Revistă print și online

O bătaie în ușă

Niciodată nu se gândise că soțul ei va apărea la televizor. Fusese, ce e drept, un om important, însă, atunci când erai primarul unei localități mici cum era a lor, existau (sau cel puțin așa credea ea) două posibilități prin care puteai stârni în vreun fel interesul, fie o dădeai în bară de-a binelea, fie dădeai colțul. Iar el le făcuse pe amândouă.

Atunci când crainicul apăru pe ecran pentru știrile de la ora cinci, peste cei adunați în holul localului se lăsă liniștea și toți ochii se îndreptară într-acolo. Barmanul, care fluiera vesel în timp ce își făcea de lucru ștergând cu șorțul un pahar, amuți brusc și rămase nemișcat cu ochii fixați la ecranul pe care acum apăruse o fotografie. Femeia nu o luă în seamă de la bun început, în primul rând fiindcă ea nu urmărea niciodată știrile (indivizii aceia cu vocea lor gravă, citind de pe prompter și privind fix în ochii tăi, o enervau la culme), iar în al doilea fiindcă tăria pe care tocmai o dăduse peste cap avu darul să o amețească serios, să-i împrăștie mințile într-o stare vecină cu piroteala. Și câtă nevoie avea de asta acum.

Nu desluși mare lucru din cuvintele crainicului. Primar... găsit mort... anchetatorii... ar fi vorba de... soția... copiii în vârstă de... au dispărut fără urmă... anchetă. Simțea cum se înăbușă în costumul pe care, nu demult, îl purtase soțul ei. Mustața falsă îi stătea șui, dar nimeni nu băgase de seamă. Și asta era bine. Deodată își aminti de copii. Sigur, trebuia să dea un telefon, să se asigure că erau bine. Apoi, reuși cumva să pună cap la cap frânturile, i se păru că a deslușit numele Ștefan și fotografia de pe ecran deveni mai limpede. Mintea ei făcu un salt nebunesc și, atunci când barmanul desfăcu dopul unei sticle, brusc, prin aburii alcoolului, își aminti tot.

Soțul ei turnându-și în pahar, sticla din care un miros greu de whisky se prelingea din întunericul bucătăriei și umplea toată casa. Copiii lor dormind fiecare în pătuțul lui și ea citind lângă geam la lumina unei veioze lângă patul lui Radu, fiul lor de patru ani. Colierul bătut cu diamante pe care bărbatul i-l dăruise de ziua ei îi atârna la gât. De când fusese ales primar, bijuteriile scumpe și nelipsitul whisky deveniseră o obișnuință. Doar că în seara aceea, soțul ei întrecuse măsura: la miezul nopții, amețit de atâta băutură, se puse pe cântat, mai întâi pentru el, ca un radio mergând în surdină, apoi pentru tot blocul și, în cele din urmă, după ce își zvârli cămașa pe geam, pentru toată strada.

— Vrei să-ncetezi? se răsti ea atunci când Constantin, băiatul de șase ani, se trezi și începu să plângă. Ai trezit copiii!

— Gura! strigă el. În lumea asta ticăloasă, doar băutura și cântecul ne-au mai rămas. În lumea asta ticăloasă, eu am să-i înfund și pe Fane și pe tot clanul lui, așa să știi.

Ea nu știa cine era Fane, cu atât mai puțin despre ce clan vorbea soțul ei. Îl privi înmărmurită câteva clipe, apoi stinse luminile în toată casa și, după ce închise fereastra sufrageriei, se repezi la soțul ei și îi smulse sticla din mână.

— Gata, ajunge, ai întrecut măsura, vrei să ne faci de râs în tot blocul, în toată localitatea... ce-o să zică...

Și apoi, cu un șuier sinistru, palma lui i se lipi de obraz, pricinuindu-i o durere cumplită. Șocul loviturii teribile o făcu să-și înghită cuvintele. Prima palmă din întreaga lor căsnicie. Și palma asta o zgudui tare de tot. Sau cel puțin asta crezuse atunci. Acum nu își dădea seama dacă de vină fusese într-adevăr lovitura în sine sau faptul că nu a înțeles dacă cel care o lovise fusese sau nu bărbatul ei. Pe Ștefan, primarul și soțul ei devotat, nu îl cunoscuse niciodată astfel. Lovitura îi aduse dureros aminte de serile când tatăl ei se întorcea beat criță acasă și o snopea pe mama ei în bătaie, în timp ce ea, fetița de cinci ani, stătea ascunsă în dulapul de sub chiuveta din bucătărie, privind printr-o crăpătură furia dezlănțuită a tatălui ei, transformat subit într-un monstru. Și acum, la fel ca atunci, dinții începură să-i clănțăne în gură, iar picioarele nu-i mai ofereau decât un echilibru șubred. Omul care stătea în fața ei era o clipă ba Ștefan, ba bătrânul ei tată, ca într-un coșmar nebunesc. Cum ajunseseră aici? În urmă cu doar o jumătate de oră nimănui nu i-ar fi trecut prin cap una ca asta, iar acum acele clipe dinaintea dezastrului, liniștea sub semnul căreia trebuia să se încheie seara, păreau atât de îndepărtate.

— Te omor dacă mă mai atingi, zbieră ea, te omor, ai înțeles?

Apoi pe fața lui apăru o umbră și Ștefan își trecu mâna peste frunte. Își aducea foarte bine aminte de asta acum, de parcă ar fi stat chiar acum în fața ei. Barmanul o văzu cum se schimonosește la față și o întrebă dacă se simte bine. Bătu în tejgheaua barului repetând întrebarea: Hei, domnule, vă simțiți bine? Cuvintele lui răsunau de la o mare depărtare.

Exact asta se întâmplase. O bătaie în ușă. Asta îi făcuse pe amândoi să tresară. Apoi totul s-a derulat foarte repede. Ștefan, deschizând dulapul și trăgând la repezeală o haină pe el. Ea, alergând în dormitorul copiilor care plângeau, spunându-le să tacă fiindcă au venit vecinii la ușă. Și imediat după aceea, doar o clipă mai târziu, stătea așezată în întuneric la masa din bucătărie, în vreme ce Ștefan tocmai descuia ușa și îi poftea în casă. Dar nu vecinii bătuseră la ora aia târzie la ușa lor. Vocile lor erau aspre, ironice și nu i-a luat mult să-și dea seama că veniseră să-i ceară socoteală soțului ei.

— Ia să auzim, domnu’ primar, ce treabă ai tu cu șefu’?, îi spuse unul dintre bărbați.

— Hai, spune acuma, că mai adineauri zbierai pe geam din toți bojocii, ce treabă ai tu cu Fane?

— Eu... bălmăji primarul, eu nu știu despre ce vorbiți...

— Ei, cum să nu știi, știi foarte bine, ia zi, vrei să ne înfunzi, ai, nu îți ajunge că ne-ai stricat afacerile cu gura ta mare. Băăă, șefu te-a sprijinit și ți-a pus pe tavă scaunu’ de primar în localitatea asta împuțită și tu așa îi mulțumești, mă?

— Pardon, lu’ Fane, că acuma ne permitem să îi spunem pe nume...

— Nu... nu...

— Ia, mâine la prima oră să te duci tu frumușel la primărie și să le spui că ești un păduche ordinar și că îți dai demisia. Găsești tu ceva, nu?

— Da’ cum vă permiteți să dați buzna în casa mea, ia ieșiți afară!

— Nu mă enerva, atâta îți zic că umplu casa cu creierii tăi!

— Ieșiți afară, că sun la poliție!

— La ce poliție să suni tu... bă...

Femeia auzi pumni și bocanci și primul ei instinct fu să se repeadă afară din bucătărie direct spre dormitorul copiilor. Însă se opri în ultimul moment, cu mâna încremenită pe clanță, și privi în sufragerie prin crăpătura ușii. Acolo stăteau cei doi musafiri cu lamele cuțitelor murdare strălucind în lumina lunii care inunda încăperea. La picioarele lor i se părea că întrezărește un corp întins într-o poziție nefirească. Când ochii i se mai obișnuiră cu întunericul, observă o baltă de sânge care se întindea pe sub corpul rămas nemișcat lângă geam. Își înăbuși un urlet de spaimă, acoperindu-și gura cu palmele, și se trase în întunericul bucătăriei. Căută un loc unde s-ar fi putut ascunde și nimeri chiar în dulapul de sub chiuvetă.

Bărbații aprinseră luminile și dădură buzna prin toate camerele. Inclusiv în dormitorul copiilor. Ea aștepta încordată în dulapul strâmt care mirosea a apă stătută. O dureau îngrozitor mușchii spatelui. Îi simți întinși la maximum, ca niște sfori.

— Puteam să jur că am auzit vocea unei femei, spuse unul dintre ei.

— Nu contează, hai să plecăm de-aci.

— Eu o să mai rămân puțin jos, la ieșire. În caz că trece pe-acolo, o s-o prindem.

— Bine, aștept în mașină.

Distinse sunetul pașilor care se depărtau și, în cele din urmă, casa rămase cufundată în liniște.

Încă tremurând, femeia ieși din dulap, apoi din bucătărie și intră în camera copiilor, atentă la fiecare pas. Paturile lor erau goale. Cu vocea joasă îi strigă pe nume și le ceru să iasă de unde s-au ascuns. Radu și după el Constantin ieșiră, primul după ușă, iar celălalt de sub pat. Își îmbrățișară mama și se puseră pe plâns. Doar ea, ținându-și copiii strâns pe după umeri, nu plângea. Ba mai mult, acum i se oprise și tremuratul. Și ăsta era un lucru foarte bun. Un lucru nemaipomenit. Mintea ei era ocupată cu un plan. Era musai să părăsească orașul. Clădirea mai întâi și apoi orașul. Nimeni nu i-ar mai fi putut opri. Femeia dădu buzna la dulapul în care soțul ei își ținea hainele și scoase de acolo câteva cămăși, paltoane și multe perechi de pantaloni.

Domnule, îi spuse barmanul, domnule. Vocea lui era așa departe. O clipă i se păru că toate cuvintele pe care le rostea îi zornăiau prin cap, întocmai ca niște cioburi sparte.

— Domnule, știți cumva dacă locuiește în blocul ăsta o femeie la etajul patru, apartamentul 15?

— Habar nu am, mă iertați, răspunse ea și mări pasul până ce se pierdu în noapte.

După ce, în sfârșit, coti la primul colț și se asigură că nimeni nu o urmărea, își desfăcu paltonul, apoi cămașa încinsă cu o curea, și îi lăsă pe copii să iasă. Erau obosiți și Radu își sugea degetul. Constantin era tras la față și foarte speriat.

— Nu e cel mai bun loc în care să te ascunzi, le spuse ea, dar asta a fost singura soluție, suntem în siguranță acum. Trebuie doar să găsim un taxi.

Abia după ce urcară într-unul (un adevărat noroc chior, avea să-și aducă ea aminte mai târziu), mușchii spatelui i se mai destinseră, pulsând de durere. Își îngroșă vocea și îi spuse șoferului să îi ducă la aeroport. O clipă i se păru că șoferul se încruntă bănuitor, însă acesta dădu aprobator din cap și porni taximetrul. Mașina se puse în mișcare. Femeia răsuflă ușurată și își aranjă mustața falsă, simțind cum se înăbușă în costumul pe care, nu demult, îl purtase soțul ei.

Bogdan MACARIE

Student la masteratul de Traducere a Textului Literar Contemporan, a debutat cu proză în volumul colectiv Curse pentru Vise, apărut în 2018, și cu poezie în volumul Atenție nu se mai închid ușile, apărut în urma concursului național Gellu Naum, în 2019. Recent a fost selectat și pentru antologia Lidiei Vianu The future has been fabulous so far, iar câteva poeme au apărut și în periodice.