Blecher, azi

Unul dintre cei mai rafinați (și, concomitent, neînțeleși) prozatori de analiză psihologică pe care i-a dat literatura autohtonă este M. Blecher (1909-1938). Deși Călinescu discută în treacăt doar romanul Inimi cicatrizate (1937), despre care notează, cu obișnuita-i suficiență magisterială, că ar fi „o imitație după Der Zauberberg de Thomas Mann”, reușita majoră a lui Blecher este constituită de romanul autobiografic Întâmplări în irealitatea imediată (1936), care se deschide cu un epigraf sugestiv din Percy Bysshe Shelley și care instrumentează o (i)realitate coșmarescă. Aici, autoscopia dobândește proporțiile unei adevărate obsesii onirice, care, odată dezghiocată, dezvăluie un șir interminabil de alte vise cu substrat similar, precum niște matrioști ontologice. Ni se deschide, astfel, accesul în lumea unei conștiințe care nu-și încetează explorarea de sine nici măcar în timpul relaxării hipnice și care, grație unui truc aproape magic, învăluie, ca o dermă reflectorie, fenomenologia suferinței de moarte. Finalul operei este distilat în capsule de teroare veritabilă, eliberate cu precizia unui explorator al emoțiilor:

„Visez că dorm adânc în patul în care m-am culcat de cu seară. E același decor și timpul aproximativ exact al nopții; dacă, de pildă, coșmarul începe la mijlocul nopții el mă situează cu exactitudine în felul acela de întuneric și de tăcere care domnește la acea oră. Văd în vis și simt poziția în care mă aflu, știu în care pat și în care odaie dorm, visul meu se mulează ca o piele subțire și fină peste poziția mea adevărată și peste somnul meu din acea clipă. În această pri- vință s-ar putea spune că sunt treaz: sunt treaz, dar dorm și visez veghea mea. Visez somnul meu și în acel moment”.

Reificarea elementului subtil-hipnic accentuează anxietatea:

„Și iată că de-odată simt cum somnul se adâncește, se îngreuiază și tinde să mă tragă după el”.

Nu prea pot ironiza subtilitatea suferinței abia disimulate.

Începe, din acest moment, o reiterare agonală a confruntării dintre Iacov și înger; somnul devine adversarul greu de biruit al unei conștiințe care, de vreme ce rămâne incapabilă de a mai controla materialitatea carnală a trupului inert, se agață cu disperare de starea de veghe ca de un spațiu, din ce în ce mai greu de controlat, al redempțiunii. Niciodată catatoniei nu i s-au opus, cu mai multă disperare, zgomotul și furia:

„Vreau să mă trezesc și somnul îmi atârnă greu de pleoape și de mâini. Visez că mă agit, că dau din mâini, dar somnul e mai tare decât mine și, după ce m-am zbătut o clipă, mă cuprinde mai greu și mai tenace. Încep atunci să țip, vreau să rezist somnului, vreau ca cineva să mă trezească, îmi trag palme cu violență ca să mă scol, mi-e teamă că somnul mă va scufunda prea adânc, de unde nu voi putea reveni niciodată, implor ca să mă ajute cineva [...]”.

Trezirea reprezintă o pseudorevenire la realitate, aceasta fiind însă imbricată între felii indistincte de orori onirice:

„Mă găsesc deodată în odaia mea adevărată care e identică odăii din vis, în poziția în care mă visam, la ora când bănuiam în coșmar că mă zbat”.

Irealitatea din vis este consubstanțială cu realitatea obiectivă:

„Mă zbat acum în realitate, țip, implor să fiu trezit în altă viață, în viața mea adevărată. Este cert că e plină zi, că știu unde mă aflu și că trăiesc, dar lipsește ceva în toate acestea, așa ca în grozavul meu coșmar”.

Această je-ne-sais-quoi este o carență ontologică elementară, care antrenează, ineluctabil, katabasis: „În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde”. Întrebării retorice „[c]ine mă va trezi?” îi urmează un singur enunț, implacabil prin conciziune: „Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna”. Repetiția adverbului de timp nu mai marchează, ca în seninele și sapiențialele Upanishad, eliberarea, ci reprezintă condamnarea de sorginte kafkiană a eroului la suferință eternă și gratuită.

(Cătălin Ghiță - O scurtă istorie ironică a literaturii române)

Cătălin GHIȚĂ

Prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, coordonator de doctorate, membru al BARS (British Association for Romantic Studies), Cătălin a publicat și editat peste 20 de volume, apărute în țară și în străinătate. Membru PEN, USR.

NOUA LITERATURĂ

Andrei SIMUȚ a scris un roman (Calvarium) în stil masiv, realist, o saga în buna tradiție a romanului de gen. Fragmentul de proză publicat în acest număr al revistei continuă aceeași linie stilistică, aducând caractere care rămân în minte și un subiect grav: sfârșitul monarhiei românești. Atent scris, cu o simplitate retorică demnă de invidiat, Act final este un exemplu de proză de factură istorică, descinsă din stilul memorialistic, în care evenimentul ficțional și cel al unei realități unanim asumate se armonizează foarte bine.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G Călinescu

de Cătălin Ghiță

Recomandată de OPTm

​AIUS

Corozivă și iconoclastă, în descendența unui Eugen Ionescu din Nu sau a lui Eugen Negrici din Iluziile literaturii române, cartea lui Cătălin Ghiță, O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu este un exercițiu anticanonic, de dezvrăjire culturală, necesar mai ales pentru adevărurile incomode pe care le suportăm mai ușor cu zâmbetul pe buze.

Mihai ENE

Citindu-i titlul, cu fascinația pe care-o am pentru etimologii, mă simt avertizată: εἰρωνεία (eirōneía) înseamnă „disimulare, falsă ignoranță”. De aici va trebui să pornesc.

Cristina BOGDAN

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Joël Dicker, scriitor elvețian, multipremiat (printre altele, cu Prix Goncourt des Lycéens și Grand Prix du Roman de l’Académie Française), a publicat de curând L'Énigme de la Chambre 622/The Enigma in Room 622, o poveste noir, plasată iarna, într-un hotel fabulos din Alpi: Palatul Verbier. Romanul te ține cu sufletul la gură, fiind un thriller excelent scris, la care se adaugă în același timp câte puțin din toate: o poveste de dragoste, literaturitate și suspans tipic romanului polițist. Deși publicat de doar două luni (în franceză), a apărut deja în mai multe limbi, printre care în engleză și în spaniolă.

Doina RUȘTI

În curând va apărea volumul colectiv Modernismul rus în Veacul de Argint, coordonat de Camelia Dinu (Editura Ratio et Revelatio, 2020, 348 p.).

Monografia prezintă o epocă grandioasă și tragică în viața culturală a Rusiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, denumită „Veacul de Argint”.

Cei opt autori ai volumului predau în învățământul superior, sunt cercetători și traducători, cunoscători ai limbii ruse, care au interacționat în activitatea lor cu problematicile modernismului rus.

Din cuprins: Modernismul rus: delimitări, trasee și contradicții (Camelia Dinu), Filosofia și doctrinele politice ale modernismului rus (Marina Ilie), Spre modernism, spre modernism! (Non)realismul lui Cehov (Anton Breiner), Simbolismul rus de la cosmopolitism la misticism (Andreea Dunaeva), Literatura rusă decadentă și frumusețea ei perversă (Gabriel-Andrei Stan), Osip Mandelștam și poezia ca turn gotic (Florentina Marin), Nikolai Gumiliov – un conchistador în Parnasul modernist (Ciprian Nițișor), Anna Ahmatova: sufletul feminin în dialog cu universul (Marinela Nistea).

Cristina BOGDAN

Manuel Vilas – Alegría

Mi-a atras atenția Alegría (Bucuria) lui Manuel Vilas pentru că e ce căutăm zilele astea pe unde putem, chiar și cei care n-o recunoaștem. Poate știți: Vilas a scris Ordesa în 2018, carte care s-a transformat imediat într-un bestseller. Cum se ajunge la bucurie? Nu foarte ușor: un scriitor care îmbătrânește încearcă să scape de melancolia care se ține scai de el. Succesul ultimei lui cărți (și aici deja v-ați dat seama că e ceva autobiografie în roman) vine cu obligația unui turneu prin toată lumea, călătorie în care momentele de singurătate îl forțează să ajungă la propriul adevăr. S-ar putea spune că este un fel de căutare a bucuriei pierdute, în care pilonii pricipali sunt: lecția învățată din divorț, noua iubită și copiii scriitorului.

Alexandra NICULESCU

Catrinel POPA recomandă

Humanitas

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

AVANPREMIERĂ

„A venit o dată la mine la o trecere de pietoni, s-a apropiat și m-a privit cu o curiozitate infinită în ochii alungiți, migdalați, de tătar. Nu i-am spus nimic și ne-am revăzut peste o vreme la o petrecere de ziariști, a venit iar la mine și a început să plângă."

mai mult

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Evul Mediu: vikingi, aventuri, acțiuni puternice.

RAO

O ușă roșie, un trecut tenebros, tensiune, suspens și povestea unei femei.

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro