Ca un bacovian pursânge, pentru mine toamna a fost mereu cel mai frumos și fascinant anotimp. "Niciodată toamna nu fu mai frumoasă,/ Sufletului nostru bucuros de moarte" a scris Arghezi celebrele versuri care deschid un poem pe care-l cunoșteam înainte de a-l fi citit, pentru că așa se întâmplă cu unele texte, sunt concretizări ale unor trăiri pe care le aveai poate de multă vreme. Și cum "scârțâie toamna din crengi ostenite" am auzit de mic, în drumurile spre școală sau în plimbările prin parcurile adolescenței, dar nici măcar de experiența asta nu era nevoie ca să simt toată nevroza bacoviană. Descoperindu-l devreme, pe la 11 ani, primele mele versuri au fost, inevitabil, "bacoviene", în care toamna își avea locul ei, și deși au mai fost poeți și mai devreme (Eminescu), și mai târziu (Baudelaire, Rimbaud, Nichita Stănescu, Gellu Naum, beatnicii etc.) cu care să simt o relație specială cel puțin pentru o perioadă, Bacovia a rămas să mă urmărească, precum gândul din poemul său: "Pe drumuri delirând,/ Pe vreme de toamnă/ Mă urmărește-un gând/ Ce mă îndeamnă:/ — Dispari mai curând!". Ca și în cazul poeziei lui Bacovia, cred că oamenii se împart în două categorii: cei care iubesc toamna și cei care o detestă sau pe care-i lasă indiferenți. Am constatat că, de obicei, nu am foarte multe în comun cu cei din a doua categorie.

Și nu e întâmplător poate că unul dintre romanele mele preferate din toată literatura lumii este tocmai Toamna Patriarhului, deși acolo e o toamnă simbolică. Și tot simbolic, toamna mi se pare anotimpul care se potrivește cel mai bine cu spiritul literaturii decadente de care m-am ocupat multă vreme, iar obsesia lor pentru vremea declinului, a degenerării, a amurgului perpetuu, a devitalizării contemplative și nevrotice nu pot fi corelate decât cu melancolia toamnei. Fraza pe care Lucu Silion, eroul romanului Lunatecii al lui Ion Vinea, reușise să o desăvârșească, prima și singura din proza pe care visa, bovaric, să o scrie, și pe care o considera desăvârșită, era "Amiaza se răsfăța în hamacul de aur al toamnei", o chintesență a decadentismului crepuscular.

Și deși fiecare anotimp are frumusețea sa, oferind bucurii deschise și plăceri ascunse, toamna mi se pare anotimpul poeziei prin excelență și poate nu întâmplător oferta literară se înnoiește odată cu venirea toamnei și multe premii literare importante se decernează tot toamna. Poate cineva, cândva, a simțit că e timpul propice pentru celebrarea calmă și nostalgică a frumuseții.