Nouăsprezece trandafiri

Citind splendidul eseu al lui Mihai Ene, într-un număr anterior, mi-am adus aminte de romanul lui Eliade Nouăsprezece trandafiri (1980). În ciuda speculațiilor care s-au făcut pe marginea lui, romanul transmite un mesaj legat de dictatura comunistă și de credința lui Eliade în forța revoluționară a spectacolului, fiind scris cu intenția de a anticipa căderea cortinei de fier, într-o perioadă în care el fixase anul 1987 ca hotar între era terifiantă și cea benefică, a viitorului, de după căderea comunismului. A greșit doar cu doi ani. Și nu de tot.

Acțiunea romanului se petrece la începutul anilor 80, când granițele erau închise. Anghel Dumitru Pandele (pe scurt, A.D.P.) este un scriitor care a atins celebritatea în plan național și care trăiește izolat și amnezic. Universul totalitar este doar fundalul, unul vag conturat, dar din care nu lipsesc datele concrete ale ultimului deceniu de dictatură comunistă. O elită a artiștilor comuniști, anchetatori de securitate preocupați de doctrine metafizice ori activiști disperați - cam așa arăta lumea speranței la final de dictatură. Iar toți aceștia participă la un experiment teatral, ascunzând fiecare dorințe secrete. Așa, de pildă, regizorul Ieronim Thanase vrea să capete permisiunea regimului de a face un film și mai ales, speră să participe cu el la un festival internațional. După cum, un important personaj politic al sistemului comunist, bolnav, crede că experimentul teatral are calități terapeutice - și chiar se vindecă, întâmplare care îl face să-și nege rolul opresiv. Este începutul degringoladei, conducătorii sunt derutați, lumea e scăpată de sub control. În acest amalgam de personaje, unele numite chiar după tipicul epocii (de exemplu, Numărul Doi), are loc un act de metanoia, care repetă alte perioade de intrare a istoriei în haosul regenerator.

Deși ilustrează foarte exact perioada istorică, nu această parte epică este importantă în roman, acțiunea dezvoltându-se în jurul unui mesaj pe care această lume îl așteaptă. De unde și aglomerația de simboluri tipic-eliadești. Demersul diegetic se țese în jurul creației lui Pandele, autorul unei tragedii care transpune coborârea lui Orfeu în infern. Pentru el, destinul orfic se aseamănă cu cel al lui Isus. Numai că diferența ascunde, ca de obicei, o informație vitală.

„Orfeu a coborât în infern ca să salveze o singură ființă și încă o ființă mult iubită, [...] Cristos a coborât în infern pentru toți oamenii, pentru toți cei care muriseră de la Adam încoace, milioane și milioane de necunoscuți și necunoscute.”

În ciuda acestui sacrificiu, Biserica Creștină nu a reușit să schimbe lumea, spune un personaj. Dar nici misterul orfic nu constituie o cale absolută. Pandele trăiește revelația catabasică în noaptea de Crăciun, reunind într-un fel sensul orfic și sensul cristic al morții și învierii. În acea noapte, în care își concepe și fiul, Pandele este cuprins de o sete devoratoare și totodată de groaza că nu-și va potoli niciodată această sete. Are viziunea unei fete blonde (Euridice) care îl îndeamnă la tăcere, apoi, uită pentru mulți ani acest episod, ducând o viață monotonă, fără revelații și fără curiozitate, până în momentul în care își reamintește de setea cumplită și mai ales de spaima care a însoțit-o. La Eliade, setea este primul simptom al sufletului care a părăsit lumea. În Tratat de istorie a religiilor expune pe larg teoria.

„Apele potolesc setea mortului, îl dizolvă, îl solidarizează cu semințele. Apele ucid mortul, anulându-i definitiv condiția sa umană, pe care infernul i‑o lasă la un nivel scăzut, larvar, păstrându‑i astfel intactă posibilitatea de suferință. În diversele concepții despre moarte, defunctul nu moare definitiv, ci dobândește numai un mod elementar de existență. Este o regresiune, nu o extincție finală. În așteptarea revenirii în circuitul cosmic sau a eliberării definitive, sufletul mortului suferă și această suferință este exprimată îndeosebi prin sete.”

La această stare larvară este condamnat Pandele, amnezia lui nefiind decât o altă ipostază a descompunerii. Când în viața sa apar Laurian (fiul neștiut) și Niculina, ființe victorioase, după cum o indică și numele lor, pentru el începe ritualul anamnezic. Aceștia îl pun în legătură cu Ieronim Thanase, inițiatorul spectacolului (ritual de eliberare).

Spre deosebire de ceilalți, Pandele găsește drumul spre eternitate, trăind experiența spectacolului ca pe un exercițiu. Voi ocoli aici tema uitării, centrală, mai ales c-am scris deja pe larg și despre ea și despre acest roman, în Dicționarul de simboluri eliadești (1997), oprindu-mă cu precădere asupra temei orfice în raport cu cea cristică.

Pandele reconstituie misterul orfic, în căsuța din pădure, apoi participă în sens creștin la împărtășirea colectivă, prin spectacol. Ca act instaurator de haos, jocul teatral obligă la revizuirea identităților. De la diada cu Euridice la trinitatea de tip gnostic (cu fiul și spiritul disident, care este Sofia) se produce iluminarea. Niculina este ființa pneumatică, Laurian este fiul necunoscut, iar Pandele - nu doar tatăl, ci și creatorul, singurul capabil să evadeze.

Eliade a scris mult pe această temă, pornind inițial de la teza lui Nae Ionescu, a celor trei căi de căutare a absolutului: a pelerinului care evadează în ținuturi alese, a mirelui mistic și a sfântului, care se crede îndumnezeit. De cele mai multe ori, personajele eliadești scapă din labirintul infernal, prelungind ipostaza de mire, pentru că această condiție mistică înseamnă pregătire pentru întâlnirea cu zeul suprem. În Nouăsprezece trandafiri, însă, Pandele ratează eliberarea pe calea nunții cu Euridice. Se lasă devorat de timp, descompus sub apăsarea lui, ia parte la haosul care precede creația și se reîntoarce la actul ratat, regăsind astfel poarta evadării, termen clarificat de Ieronim Thanase

„Evadarea [...] nu implică țări, orașe sau continente necunoscute. Evadezi doar din timpul și spațiul în care ai trăit până atunci, timp și spațiu care, într‑un viitor, din nefericire destul de apropiat, vor echivala cu o existență perfect programată într‑o imensă închisoare colectivă. Urmașii noștri, dacă nu vor ști să descopere tehnicile de evadare și să utilizeze libertatea absolută, care ne este dată în însăși structura condiției noastre, de ființe libere deși încarnate, urmașii noștri se vor considera cu adevărat captivi pe viață, într‑o temniță fără uși și fără ferestre – și, în cele din urmă, vor muri. Căci omul nu poate supraviețui fără credința într‑o libertate posibilă – oricât ar fi ea de limitată – și fără speranța că într‑o zi va putea dobândi sau redobândi această libertate...”

De aceea, când Pandele revine în locul în care s-a petrecut misteriosul episod din tinerețea sa, de data aceasta inițiat fiind în tehnicile evadării, reușește să scape de teamă și de sete și trece în tărâmul libertății absolute. În concepția lui Eliade, libertatea este o stare privilegiată a celui care scapă de sub teroarea istoriei, prin moarte sau prin diferite tehnici mistice, cum ar fi ritualurile de purificare, spectacolul, izolarea ascetică, meditația, etc. Pădurea nu mai există decât pentru Pandele. Doar el știe să se orienteze în haosul general. Laurian, Niculina și Pandele trec în altă dimensiune a lumii, mai exact dispar din realitatea cunoscută, spre exasperarea autorităților comuniste, iar acest lucru este posibil pentru că Pandele este deținătorul mesajului orfic. Dar ca să- și-l amintească are nevoie de cealaltă experiență catabasică, de tip cristic. Doar apariția neașteptată a fiului îl face să-și amintească de Euridice. Dar întoarcerea nu este posibilă decât prin regenerare colectivă (spectacol). Ridicându-se deasupra paradoxului esențial (moarte-nuntă), înțelege că ființa este condamnată la libertate absolută, dar trebuie să-și aleagă drumul spre ea încă din timpul vieții. Obsesie a tuturor religiilor, din labirintul morții doar cei pregătiți pot ieși cu ușurință. Iar Pandele găsește ieșirea. Nu ca mire, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu personajele lui Eliade, ci ca pelerin inițiat, cum o sugerează și numele său. El este Anghel Dumitru Pandele, înger, sfânt și zeu risipit în toate întâmplările lumii. Ca ființă teofanică, a trăit o serie de inițieri capitale: procrearea în noaptea de Crăciun, coborârea în infern, amnezia urmată de anamneză, întâlnirea cu mesagerii, ritualul haosului colectiv etc. Iar toate acestea îi redau în cele din urmă condiția inițială, de ființă liberă.

Deznodământul romanului sintetizează sensurile revelației lui Pandele. După dispariție, Eusebiu, secretarul său, primește un buchet de trandafiri, însoțit de un bilet semnat de Pandele, cu promisiunea de a se revedea curând. La puțin timp după aceea, Eusebiu întâlnește un student care îi face o mărturisire stranie:

„Băgă mâna în buzunar și scoase o foaie de caiet.

- Trebuie să traduc și să explic un text. Doar câteva propoziții. Dar cum să le explic? Libertatea absolută, asta să zicem, înțeleg. Dar mai departe? Nous sommes condamnés à la liberté! Ce vrea să spună asta?”

Acest mesaj nu este numai pentru Eusebiu, un depozitar el experienței, ci se adresează într-o oarecare măsură românilor, aflați atunci sub comunism. În sensul acesta vine și victoria lui Ieronim; acesta este inițiatul, un fel de personaj reper în scrierile lui Eliade, destinat aici să ducă Europei mesajul despre teroarea comunistă. Ieronim face un film (Copiii nimănui) care pare o poveste inofensivă, dar în care introduce aspecte ale mizeriei existențiale. Filmul, o satiră a comunismului, este premiat în străinătate, devenind astfel un purtător al mesajului general, al tuturor celor care participaseră la spectacolele-ritualice inițiate de el.

Același rol pe care îl are filmul lui Ieronim se regăsește și în mesajul trimis lui Eusebiu. Acesta primește nouăsprezece trandafiri, număr al cărui simbolism supra-saturat nu-l reluăm aici. Vom spune doar că Eliade avea o adevărată obsesie pentru cifra 19 (tocmai de-asta mi se pare mult mai adecvat ca titlul romanului să fie scris cu cifre: 19 trandafiri), obsesie tributară numerologiei sacre.

Din cei 19 trandafiri 6 se ofilesc și rămân doar 13, cifră care consfințește sfârșitul unei ere și începutul alteia (un ciclu de 12 unități +1).

Dar, dincolo de simbolism, aș spune dincolo de poemul mistic, romanul Nouăsprezece trandafiri conține în primul rând un mesaj legat strict de istoria românească a anilor 80. Atmosfera evocă perioada de final a dictaturii: grupuri mici cu pretenții elitiste și preocupări oculte, securiști, care îl vizitau pe Eliade în acea perioadă, încercări obsesive de a trimite mesaje în Occident etc. Chiar filmul lui Ieronim amintește de nominalizarea la Cannes a filmului lui Nicolae Breban, Printre colinele verzi (în 1971).

Dincolo de parabola libertății mistice, romanul propune spargerea cortinei de fier prin artă, prin mesaje de salvare camuflate în simboluri și în alegorii. Din perspectiva lui Eliade, ieșirea din sistem cere inițiere și imaginație, iar mijloacele concrete sunt situate într-o zonă de mare și irezistibilă seducție, către care sunt atrași deopotrivă teroriștii și cei terorizați. Ca și promisiunea unei noi religii, orice act de inițiere, cu atât mai mult spectacolul-ritual, modelează, îmblânzește orfic.

Mai mult decât celelalte ficțiuni anticomuniste (Pelerina, Uniforme de general, Pe strada Mântuleasa), Nouăsprezece trandafiri este romanul construit pe un mesaj tonic, de declarată îmbărbătare. Chiar trimiterile la perioada de dinainte de război sunt circumscrise lui. Prima experiență extatică a lui Pandele are loc în anul 1938, an obsesiv în ficțiunea eliadescă, pe care unii exegeți l-au pus în mod grăbit în legătură cu perioada legionară a lui Eliade. Este desigur și un reper subiectiv, dar e în primul rând anul prăbușirii naționale. Unii exegeți au făcut legătura între tragedia Ifigenia a lui Eliade cu mitul orfic pe care îl transfigurează Pandele). Dar toate acestea nu au importanță aici. Anul 1938 este cel în care exista pădurea la care personajul nu se mai poate întoarce decât printr-un act de recuperare metafizică. Demersul ăsta mistic, aglomerările ermetice, simbolismul apăsat - fac toate parte dintr-o mentalitate specifică anilor 80, când orice informație banală dezvolta automat o schizoepie simbolică. Printre cei care l-au vizitat pe Eliade în perioada aceea s-a numărat și Marin Sorescu. Eliade i-a făcut cadou o vestă kaki, iar povestea a trecut imediat prin gurile scriitorimii. Aceasta nu înseamnă că Eliade trimitea mesaje naționaliste, ci că noi toți trăiam într-o extremă care ne plasa mai aproape de cealaltă extremă. Chiar și dragostea se devalorizase, diluată în forme colective, care nu mai aveau legătură cu Cristos, potențând speranțe orfice pe cât de absurde, pe atât de puternice.

În principal, Nouăsprezece trandafiri rămâne pentru mine un roman despre libertate, scris într-un moment în care românii pierduseră sensul acestei condiții, iar experiența lui Pandele propune un mod de recuperare a acestei dimensiuni. Între Orfeu și Isus încape religia libertății.

Doina RUȘTI

A scris trilogia fanariotă, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), după ce și-a căpătat consacrarea prin alte două romane de succes, cu miză socială puternică: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). Alte romane: Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2010)* * ș.a. Publică în mod curent și proză scurtă. Traduse în numeroase limbi de circulație, inclusiv în chineză, scrierile sale s-au bucurat de exegeze și de recenzii laudative în multe publicații internaționale, între care El Mercurio (Santiago de Chille), Neue Zürcher Zeitung, Il Manifesto, Las Últimas Noticias, La Jornada (Mexico City), Stato Quotidiano, Turia, La Stampa, La Opinión, Beijing Daily, Il Libero, Magyar Nemzet, La Repubblica, Encyclopedia of Literary Cinematic Monsters (Routledge, New York) ș.a. Printre alte distincții importante, amintim Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România (pentru Fantoma din moară) și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române (pentru Lizoanca). Este specialistă în simbologie, profesoară la Universitatea din București, scenaristă, fiind de asemenea implicată în diverse proiecte cinematografice. A scris dialogurile pentru Miracolul din Tekir (Premiul pentru cel mai bun film elvețian, Zürich, 2015) și a regizat Cristian (Short Film Corner. Cannes, 2015). Afilieri: Uniunea Scriitorilor din România, PEN România, DACIN SARA și Asociația Creatorilor de Ficțiune. Pagină web: http://doinarusti.ro

NOUA LITERATURĂ

Andrei SIMUȚ a scris un roman (Calvarium) în stil masiv, realist, o saga în buna tradiție a romanului de gen. Fragmentul de proză publicat în acest număr al revistei continuă aceeași linie stilistică, aducând caractere care rămân în minte și un subiect grav: sfârșitul monarhiei românești. Atent scris, cu o simplitate retorică demnă de invidiat, Act final este un exemplu de proză de factură istorică, descinsă din stilul memorialistic, în care evenimentul ficțional și cel al unei realități unanim asumate se armonizează foarte bine.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G Călinescu

de Cătălin Ghiță

Recomandată de OPTm

​AIUS

Corozivă și iconoclastă, în descendența unui Eugen Ionescu din Nu sau a lui Eugen Negrici din Iluziile literaturii române, cartea lui Cătălin Ghiță, O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu este un exercițiu anticanonic, de dezvrăjire culturală, necesar mai ales pentru adevărurile incomode pe care le suportăm mai ușor cu zâmbetul pe buze.

Mihai ENE

Citindu-i titlul, cu fascinația pe care-o am pentru etimologii, mă simt avertizată: εἰρωνεία (eirōneía) înseamnă „disimulare, falsă ignoranță”. De aici va trebui să pornesc.

Cristina BOGDAN

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Joël Dicker, scriitor elvețian, multipremiat (printre altele, cu Prix Goncourt des Lycéens și Grand Prix du Roman de l’Académie Française), a publicat de curând L'Énigme de la Chambre 622/The Enigma in Room 622, o poveste noir, plasată iarna, într-un hotel fabulos din Alpi: Palatul Verbier. Romanul te ține cu sufletul la gură, fiind un thriller excelent scris, la care se adaugă în același timp câte puțin din toate: o poveste de dragoste, literaturitate și suspans tipic romanului polițist. Deși publicat de doar două luni (în franceză), a apărut deja în mai multe limbi, printre care în engleză și în spaniolă.

Doina RUȘTI

În curând va apărea volumul colectiv Modernismul rus în Veacul de Argint, coordonat de Camelia Dinu (Editura Ratio et Revelatio, 2020, 348 p.).

Monografia prezintă o epocă grandioasă și tragică în viața culturală a Rusiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, denumită „Veacul de Argint”.

Cei opt autori ai volumului predau în învățământul superior, sunt cercetători și traducători, cunoscători ai limbii ruse, care au interacționat în activitatea lor cu problematicile modernismului rus.

Din cuprins: Modernismul rus: delimitări, trasee și contradicții (Camelia Dinu), Filosofia și doctrinele politice ale modernismului rus (Marina Ilie), Spre modernism, spre modernism! (Non)realismul lui Cehov (Anton Breiner), Simbolismul rus de la cosmopolitism la misticism (Andreea Dunaeva), Literatura rusă decadentă și frumusețea ei perversă (Gabriel-Andrei Stan), Osip Mandelștam și poezia ca turn gotic (Florentina Marin), Nikolai Gumiliov – un conchistador în Parnasul modernist (Ciprian Nițișor), Anna Ahmatova: sufletul feminin în dialog cu universul (Marinela Nistea).

Cristina BOGDAN

Manuel Vilas – Alegría

Mi-a atras atenția Alegría (Bucuria) lui Manuel Vilas pentru că e ce căutăm zilele astea pe unde putem, chiar și cei care n-o recunoaștem. Poate știți: Vilas a scris Ordesa în 2018, carte care s-a transformat imediat într-un bestseller. Cum se ajunge la bucurie? Nu foarte ușor: un scriitor care îmbătrânește încearcă să scape de melancolia care se ține scai de el. Succesul ultimei lui cărți (și aici deja v-ați dat seama că e ceva autobiografie în roman) vine cu obligația unui turneu prin toată lumea, călătorie în care momentele de singurătate îl forțează să ajungă la propriul adevăr. S-ar putea spune că este un fel de căutare a bucuriei pierdute, în care pilonii pricipali sunt: lecția învățată din divorț, noua iubită și copiii scriitorului.

Alexandra NICULESCU

Catrinel POPA recomandă

Humanitas

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

AVANPREMIERĂ

„A venit o dată la mine la o trecere de pietoni, s-a apropiat și m-a privit cu o curiozitate infinită în ochii alungiți, migdalați, de tătar. Nu i-am spus nimic și ne-am revăzut peste o vreme la o petrecere de ziariști, a venit iar la mine și a început să plângă."

mai mult

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Evul Mediu: vikingi, aventuri, acțiuni puternice.

RAO

O ușă roșie, un trecut tenebros, tensiune, suspens și povestea unei femei.

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro