Citind splendidul eseu al lui Mihai Ene, într-un număr anterior, mi-am adus aminte de romanul lui Eliade Nouăsprezece trandafiri (1980). În ciuda speculațiilor care s-au făcut pe marginea lui, romanul transmite un mesaj legat de dictatura comunistă și de credința lui Eliade în forța revoluționară a spectacolului, fiind scris cu intenția de a anticipa căderea cortinei de fier, într-o perioadă în care el fixase anul 1987 ca hotar între era terifiantă și cea benefică, a viitorului, de după căderea comunismului. A greșit doar cu doi ani. Și nu de tot.

Acțiunea romanului se petrece la începutul anilor 80, când granițele erau închise. Anghel Dumitru Pandele (pe scurt, A.D.P.) este un scriitor care a atins celebritatea în plan național și care trăiește izolat și amnezic. Universul totalitar este doar fundalul, unul vag conturat, dar din care nu lipsesc datele concrete ale ultimului deceniu de dictatură comunistă. O elită a artiștilor comuniști, anchetatori de securitate preocupați de doctrine metafizice ori activiști disperați - cam așa arăta lumea speranței la final de dictatură. Iar toți aceștia participă la un experiment teatral, ascunzând fiecare dorințe secrete. Așa, de pildă, regizorul Ieronim Thanase vrea să capete permisiunea regimului de a face un film și mai ales, speră să participe cu el la un festival internațional. După cum, un important personaj politic al sistemului comunist, bolnav, crede că experimentul teatral are calități terapeutice - și chiar se vindecă,  întâmplare care îl face să-și nege rolul opresiv. Este începutul degringoladei, conducătorii sunt derutați, lumea e scăpată de sub control. În acest amalgam de personaje, unele numite chiar după tipicul epocii (de exemplu, Numărul Doi), are loc un act de metanoia, care repetă alte perioade de intrare a istoriei în haosul regenerator. 

Deși ilustrează foarte exact perioada istorică, nu această parte epică este importantă în roman, acțiunea dezvoltându-se în jurul unui mesaj pe care această lume îl așteaptă. De unde și aglomerația de simboluri tipic-eliadești. Demersul diegetic se țese în jurul creației lui Pandele, autorul unei tragedii care transpune coborârea lui Orfeu în infern. Pentru el, destinul orfic se aseamănă cu cel al lui Isus. Numai că diferența ascunde, ca de obicei, o informație vitală.

"Orfeu a coborât în infern ca să salveze o singură ființă și încă o ființă mult iubită, [...] Cristos a coborât în infern pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și necunoscute." 

În ciuda acestui sacrificiu, Biserica Creștină nu a reușit să schimbe lumea, spune un personaj. Dar nici misterul orfic nu constituie o cale absolută. Pandele trăiește revelația catabasică în noaptea de Crăciun, reunind într-un fel sensul orfic și sensul cristic al morții și învierii. În acea noapte, în care își concepe și fiul, Pandele este cuprins de o sete devoratoare și totodată de groaza că nu-și va potoli niciodată această sete. Are viziunea unei fete blonde (Euridice) care îl îndeamnă la tăcere, apoi, uită pentru mulți ani acest episod, ducând o viață monotonă, fără revelații și fără curiozitate, până în momentul în care își reamintește de setea cumplită și mai ales de spaima care a însoțit-o. La Eliade, setea este primul simptom al sufletului care a părăsit lumea. În Tratat de istorie a religiilor expune pe larg teoria.

"Apele potolesc setea mortului, îl dizolvă, îl solidarizează cu semințele. Apele ucid mortul, anulându-i definitiv condiția sa umană, pe care infernul i‑o lasă la un nivel scăzut, larvar, păstrându‑i astfel intactă posibilitatea de suferință. În diversele concepții despre moarte, defunctul nu moare definitiv, ci dobândește numai un mod elementar de existență. Este o regresiune, nu o extincție finală. În așteptarea revenirii în circuitul cosmic sau a eliberării definitive, sufletul mortului suferă și această suferință este exprimată îndeosebi prin sete." 

La această stare larvară este condamnat Pandele, amnezia lui nefiind decât o altă ipostază a descompunerii. Când în viața sa apar Laurian (fiul neștiut) și Niculina, ființe victorioase, după cum o indică și numele lor, pentru el începe ritualul anamnezic. Aceștia îl pun în legătură cu Ieronim Thanase, inițiatorul spectacolului (ritual de eliberare). 

Spre deosebire de ceilalți, Pandele găsește drumul spre eternitate, trăind experiența spectacolului ca pe un exercițiu. Voi ocoli aici tema uitării, centrală, mai ales c-am scris deja pe larg și despre ea și despre acest roman, în Dicționarul de simboluri eliadești (1997), oprindu-mă cu precădere asupra temei orfice în raport cu cea cristică.

Pandele reconstituie misterul orfic, în căsuța din pădure, apoi participă în sens creștin la împărtășirea colectivă, prin spectacol. Ca act instaurator de haos, jocul teatral obligă la revizuirea identităților. De la diada cu Euridice la trinitatea de tip gnostic (cu fiul și spiritul disident, care este Sofia) se produce iluminarea. Niculina este ființa pneumatică, Laurian este fiul necunoscut, iar Pandele - nu doar tatăl, ci și creatorul, singurul capabil să evadeze.

Eliade a scris mult pe această temă, pornind inițial de la teza lui Nae Ionescu, a celor trei căi de căutare a absolutului: a pelerinului care evadează în ținuturi alese, a mirelui mistic și a sfântului, care se crede îndumnezeit. De cele mai multe ori, personajele eliadești scapă din labirintul infernal, prelungind ipostaza de mire, pentru că această condiție mistică înseamnă pregătire pentru întâlnirea cu zeul suprem. În Nouăsprezece trandafiri, însă, Pandele ratează eliberarea pe calea nunții cu Euridice. Se lasă devorat de timp, descompus sub apăsarea lui, ia parte la haosul care precede creația și se reîntoarce la actul ratat, regăsind astfel poarta evadării, termen clarificat de Ieronim Thanase

"Evadarea [...] nu implică țări, orașe sau continente necunoscute. Evadezi doar din timpul și spațiul în care ai trăit până atunci, timp și spațiu care, într‑un viitor, din nefericire destul de apropiat, vor echivala cu o existență perfect programată într‑o imensă închisoare colectivă. Urmașii noștri, dacă nu vor ști să descopere tehnicile de evadare și să utilizeze libertatea absolută, care ne este dată în însăși structura condiției noastre, de ființe libere deși încarnate, urmașii noștri se vor considera cu adevărat captivi pe viață, într‑o temniță fără uși și fără ferestre – și, în cele din urmă, vor muri. Căci omul nu poate supraviețui fără credința într‑o libertate posibilă – oricât ar fi ea de limitată – și fără speranța că într‑o zi va putea dobândi sau redobândi această libertate..."

De aceea, când Pandele revine în locul în care s-a petrecut misteriosul episod din tinerețea sa, de data aceasta inițiat fiind în tehnicile evadării, reușește să scape de teamă și de sete și trece în tărâmul libertății absolute. În concepția lui Eliade, libertatea este o stare privilegiată a celui care scapă de sub teroarea istoriei, prin moarte sau prin diferite tehnici mistice, cum ar fi ritualurile de purificare, spectacolul, izolarea ascetică, meditația, etc. Pădurea nu mai există decât pentru Pandele. Doar el știe să se orienteze în haosul general. Laurian, Niculina și Pandele trec în altă dimensiune a lumii, mai exact dispar din realitatea cunoscută, spre exasperarea autorităților comuniste, iar acest lucru este posibil pentru că Pandele este deținătorul mesajului orfic. Dar ca să- și-l amintească are nevoie de cealaltă experiență catabasică, de tip cristic. Doar apariția neașteptată a fiului îl face să-și amintească de Euridice. Dar întoarcerea nu este posibilă decât prin regenerare colectivă (spectacol). Ridicându-se deasupra paradoxului esențial (moarte-nuntă), înțelege că ființa este condamnată la libertate absolută, dar trebuie să-și aleagă drumul spre ea încă din timpul vieții. Obsesie a tuturor religiilor, din labirintul morții doar cei pregătiți pot ieși cu ușurință. Iar Pandele găsește ieșirea. Nu ca mire, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu personajele lui Eliade, ci ca pelerin inițiat, cum o sugerează și numele său. El este Anghel Dumitru Pandele, înger, sfânt și zeu risipit în toate întâmplările lumii. Ca ființă teofanică, a trăit o serie de inițieri capitale: procrearea în noaptea de Crăciun, coborârea în infern, amnezia urmată de anamneză, întâlnirea cu mesagerii, ritualul haosului colectiv etc. Iar toate acestea îi redau în cele din urmă condiția inițială, de ființă liberă.

Deznodământul romanului sintetizează sensurile revelației lui Pandele. După dispariție, Eusebiu, secretarul său, primește un buchet de trandafiri, însoțit de un bilet semnat de Pandele, cu promisiunea de a se revedea curând. La puțin timp după aceea, Eusebiu întâlnește un student care îi face o mărturisire stranie: 

"Băgă mâna în buzunar și scoase o foaie de caiet.

- Trebuie să traduc și să explic un text. Doar câteva propoziții. Dar cum să le explic? Libertatea absolută, asta să zicem, înțeleg. Dar mai departe? Nous sommes condamnés à la liberté! Ce vrea să spună asta?" 

Acest mesaj nu este numai pentru Eusebiu, un depozitar el experienței, ci se adresează într-o oarecare măsură românilor, aflați atunci sub comunism. În sensul acesta vine și victoria lui Ieronim; acesta este inițiatul, un fel de personaj reper în scrierile lui Eliade, destinat aici să ducă Europei mesajul despre teroarea comunistă. Ieronim face un film (Copiii nimănui) care pare o poveste inofensivă, dar în care introduce aspecte ale mizeriei existențiale. Filmul, o satiră a comunismului, este premiat în străinătate, devenind astfel un purtător al mesajului general, al tuturor celor care participaseră la spectacolele-ritualice inițiate de el.

Același rol pe care îl are filmul lui Ieronim se regăsește și în mesajul trimis lui Eusebiu. Acesta primește nouăsprezece trandafiri, număr al cărui simbolism supra-saturat nu-l reluăm aici.  Vom spune doar că Eliade avea o adevărată obsesie pentru cifra 19 (tocmai de-asta mi se pare mult mai adecvat ca titlul romanului să fie scris cu cifre: 19 trandafiri), obsesie tributară numerologiei sacre.

Din cei 19 trandafiri 6 se ofilesc și rămân doar 13, cifră care consfințește sfârșitul unei ere și începutul alteia (un ciclu de 12 unități +1).

Dar, dincolo de simbolism, aș spune dincolo de poemul mistic, romanul Nouăsprezece trandafiri conține în primul rând un mesaj legat strict de istoria românească a anilor 80. Atmosfera evocă perioada de final a dictaturii:  grupuri mici cu pretenții elitiste și preocupări oculte, securiști, care îl vizitau pe Eliade în acea perioadă, încercări obsesive de a trimite mesaje în Occident etc.  Chiar filmul lui Ieronim amintește de nominalizarea la Cannes a filmului lui Nicolae Breban, Printre colinele verzi (în 1971).

Dincolo de parabola libertății mistice, romanul propune spargerea cortinei de fier prin artă, prin mesaje de salvare camuflate în simboluri și în alegorii. Din perspectiva lui Eliade, ieșirea din sistem cere inițiere și imaginație, iar mijloacele concrete sunt situate într-o zonă de mare și irezistibilă seducție, către care sunt atrași deopotrivă teroriștii și cei terorizați. Ca și promisiunea unei noi religii, orice act de inițiere, cu atât mai mult spectacolul-ritual, modelează, îmblânzește orfic.

 Mai mult decât celelalte ficțiuni anticomuniste (Pelerina, Uniforme de general, Pe strada Mântuleasa), Nouăsprezece trandafiri este romanul construit pe un mesaj tonic, de declarată îmbărbătare. Chiar trimiterile la perioada de dinainte de război sunt circumscrise lui. Prima experiență extatică a lui Pandele are loc în anul 1938, an obsesiv în ficțiunea eliadescă, pe care unii exegeți l-au pus în mod grăbit în legătură cu perioada legionară a lui Eliade. Este desigur și un reper subiectiv, dar e în primul rând anul prăbușirii naționale. Unii exegeți au făcut legătura între tragedia Ifigenia a lui Eliade cu mitul orfic pe care îl transfigurează Pandele). Dar toate acestea nu au importanță aici. Anul 1938 este cel în care exista pădurea la care personajul nu se mai poate întoarce decât printr-un act de recuperare metafizică. Demersul ăsta mistic, aglomerările ermetice, simbolismul apăsat - fac toate parte dintr-o mentalitate specifică anilor 80, când orice informație banală dezvolta automat o schizoepie simbolică. Printre cei care l-au vizitat pe Eliade în perioada aceea s-a numărat și Marin Sorescu. Eliade i-a făcut cadou o vestă kaki, iar povestea a trecut imediat prin gurile scriitorimii. Aceasta nu înseamnă că Eliade trimitea mesaje naționaliste, ci că noi toți trăiam într-o extremă care ne plasa mai aproape de cealaltă extremă. Chiar și dragostea se devalorizase, diluată în forme colective, care nu mai aveau legătură cu Cristos, potențând speranțe orfice pe cât de absurde, pe atât de puternice.

În principal, Nouăsprezece trandafiri rămâne pentru mine un roman despre libertate, scris într-un moment în care românii pierduseră sensul acestei condiții, iar experiența lui Pandele propune un mod de recuperare a acestei dimensiuni. Între Orfeu și Isus încape religia libertății.