Unul dintre cei mai rafinați (și, concomitent, neînțeleși) prozatori de analiză psihologică pe care i-a dat literatura autohtonă este M. Blecher (1909-1938). Deși Călinescu discută în treacăt doar romanul Inimi cicatrizate (1937), despre care notează, cu obișnuita-i suficiență magisterială, că ar fi "o imitație după Der Zauberberg de Thomas Mann", reușita majoră a lui Blecher este constituită de romanul autobiografic Întâmplări în irealitatea imediată (1936), care se deschide cu un epigraf sugestiv din Percy Bysshe Shelley și care instrumentează o (i)realitate coșmarescă. Aici, autoscopia dobândește proporțiile unei adevărate obsesii onirice, care, odată dezghiocată, dezvăluie un șir interminabil de alte vise cu substrat similar, precum niște matrioști ontologice. Ni se deschide, astfel, accesul în lumea unei conștiințe care nu-și încetează explorarea de sine nici măcar în timpul relaxării hipnice și care, grație unui truc aproape magic, învăluie, ca o dermă reflectorie, fenomenologia suferinței de moarte. Finalul operei este distilat în capsule de teroare veritabilă, eliberate cu precizia unui explorator al emoțiilor: 

"Visez că dorm adânc în patul în care m-am culcat de cu seară. E același decor și timpul aproximativ exact al nopții; dacă, de pildă, coșmarul începe la mijlocul nopții el mă situează cu exactitudine în felul acela de întuneric și de tăcere care domnește la acea oră. Văd în vis și simt poziția în care mă aflu, știu în care pat și în care odaie dorm, visul meu se mulează ca o piele subțire și fină peste poziția mea adevărată și peste somnul meu din acea clipă. În această pri- vință s-ar putea spune că sunt treaz: sunt treaz, dar dorm și visez veghea mea. Visez somnul meu și în acel moment". 

Reificarea elementului subtil-hipnic accentuează anxietatea: 

"Și iată că de-odată simt cum somnul se adâncește, se îngreuiază și tinde să mă tragă după el". 

Nu prea pot ironiza subtilitatea suferinței abia disimulate. 

Începe, din acest moment, o reiterare agonală a confruntării dintre Iacov și înger; somnul devine adversarul greu de biruit al unei conștiințe care, de vreme ce rămâne incapabilă de a mai controla materialitatea carnală a trupului inert, se agață cu disperare de starea de veghe ca de un spațiu, din ce în ce mai greu de controlat, al redempțiunii. Niciodată catatoniei nu i s-au opus, cu mai multă disperare, zgomotul și furia: 

"Vreau să mă trezesc și somnul îmi atârnă greu de pleoape și de mâini. Visez că mă agit, că dau din mâini, dar somnul e mai tare decât mine și, după ce m-am zbătut o clipă, mă cuprinde mai greu și mai tenace. Încep atunci să țip, vreau să rezist somnului, vreau ca cineva să mă trezească, îmi trag palme cu violență ca să mă scol, mi-e teamă că somnul mă va scufunda prea adânc, de unde nu voi putea reveni niciodată, implor ca să mă ajute cineva [...]".

Trezirea reprezintă o pseudorevenire la realitate, aceasta fiind însă imbricată între felii indistincte de orori onirice: 

"Mă găsesc deodată în odaia mea adevărată care e identică odăii din vis, în poziția în care mă visam, la ora când bănuiam în coșmar că mă zbat". 

Irealitatea din vis este consubstanțială cu realitatea obiectivă:

 "Mă zbat acum în realitate, țip, implor să fiu trezit în altă viață, în viața mea adevărată. Este cert că e plină zi, că știu unde mă aflu și că trăiesc, dar lipsește ceva în toate acestea, așa ca în grozavul meu coșmar". 

Această je-ne-sais-quoi este o carență ontologică elementară, care antrenează, ineluctabil, katabasis: "În jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde". Întrebării retorice "[c]ine mă va trezi?" îi urmează un singur enunț, implacabil prin conciziune: "Întotdeauna a fost așa, întotdeauna, întotdeauna". Repetiția adverbului de timp nu mai marchează, ca în seninele și sapiențialele Upanishad, eliberarea, ci reprezintă condamnarea de sorginte kafkiană a eroului la suferință eternă și gratuită. 

(Cătălin Ghiță - O scurtă istorie ironică a literaturii române)