

Corozivă și iconoclastă, în descendența unui Eugen Ionescu din Nu sau a lui Eugen Negrici din Iluziile literaturii române, cartea lui Cătălin Ghiță, O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu este un exercițiu anticanonic, de dezvrăjire culturală, necesar mai ales pentru adevărurile incomode pe care le suportăm mai ușor cu zâmbetul pe buze.

Mihai ENE

Citindu-i titlul, cu fascinația pe care-o am pentru etimologii, mă simt avertizată: εἰρωνεία (eirōneía) înseamnă „disimulare, falsă ignoranță”. De aici va trebui să pornesc.

Cristina BOGDAN

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Joël Dicker, scriitor elvețian, multipremiat (printre altele, cu Prix Goncourt des Lycéens și Grand Prix du Roman de l’Académie Française), a publicat de curând L'Énigme de la Chambre 622/The Enigma in Room 622, o poveste noir, plasată iarna, într-un hotel fabulos din Alpi: Palatul Verbier. Romanul te ține cu sufletul la gură, fiind un thriller excelent scris, la care se adaugă în același timp câte puțin din toate: o poveste de dragoste, literaturitate și suspans tipic romanului polițist. Deși publicat de doar două luni (în franceză), a apărut deja în mai multe limbi, printre care în engleză și în spaniolă.

Doina RUȘTI

În curând va apărea volumul colectiv Modernismul rus în Veacul de Argint, coordonat de Camelia Dinu (Editura Ratio et Revelatio, 2020, 348 p.).

Monografia prezintă o epocă grandioasă și tragică în viața culturală a Rusiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, denumită „Veacul de Argint”.

Cei opt autori ai volumului predau în învățământul superior, sunt cercetători și traducători, cunoscători ai limbii ruse, care au interacționat în activitatea lor cu problematicile modernismului rus.

Din cuprins: Modernismul rus: delimitări, trasee și contradicții (Camelia Dinu), Filosofia și doctrinele politice ale modernismului rus (Marina Ilie), Spre modernism, spre modernism! (Non)realismul lui Cehov (Anton Breiner), Simbolismul rus de la cosmopolitism la misticism (Andreea Dunaeva), Literatura rusă decadentă și frumusețea ei perversă (Gabriel-Andrei Stan), Osip Mandelștam și poezia ca turn gotic (Florentina Marin), Nikolai Gumiliov – un conchistador în Parnasul modernist (Ciprian Nițișor), Anna Ahmatova: sufletul feminin în dialog cu universul (Marinela Nistea).

Cristina BOGDAN

Manuel Vilas – Alegría

Mi-a atras atenția Alegría (Bucuria) lui Manuel Vilas pentru că e ce căutăm zilele astea pe unde putem, chiar și cei care n-o recunoaștem. Poate știți: Vilas a scris Ordesa în 2018, carte care s-a transformat imediat într-un bestseller. Cum se ajunge la bucurie? Nu foarte ușor: un scriitor care îmbătrânește încearcă să scape de melancolia care se ține scai de el. Succesul ultimei lui cărți (și aici deja v-ați dat seama că e ceva autobiografie în roman) vine cu obligația unui turneu prin toată lumea, călătorie în care momentele de singurătate îl forțează să ajungă la propriul adevăr. S-ar putea spune că este un fel de căutare a bucuriei pierdute, în care pilonii pricipali sunt: lecția învățată din divorț, noua iubită și copiii scriitorului.

Alexandra NICULESCU

Catrinel POPA recomandă

Humanitas

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

AVANPREMIERĂ

„A venit o dată la mine la o trecere de pietoni, s-a apropiat și m-a privit cu o curiozitate infinită în ochii alungiți, migdalați, de tătar. Nu i-am spus nimic și ne-am revăzut peste o vreme la o petrecere de ziariști, a venit iar la mine și a început să plângă."

mai mult

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Evul Mediu: vikingi, aventuri, acțiuni puternice.

RAO

O ușă roșie, un trecut tenebros, tensiune, suspens și povestea unei femei.

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro