Act final

Fostul palat nu se vedea nici acum, cu toate că el se afla la câțiva metri de scările sale interminabile, care urcau prin ploaie și ceață, printre brazi. Mihai și ai săi prieteni se iluzionaseră că, venind la Sinaia, își vor prelungi atmosfera de Crăciun, cu zăpadă și seri de iarnă, dar era un decembrie în care se cuibărise toată mizeria lui noiembrie. Întreaga zi au așteptat ca ploaia să se transforme în ninsoare, ceea ce nu se întâmplă. Mihai era, prin natura profesiei, un împătimit al muzeelor, așa că nu le putea rata nici pe cele din Sinaia. Niciunul din prietenii cu care venise nu avusese chef să mai urce până acolo în acea seară ploioasă de 29 decembrie. Pierduse timp încercând să-i convingă. Împlinise recent 27 de ani și probabil își pierduse capacitățile persuasive. Un prieten îl avertizase că nimic nu va mai fi la fel după această vârstă. El credea totuși că era vorba de altceva. Toată lumea începea să caște când venea vorba de istorie.

Era târziu. Nu se mai vedea niciun vizitator. Va avea privilegiul unei ore în deplina singurătate a muzeului. Întrebarea era dacă va mai fi lăsat să intre.

„Dacă vreți să intrați, spuneți că sunteți neam cu el!”

Insul era în penumbră, aproape lângă Mihai, într-o haină lungă, demodată, pe care bunicul său ar fi numit-o balonzaid. Parcă îi citise gândurile. Pe drum spre palat observase deja diverși indivizi care păreau să-l aștepte pe la colțuri de clădiri și intersecții, fixându-l atent pentru a-l identifica. Senzația că este urmărit dispăruse însă aproape total, imediat ce intrase în palat, unde doi funcționari îl așteptau parcă doar pe el, deși la acea oră ar fi trebuit să dea peste o mulțime de vizitatori. Cei doi angajați se purtau neobișnuit de amabil, sugerând discret că este așteptat de multă vreme. Când Mihai a încercat să spună ceva despre ghid, a fost repede oprit și încurajat, cu o privire complice, să o pornească înainte, pe scările spre etaj. Își aminti atunci de ora târzie și decise să înceapă cu odăile mai importante. Avea dintr-o dată senzația că, dacă nu se va grăbi, va pierde ceva important cu care nu se va mai întâlni niciodată.

Ajunse într-o cameră destul de mare, cu un birou încărcat, plasat în paralel cu șemineul, cu geamuri pe o singură latură, orientate spre grădina din spatele palatului, înghițită apoi de parc. Pe birou erau multe obiecte vechi, multora le uitase funcțiile, deși ar fi trebuit să și le amintească. Aerul de familiaritate se păstrase. Fusese surprins de prezența telefonului și de cablul care îl conecta încă în perete, dar firul mult prea întins arăta că telefonul își schimbase recent locul. Biroul părea și el tocmai folosit, cu câteva hârtii răsfirate, prin care cineva căutase probabil un act important. Era satisfăcut în sinea lui că sala scăpase de sistematizările muzeale cu acele cordoane care interzic apropieri prea intime față de obiectele de mobilier. Senzațiile de vertij se amplificau cu fiecare obiect fixat îndelung. Era o combinație de reverie și déjà vu pe care Mihai nu și le putea nicicum explica. O astfel de senzație mai trăise o singură dată, într-un muzeu al jucăriilor din Basel, privind atent într-un singur punct, care nu fixa nici formele sau culorile jucăriilor parcă familiare, nici sticla care îl despărțea de ele, nici manechinul încremenit lângă, ci se pierduse în acel ceva din alte timpuri ce trăise pentru o clipă netulburat de prezent, tocmai prin detaliile sale neimportante.

A fost trezit din reveria trecutului de un telefon care a început să sune. Nu știa ce să facă. Aștepta să apară din clipă în clipă cineva să răspundă. Nu-și mai amintea când văzuse ultima oară un telefon fix, cu cablu, în stare funcțională, sursa acelui zgomot strident, atât de diferit de sunetele telefoanelor mobile.

„Lăsați-l să sune cât vrea. După o vreme mi-am dat seama că nu ar fi trebuit să mai răspund la acest telefon.”

Șocat, abia acum observa că nu e singur. Pe canapeaua de lângă birou stătea un bărbat a cărui vârstă cu greu putea fi decisă, un om îngândurat și trist. Era de mirare că se îndurase să rupă el întâi tăcerea.

„Cel puțin n-ar trebui să răspund azi, să-i mai las să fiarbă. Dacă tot am întârziat cu toate în viața asta, ar fi trebuit să întârzii și cu acest răspuns...”

Primul gând al lui Mihai a fost că a dat peste un turist nebun, care a refuzat să mai plece din palat, crezându-se un personaj istoric important. Cine știe de când aștepta în această cameră să-l scoată cineva afară, și, cum personalul muzeului nu se prea sinchisea de vizitatori, oricine putea sta cât vroia. Dar totuși individul avea o familiaritate stranie cu lucrurile din această cameră. Se plimba printre obiectele de mobilier cu dezinvoltura și indiferența celui obișnuit de multă vreme cu ele. Privind mai atent, Mihai observă tinerețea neașteptată a vorbitorului, ochii albaștri în care, pe lângă tristețe, mijea totuși un zâmbet ironic.

„Acum știu ce se așteaptă ei să fac. Să-mi fac frumos bagajele și să plec, bucuros că mi-am împachetat viața și am putut-o lua cu mine. Mizează pe intimidare. Mereu surprize, mereu răzgândiri, mereu noi ordine pe care nimeni nu le poate anticipa. M-am săturat să aleg eu. Sunt curios ce soluție ai avea dumneata. Ai apărut totuși la timp, nu mă așteptam să mi se răspundă atât de devreme gândurilor. Îți ofer un pahar din vinul roșu din producția acestui an.. blestemat an.. măcar vinul să fie bun.. anii impari produc vinuri bune, așa am constatat. Ce spui?”

Până să se dumirească, Mihai se pomeni cu un pahar în mână, ciocnind pentru un viitor mai bun. Se gândea că anul ce tocmai se încheia nu fusese nici pentru el un an cu noroc. Cu toate că își terminase doctoratul în istorie, nu se putea angaja nicăieri și plănuia tot mai precis să plece din țară.

„Un viitor mai bun? Crezi că așa ceva mai e posibil pentru țara asta blestemată de acum încolo? Pentru familia mea care își trăiește azi cântecul de lebădă? Vom vedea! Acum depinde cum te vei descurca mâine. Eu m-am pregătit toată luna noiembrie pentru această zi. S-ar putea spune că îmi joc ultima carte.”

Telefonul îl întrerupse iar. Ecoul lui trecea parcă prin tot palatul. Clădirea suna a pustiu.

„Se pare că sunt nerăbdători să încheie. Se bazează pe naivitatea unui rege tânăr. Nu mai avem timp. Misiunea ta e foarte simplă și deloc riscantă. Vei hotărî dacă vei lupta pentru salvarea acestei țări sau vei asista impasibil la dezastru. ”

Împins de curiozitate și cuprins de o stranie stare de liniște și împăcare de sine, Mihai îl urmă. Întâi se dădu deoparte raftul unei biblioteci. Apoi coborâră mult pe o altă scară, mult mai îngustă decât cele pe care le știau. Apoi omul îi spuse să aștepte semnalul lui. Urmau să treacă printr-o sală de recepție, care părea atent supravegheată de o femeie mai bătrână. Fără să știe de ce, Mihai trăi câteva clipe de groază. Printr-o nișă laterală, dintr-un colț al camerei blocat de o servantă cu decorațiuni baroce, intrară într-un coridor îngust și lung, cu boltă lucioasă. Aerul era amețitor de tare. La capăt era o încăpere în semiîntuneric, cu un sicriu descoperit, în care zăcea un tânăr foarte asemănător cu cel care îl conducea. Imitația părea perfectă. Mihai vru să verifice impresia, dar ceva îl opri la aceeași distanță sigură.

„Nu m-am putut gândi la ceva mai bun decât la un mulaj de ceară. Englezii se pricep cel mai bine la așa ceva. La atât se va rezuma contribuția lor, în rest ne-au lăsat de izbeliște. Și dacă tot a trebuit să merg la acea nuntă unde n-am putut rezolva nimic, momentul era cât se poate de potrivit pentru un astfel de plan secund. Oricum sicriul va merge închis. Trebuia găsit ceva pentru ochii lor vigilenți, sunt sigur că vor controla tot, dar până atunci vestea va face deja înconjurul lumii și al țării. Și cu asta ajung la dumneata. Va trebui să duci acest comunicat la adresele scrise de mine pe verso, înainte de orele 10 ale dimineții. Cunoști Bucureștiul. Cea mai importantă e ultima, Ambasada Americană. De acolo știrea va face înconjurul lumii prin radio-uri și presa internațională. Scânteia va aprinde incendiul final, lumea o aștepta de mult. Vei putea traversa nestingherit prin capitală, nu cred că te va recunoaște nimeni. 30 decembrie va înceta să fie ziua unei abdicări. Oricare va fi urmarea, nu vor mai putea spune că am dezertat fără luptă.”

      *

Când au traversat camera înapoi, femeia care o supraveghea nu i-a mai văzut. La început toată misiunea a părut o bagatelă. Era într-o gară, în mijlocul unui câmp de linii ferate, întretăindu-se toate în dezordine. În orice direcție pornea, liniile rămâneau la fel de numeroase, apoi uita intenția inițială și se oprea între ele, ca și cum ar fi fost un pasager obișnuit, în căutarea trenurilor spre provincie. Acest traseu circular putea să se repete la nesfârșit dacă nu ar fi observat uniforma curioasă a unui soldat care tocmai sosise și care mergea spre oraș. Urmărindu-l atent pentru câteva secunde a reușit să ajungă la stația de taxiuri. Locul îi era foarte cunoscut, nu se putea înșela, însă în loc de taxiurile galbene a dat peste niște mașini negre, toate cu botul lung, geamuri rotunjite și caroseria înaltă. Mihai crezu că a nimerit la o paradă a colecționarilor de mașini vechi, care se înmulțiseră prin toată țara în ultima vreme.

Văzuse și în gară o garnitură de tren de epocă, pe care l-a traversat fascinat, dar n-a putut găsi nicio indicație privind datele de producție a vagoanelor, așa cum s-ar fi cerut la o expoziție a căilor ferate. Din nou a întâlnit diverși indivizi care îl așteptau pe la intersecții, apoi, când se apropia, se uitau în altă parte, își făceau de lucru preocupați sau înfundau capul prin ziare. Cu toții purtau pălării, doar Mihai ajunsese acolo cu capul gol. Soldați în diverse uniforme mișunau peste tot. În jurul lui se nimereau mereu fie englezi, fie ruși, prea rar germani, dar oricum străini. De fapt nici n-ar fi putut spune precis ce limbă vorbeau. Pe când se obișnuia cu sonoritatea unei limbi, realiza că se vorbea altceva, la fel de neinteligibil.

Magazinul de pălării și antichități de pe Calea Griviței era într-adevăr încă acolo, iar asta îi dădu lui Mihai satisfacția că timpul n-a trecut chiar atât de repede încât să schimbe toate reperele pe care le știa el din București. Unghiul de observație se schimba prea rapid ca să mai rețină ce văzuse cu câteva secunde mai devreme. Era surprins de mulțimea caselor lăsate în paragină, fără ferestre, acoperișuri sau porți. Blocurile anilor ’30, altădată mândria arhitectonică a capitalei, păreau acum părăsite. Ultimele etaje erau năpădite de arbuști tineri, care devorau ansamblul de sus în jos. Dintr-o altă casă rămăsese doar fațada, iar spațiile ferestrelor se căscau spre o adâncitură umplută cu vegetație. Se întreba dacă în felul acesta va putea recunoaște clădirile unde trebuia să ajungă.

În mijlocul unei camere aflate la etajul superior al unei clădiri interbelice trona un copac de câțiva metri. Tocmai pe când se întreba dacă va găsi pe cineva acolo, un tânăr slab, îmbrăcat neobișnuit de subțire apăru în dreptul ferestrei și îi făcu semn să intre. Era curios cum putuse crește acel copac dintr-o placă de ciment, nisip și lemn. De la un radio cu pick-up se auzea înregistrarea unei voci măcăite care anunța melodia lui Bing Crosby, Some sunny day. Personajul cu care se întâlnea era probabil, ca mulți alții, un împătimit al caselor și obiectelor foarte vechi, dar și al melodiilor din acea vreme. I-a dat primul plic, însoțit de discul potrivit. N-au prea vorbit, pentru că tânărul îi făcea mereu semn să tacă, preocupat de placa de vinil care trebuia să se învârtă fără întrerupere la acel pick-up. Acul era aproape de finalul cântecului și era curios ce se va auzi în acea pauză, dar tânărul i-a dat de înțeles că misiunea lui s-a încheiat. După multe rătăciri prin clădire, după multe uși deschise greșit, s-a trezit iar în stradă, dar sunetele erau acum altele. Nu-l mai părăsea acea melodie de Bing Crosby care suna ironic de optimist pe fundalul unei zile întunecate de decembrie. Deși n-a văzut măcar un singur nume de stradă, Mihai era în continuare sigur că trebuie să meargă fără opriri nesăbuite, care s-ar fi putut iar transforma în nesfârșite ezitări și rătăciri.

Ajunse într-o stație de tramvai. Din acel unghi trebuia să se vadă hotelul Continental, dar nu-l zărea nicăieri. Probabil greșise din nou strada. Uita mereu să caute petecul de hârtie pe care își desenase schema reperelor din acea zi, distras mereu de alte impulsuri contradictorii. Melodia lui Bing Crosby era la ultimele acorduri, dar era sigur că o va lua de la început și nici măcar nu atingea toate sunetele melodiei originale. Multe dintre magazine începeau să se deschidă. Era fascinat de cele care păstraseră vechile firme, precum cele de „coloniale”. Deși avea ceas, nu-și aduse aminte de el nici acum. La radio se anunțau probabil o serie de vești cruciale, dar hârâitul boxelor și vacarmul crescând din stație le fragmenta sensul.

Regele.... azi... 30 decembrie.... 1947... va rosti mai devreme.... proclamația.... către toți românii... refuz să-mi părăsesc neamul... amenințat cu moartea... am înțeles manevrele mârșave al unui guvern al urii...cu prețul vieții, refuz... îndemn pe toți românii... rezistența prin orice mijloace... față de Partid...Occidentul ne-a abandonat.. România va deveni o mare închisoare... cu cât întârziem, sacrificiile devin inutile...deja e mult prea târziu, dar avem datoria să încercăm...sunt mult mai puțini decât noi... frica se ascunde în spatele violențelor lor... frații voștri întemnițați... Iuliu Maniu...Ion Mihalache...ni s-a garantat... Yalta...azi... ultima zi de libertate... trăiți-o deplin.... și cu încredere în Dumnezeu... E țara pe care o lăsați copiilor voștri.

Își aduse aminte de tânărul din odaia fără tavan, la umbra unui copac crescut dintre cărămizi, de atenția acestuia față de zgomotele din încăpere, de microfonul și mulțimea de fire care legau pick-upul de stâlpul de lângă fereastră. Discul cu proclamația ajunsese în sfârșit în pick-upul potrivit, apoi în difuzoare, apoi în mințile fiecărui bucureștean. Oamenii apăreau în jurul lui din toate părțile, circulația era deja blocată, deși cu câteva minute în urmă crezuse că e singur într-un oraș părăsit de lumea plecată în vacanță.

Era din nou dificil să-și urmeze traseul, reperele pe care și le luase inițial dispăruseră acum. După ce umpluse trotuarele, mulțimea se revărsa și în stradă. Mai curios era că păreau foarte deciși în privința direcției spre care se îndreptau. Întoarcerea spre gară era aproape imposibilă. Pierduse și bruma de orientare de la începutul zilei. Se lăsa prins de iureșul reconfortant al mulțimii, care striga ceva despre demisia guvernului ilegitim. Nu înțelegea ce legătură aveau acestea cu nume precum Petru Groza, Iuliu Maniu, nume la care el însuși se gândea aproape obsesiv în ultima vreme. Simțea aceeași furie și aceeași eliberare de paralizia ce îi împiedicase pe fiecare să acționeze până acum. Se trezi explicându-le tinerilor din jurul lui despre adevărații criminali ai guvernului. Emil Bodnăraș. Teohari Georgescu. Dej. Nimeni nu părea să înțeleagă furia lui. Numele acestora nu le spunea nimic. Apărură de undeva câțiva indivizi cu pancarte, dar nu putea distinge precis ce scria pe ele. Se strădui să ajungă mai aproape și citi doar cuvântul monarhie. Încurajat, începu să le spună tuturor despre nedreptățile acute din justiție, despre arestarea fără mandat a personalităților marcante, despre falsitatea acuzațiilor din recentul proces contra țărăniștilor. La început nimeni nu părea să audă strigătele sale. În schimb, el auzea foarte clar și tot mai des ceva despre victoria democrației populare, despre propășirea țării în anul care vine, despre eliberarea de monarhie și de exploatatori.

Enervat și contrariat de această mulțime stranie, se gândi să iasă în lateral, pentru a vedea mai clar pancartele. Se găsea în apropierea unui tramvai rămas în nemișcare și cu ușile deschise. Cu toate că era tot mai furios pe acești indivizi care priveau hipnotizați înainte, nimeni nu părea să observe ghionturile și pumnii pe care el îi împărțea cu dărnicie în toate direcțiile, pentru a-și croi drum spre tramvai, iar avansul lor continua nestingherit, purtându-l ca un val până la cea mai apropiată ușă. Odată urcat, își aminti de biletele pe care ar fi trebuit să le aibă asupra lui, așa că începu să se caute prin buzunare, scoțând la iveală doar bilete compostate, nici urmă de harta cu locurile importante unde trebuia să ajungă în acea zi. Tramvaiul se urni încet, iar el credea că recunoaște câteva clădiri de pe Calea Victoriei. Mulțimea se vedea acum ca prin ceață, probabil din cauza geamurilor murdare, astfel că nu era sigur ale cui erau portretele de pe pancarte, doar literele erau clare. Republica Populară Română. Totuși auzise foarte bine proclamația și vocea regelui cu câteva minute înainte. Își amintea și de sfaturile personajului de la palat, care îl avertizase în privința imaginilor înșelătoare, menite să ascundă adevărul. Își mai scotoci încă o dată buzunarele. Erau tot aceleași bilete compostate, nici urmă de hartă. Își amintea, vag, că avusese inițial un bagaj pe care îl uitase probabil în gară sau îl pierduse în învălmășeala manifestațiilor. Știa că, dacă semnele minciunii persistau, ar fi trebuit să ajungă la Palatul Elisabeta înainte de ora 10.45. Chiar dacă atunci ar fi fost prea târziu, mai rămânea totuși o singură mișcare de făcut.

Pe când se mira de puterea nouă de a fixa obiectele timp de mai multe secunde, simți că mai mulți ochi din mulțimea agitatorilor se fixau asupra lui. Tramvaiul își continua mișcarea exasperant de lentă până când se opri brusc și rămase nemișcat. Știa că dacă va continua să rămână acolo va fi până la urmă prins, așa că se pierdu iar în mulțime, dorind să înțeleagă de ce s-a oprit tramvaiul. Mulțimea era acum tăcută. Nu mai striga nimeni lozinci. De pe marginile bulevardului, zburau trandafiri albi. Nimerise probabil într-un cortegiu funerar. Dar nu era orice înmormântare, pentru că era prezentă întreaga gardă regală, cu uniforme de toate culorile. Deși ajuns în primele rânduri, nu putea spune dacă era același sicriu văzut cu o seară înainte, deoarece acesta era bine acoperit. Din partea opusă se auzeau tot mai tare numele regelui, scandat probabil de manifestanții partidelor istorice, câți mai rămăseseră după marile arestări. În fața palatului regal, trotuarul era în întregime acoperit de lumânări roșii și flori. De undeva au apărut soldați care au început să le strângă. Din altă parte cineva striga: „Regele a fost ucis mișelește de comuniști! Să-l răzbunăm!”

Soldații fură observați și dezarmați, iar cortegiul se uni cu mulțimea care scanda numele regelui. Piața ajunsese deja o mare de oameni. „Guvernul trebuie demis! Vrem noi alegeri! Vrem libertatea promisă!” Alte voci cereau ocuparea sediilor importante, inclusiv ale ambasadelor aliaților. Ultimii alăturați mulțimii veneau deja cu actualități proaspete, susținând că la buletinul de la ora 10 fusese deja anunțată demisia guvernului, cu multiple arestări din rândurile comuniștilor. Știrea avusese darul să calmeze avântul inițial al mulțimii, pornită să ocupe capitala și principalele insitituții. Mihai însă nu putea da crezare veștilor, tocmai pentru că ele condensau prea multe evenimente până la acea oră timpurie a dimineții, așa că încercă să-i repereze pe cei care le răspândiseră. Aceștia parcă intraseră în pământ. Mulțimea începea să se disperseze. Mai avea deci 45 de minute pentru a ajunge în șoseaua Kiseleff și pentru a se convinge. Avantajul era că se putea mișca acum mai rapid. Pe jos mai erau încă trandafiri și poze cu tânărul rege. Circulația era în continuare oprită.

*

Un băiat striga știrile zilei, împărțind în dreapta și stânga ziarul Liberalul. Mihai nu avu timp să se mire de existența acelui ziar, de multă vreme falimentat, pentru că literele groase de pe prima pagină erau mult mai șocante pentru el, nicidecum pentru ceilalți trecători care se îmbulzeau și ei pentru a-l primi. Cu greu se putea concentra să citească mai mult decât marile titluri, de unde afla că sediul guvernului era deja ocupat de mulțime, că țărăniștii fuseseră eliberați din închisori, că trupele sovietice rămase fuseseră deja dezarmate printr-o acțiune rapidă a Armatei române, că guvernul fusese în sfârșit demis, cu trecerea în ilegalitate a Partidului Comunist și arestarea membrilor săi. Textul adevăratei proclamații era deja acolo, confirmând puterea sporită a monarhiei, care, prin cine știe ce minune, nu trebuise să aștepte trei luni pentru a o da presei, nici să poarte îndelungi negocieri cu fiecare țară occidentală în vederea limpezirii situației. Proclamația fusese rostită chiar în 30 decembrie 1947, dintr-un loc neprecizat din România, dar auzită la fiecare aparat de radio.

Așteptarea tensionată a lor din ultimul an se materializase acum, în preajma Revelionului. Cu toate că lumea de pe străzi păruse rapid convinsă de aceste vești, Mihai era încă neîncrezător. Misiunea se împlinise parcă prea ușor, cu efecte prea rapide. Sau poate el fusese doar un pion între mulțimea celor ce îl slujiseră pe rege în deplin secret până în acea zi. Nici figura celui ce vânduse ziarele nu îi inspira prea multă încredere. Puteau fi la fel de bine știri false, răspândite de comuniști pentru a liniști mulțimea, care fusese în sfârșit trezită de proclamație din letargia ultimilor ani. Mihai decise astfel s-o pornească totuși spre Palatul Elisabeta. Presupunea că va ști să recunoască semnele victoriei. Inițial nici nu își propusese să intre în palat, gândindu-se că va fi destul să vadă, adăpostit de copacii parcului, uniformele soldaților pentru a-și da seama cu ce se confrunta în continuare în acea zi. Camioanele erau la locurile lor pe șoseaua Kiseleff, însă deocamdată nu se vedea niciun soldat.

Pe când să traverseze șoseaua spre palat, se opri locului, uimit de fastul cu care era înconjurat un sicriu plasat pe un afet de tun tras de cai, de uniformele strălucitoare ale gărzii regale călare, de mulțimea de gură-cască adunată în spatele celor mai importante personalități din politica europeană a momentului. Sicriul era închis și bine acoperit, așa că nu putea fi sigur dacă era o îmormântare adevărată sau era vorba de operațiunea diversionistă care i se prezentase cu o seară înainte, la palatul din Sinaia.

Fiecare pas îl costa eforturi considerabile, întâi din cauza mulțimii care nu se dădea deloc la o parte, apoi din cauza traficului, pe care îl crezuse oprit, dată fiind ocazia specială. De cealaltă parte a străzii se împărțeau pliante colorate care anunțau viitoarea căsătorie a regelui cu prințesa de Bourbon-Parma. Era probabil celălalt plan diversionist, despre care lui nu i se spusese absolut nimic, dar ar fi trebuit să-l presupună ca fiind la fel de viabil ca și cel cu înmormântarea. Ambele îi dădeau șansa regelui de a mai aduna o dată marile mase cu o ocazie care nu putea fi oprită de partid.

Își reaminti sfatul de a nu pierde vremea cu verificarea unor astfel de scene. Era sigur că depășise ora 10.45. Pe scări spre etajul doi întâlni primul soldat care cobora în fugă, astfel că nu-și dădu seama de niciun detaliu important al uniformei. Cert era că soldatul nici nu-l văzuse, absorbit de ordinul primit. I se părea că aude sunetul unui telefon de la mare distanță. Astfel de halucinații sonore nu erau pentru el ceva neobișnuit în ultima vreme.

*

Regele era foarte abătut și ținea privirea aplecată spre farfuria de pe birou. Părea un deținut oarecare, la ora mesei, lipsit de orice altă reacție sau dorință. Cu toate că nu se mișcă aproape deloc, regele deveni deodată conștient de prezența unui străin în apropierea lui. Mihai vru să-l întrebe multe, dar nu reușea să articuleze nimic. Regele părea să știe deja de întrebările lui, dar îi făcu un semn despre inutilitatea acestora, arătând către geam și către ușa deschisă larg spre pașii cadențați apropiindu-se dinspre coridor. Înțelese că regele era bine păzit, că nu putea rosti nimic fără a deconspira acest ultim ajutor și că a nimerit într-un foarte scurt moment al schimbării santinelelor. Trebuia să le distragă atenția, în timp ce regele și-ar fi găsit din nou drumul său secret spre avionul care îl aștepta la loc sigur. Singura diversiune pe care o putu inventa într-un interval atât de scurt a fost sunetul strident al unui telefon în sălile goale ale palatului.

Andrei SIMUȚ a scris un roman (Calvarium) în stil masiv, realist, o saga în buna tradiție a romanului de gen. Fragmentul de proză publicat în acest număr al revistei continuă aceeași linie stilistică, aducând caractere care rămân în minte și un subiect grav: sfârșitul monarhiei românești. Atent scris, cu o simplitate retorică demnă de invidiat, Act final este un exemplu de proză de factură istorică, descinsă din stilul memorialistic, în care evenimentul ficțional și cel al unei realități unanim asumate se armonizează foarte bine.

Doina RUȘTI

Andrei SIMUȚ

Andrei Simuț (n.1981) este lector la Facultatea de Teatru și Film, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Doctor în literatură comparată, cu o teză despre romanul apocaliptic după 1945. A publicat Literatura traumei (eseu) și romanul Calvarium (2009), precum și numeroase articole, studii și cronici în reviste românești sau străine. Premiul revistei România literară pentru debut, 2007

NOUA LITERATURĂ

Andrei SIMUȚ a scris un roman (Calvarium) în stil masiv, realist, o saga în buna tradiție a romanului de gen. Fragmentul de proză publicat în acest număr al revistei continuă aceeași linie stilistică, aducând caractere care rămân în minte și un subiect grav: sfârșitul monarhiei românești. Atent scris, cu o simplitate retorică demnă de invidiat, Act final este un exemplu de proză de factură istorică, descinsă din stilul memorialistic, în care evenimentul ficțional și cel al unei realități unanim asumate se armonizează foarte bine.

Doina RUȘTI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G Călinescu

de Cătălin Ghiță

Recomandată de OPTm

​AIUS

Corozivă și iconoclastă, în descendența unui Eugen Ionescu din Nu sau a lui Eugen Negrici din Iluziile literaturii române, cartea lui Cătălin Ghiță, O scurtă istorie ironică a literaturii române. În contrapunctul lui G. Călinescu este un exercițiu anticanonic, de dezvrăjire culturală, necesar mai ales pentru adevărurile incomode pe care le suportăm mai ușor cu zâmbetul pe buze.

Mihai ENE

Citindu-i titlul, cu fascinația pe care-o am pentru etimologii, mă simt avertizată: εἰρωνεία (eirōneía) înseamnă „disimulare, falsă ignoranță”. De aici va trebui să pornesc.

Cristina BOGDAN

PREZENTĂRI & CRONICHETE

Joël Dicker, scriitor elvețian, multipremiat (printre altele, cu Prix Goncourt des Lycéens și Grand Prix du Roman de l’Académie Française), a publicat de curând L'Énigme de la Chambre 622/The Enigma in Room 622, o poveste noir, plasată iarna, într-un hotel fabulos din Alpi: Palatul Verbier. Romanul te ține cu sufletul la gură, fiind un thriller excelent scris, la care se adaugă în același timp câte puțin din toate: o poveste de dragoste, literaturitate și suspans tipic romanului polițist. Deși publicat de doar două luni (în franceză), a apărut deja în mai multe limbi, printre care în engleză și în spaniolă.

Doina RUȘTI

În curând va apărea volumul colectiv Modernismul rus în Veacul de Argint, coordonat de Camelia Dinu (Editura Ratio et Revelatio, 2020, 348 p.).

Monografia prezintă o epocă grandioasă și tragică în viața culturală a Rusiei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, denumită „Veacul de Argint”.

Cei opt autori ai volumului predau în învățământul superior, sunt cercetători și traducători, cunoscători ai limbii ruse, care au interacționat în activitatea lor cu problematicile modernismului rus.

Din cuprins: Modernismul rus: delimitări, trasee și contradicții (Camelia Dinu), Filosofia și doctrinele politice ale modernismului rus (Marina Ilie), Spre modernism, spre modernism! (Non)realismul lui Cehov (Anton Breiner), Simbolismul rus de la cosmopolitism la misticism (Andreea Dunaeva), Literatura rusă decadentă și frumusețea ei perversă (Gabriel-Andrei Stan), Osip Mandelștam și poezia ca turn gotic (Florentina Marin), Nikolai Gumiliov – un conchistador în Parnasul modernist (Ciprian Nițișor), Anna Ahmatova: sufletul feminin în dialog cu universul (Marinela Nistea).

Cristina BOGDAN

Manuel Vilas – Alegría

Mi-a atras atenția Alegría (Bucuria) lui Manuel Vilas pentru că e ce căutăm zilele astea pe unde putem, chiar și cei care n-o recunoaștem. Poate știți: Vilas a scris Ordesa în 2018, carte care s-a transformat imediat într-un bestseller. Cum se ajunge la bucurie? Nu foarte ușor: un scriitor care îmbătrânește încearcă să scape de melancolia care se ține scai de el. Succesul ultimei lui cărți (și aici deja v-ați dat seama că e ceva autobiografie în roman) vine cu obligația unui turneu prin toată lumea, călătorie în care momentele de singurătate îl forțează să ajungă la propriul adevăr. S-ar putea spune că este un fel de căutare a bucuriei pierdute, în care pilonii pricipali sunt: lecția învățată din divorț, noua iubită și copiii scriitorului.

Alexandra NICULESCU

Catrinel POPA recomandă

Humanitas

Ioan CRISTESCU, despre Alice Voinescu, la Cultura in direct, MNLR

AVANPREMIERĂ

„A venit o dată la mine la o trecere de pietoni, s-a apropiat și m-a privit cu o curiozitate infinită în ochii alungiți, migdalați, de tătar. Nu i-am spus nimic și ne-am revăzut peste o vreme la o petrecere de ziariști, a venit iar la mine și a început să plângă."

mai mult

ÎN NUMĂRUL ACESTA SEMNEAZĂ

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Evul Mediu: vikingi, aventuri, acțiuni puternice.

RAO

O ușă roșie, un trecut tenebros, tensiune, suspens și povestea unei femei.

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro