OPTm
nr. 81

Un „altfel” de Ion Barbu

Unitatea de măsură a „valorii” unui autor o reprezintă intrarea sa în manualele școlare și priza la exegeza literară. Vreme de aproape un secol, Joc secund (1930) supraviețuiește timpului și suscită, în continuare, interesul învățământului superior și nu numai. Locul său în manualele școlare cu poeme precum Riga Crypto și Lapona Enigel ori [Din ceas, dedus...] (între noi fie vorba, accesibilă doar unei tagme „inițiate” sau „elitiste” de profesori) pare a fi insurmontabil.

Succesul pe care l-a câștigat autorul Oului dogmatic se datorează, în mare parte, filiației mallarméene și valéryene, pe marginea căreia multă cerneală a scurs. Și pe bună dreptate! Într-un loc, Gheorghe Crăciun recunoaște meritul lui Ion Barbu (1895-1961) de a fi dezvirginat terenul poeziei abstracte și abstracționiste de pe teritoriul românesc, printr-o suită de texte auguste, obscure și „dificile”, epitete adunate sub termenul-umbrelă de ermetism. Măsura în care o astfel de poetică, ce stă la conjuncția dintre imagine lirică și geometrie, este sau nu „ermetică” rămâne încă un măr al discordiei pentru critica literară, discordie care nu a permeat, însă, în lectura obligatorie a liceenilor. Deschiderea dosarului „Ion Barbu” și revizitarea operei sale se cer necesare în aceste timpuri, pentru că s-a scurs aproape un veac de la evenimentul editorial al volumului-cometă, în primul rând, și pentru că s-au scris destule articole, eseuri, monografii și teze de doctorat pe marginea unui deceniu de poezie barbiană, în al doilea rând.

Luările de poziție recente ale istoricilor literari și ale profesorilor universitari dau seama de o mutație de paradigmă în ceea ce privește receptarea operei lui Ion Barbu. Aș da ca exemplu doar două voci critice arhicunoscute în spațiul cultural românesc, Cosmin Ciotloș și Paul Cernat, care, în cadrul unor videoconferințe facilitate de Muzeul Național al Literaturii Române, repun în discuție poziția scriitorului interbelic în sistemul literaturii române. Narațiunile canonice accentuau importanța lui de pe pozițiile unei sincronizări a literaturii române cu cea europeană (Nicolae Manolescu apasă pedala „internaționalizării” puristului Ion Barbu până la bovarismul din Despre poezie, unde considera [Din ceas, dedus...] „una din cele mai pure, ca mijloace, arte poetice din toată literatura lumii și a cărei temă este chiar proclamarea unui lirism absolut”).

Or, generația „postmodernistă” acroșează în discursul critic o altă interfață a poeziei decât cea puristă ori ermetică: iese la suprafață balcanismul literar, pe care Ion Barbu îl duce la desăvârșire stilistică prin ciclul Isarlâk.

Pe bună dreptate, un poet și critic douămiist condamnă instrumentaliz area valorii unei poezii în funcție de „armătura filosofică”. Radu Vancu este cel care spune că un complex Don Quijote înfierbântă critica literară românească, deoarece ea toarnă în efigie doar acele producții artistice care, folosind o sintaxă oraculară, exprimă adevăruri abstracte imuabile:

„De ce o închid criticii într-o atât de categorică armură intelectualistă? Probabil pentru că literatura noastră suferă de complexul Don Quijote; numai cel ce pleacă la lupte cu idei schimbate în mori de vânt, călare pe o mârțoagă filosofică, este la noi poet”

(Radu Vancu, Poezie și individuație, 2014).

E motivul pentru care un Ion Barbu, un Nichita Stănescu ori un Ștefan Augustin Doinaș au fost întâmpinați cu surle și cu trâmbițe de către istoria literaturii române. Despre complexele ei s-au scrise destule articole și studii. Indic aici doar un articol al lui Alex Goldiș, din Romanian Literature as World Literature, unde e analizat cu acribie felul în care, dirijându-și discursul în funcție de complexele sale de inferioritate sau de superioritate, canonul literar a avut ca „bornă” valorică și estetică literatura internațională.

Critica barbiană mainstream a impus un singur tip de lectură operei lui Ion Barbu, și anume o lectură cronologică, pe etape ale creației poetice. Pornind de la monografia lui Tudor Vianu, opul poetului-matematician se împărțea, în mod tradițional, în 4 etape: (pseudo)parnasianism, balcanism, ermetism și purism (serie la care un critic clujean ca Ioana Em. Petrescu adăuga o etapă intertextuală). Dar toate aceste etaje erau filtrate și interpretate prin lentila „progresului” către purificarea artei, prin impersonalizarea și derealizarea ei. Or, proiectul poeziei pure, așa cum îi apărea lui Mallarmé, lui Valéry ori lui Ion Barbu însuși, ducea la un dezastru irevocabil: extirparea iremediabilă a umanului din poezie. În avantajul unui lirism „absolut”, „canonic”, tot ce e mai uman și mai viu în poezie a fost sacrificat. Sterilitatea poeziei pure și a poeziei ermetice era, însă, întrevăzută de către promotorii ei: de Mallarmé, atunci când se sinucidea simbolic via impersonalul Igitur, de Valéry prin intermediul poemului dramatic Faustul meu, care egala hiperraționalismul poetic cu „panica în fața lui zero”, și de Ion Barbu prin poema Uvedenrode, în care inaccesibilitatea la Ideea platoniciană e pricinuită de rostire și de hybris-ul sexual.

Există, cu toate acestea, în operele acestor poeți moderniști anumite texte „de nișă”, care se abat serios de la „ideologia” puristă, pe care și-o impun cu sfințenie. Unde e dezideratul anti-confesivului în poezia In Memoriam, o poezie de o frumusețe și de o sonoritate incantatorie deosebite?

„Sus în pat,

Haide – zup!

Adă botul

Să ți-l pup.

La ureche-apoi să-l pui,

Să zici iute ce-ai să-mi spui.

 

Vrem să batem lunci, păduri?

Ori ești poate în călduri

Și-ai venit să-ți caut fată

Tot ca tine de pătată:

Nunul vinovat să-ți fiu,

Să-mi vând sufletul de viu”

Nu numai că organizarea sintactică și lexicală nu descurajează lectorul, dar o empatie anume răzbate dintre rândurile acestei poeme din Isarlâk, în original, o ocazională prilejuită de moartea unuia dintre câinii la care Dan Barbilian ținea „ca la ochii din cap”. Aceeași atitudine filo-umană se regăsește și în Domnișoara Hus, în Nastratin Hogea la Isarlâk sau într-o poezie repudiată din volum, Selim, unde mirosurile „tari” și decorul flamboaiant al Levantului ideal sunt filtrate de ochii inocenți ai unui copil. De asemenea, erezii biografiste sau „confesive”, cum le numește Mircea Scarlat, există în Un personaj eteroman și în Înfățișare. Ele îmbracă în cuvinte poetice și într-o distribuție enunțiativă sibilinică experiențele toxicomane și erotomane ale poetului, din perioada când studia pentru doctoratul în matematică la Göttingen (vezi și analizele lui Andrei Oișteanu din Narcotice în cultura română, care au ca punct origo escapadele psihedelice ale scriitorului):

„Știi: cu mai mult ca o fațetă

Și pitoresc, după rețetă,

Dar ca să nu uităm unicul

Sărat grăunte de ridicul,

Pe-acest hieratic Paracelse

Să-l logodim c-o damă (Else).

Căci ați ghicit? Un fals morbid

E tipul nostru: un hibrid,

Un laș pervers de lașă școală

Etero-héterosexuală.”

Redescoperirea unui Ion Barbu „mai uman” se impune după decenii în care „valoarea” sa era măsurată în funcție de izomorfismele cu Mallarmé și Valéry. Or, nu purismul „aculturat” este cel care dă seama, cred eu, de importanța poetului modernist (fără a oculta definitiv aventura intelectuală a poetului-matematician de a urca pe Kilimanjaro-ul poeziei), ci poezia pură aclimatizată la spațiul autohton prin filonul balcanic, un canon secundar la care Ion Barbu aderă și-l execută la fel de virtuos așa cum o face în cazul poemelor ermetice și orfice. Tragismul amestecat cu filosofia „hazului de necaz” din ciclul Isarlâk, poeziile biografiste de circumstanță și corespondența barbiană scot la iveală un Ion Barbu umanizat, adept al ironiei și al unei limbi savuroase și efervescente.

Emanuel LUPAȘCU-DOBOȘ

Absolvent al Facultății de Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai", din Cluj-Napoca (engleză), Emanuel este înscris la un master în studii literare, la aceeași universitate. E preocupat de teorie literară, istorie a ideilor, poetică, (post)modernism poetic românesc și englez, critică genetică.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

NOUA LITERATURĂ

Matură, introspectivă și dulce-amară, proza lui George C. Dumitru excelează nu doar prin autenticitatea personajelor sale bine articulate, ci și prin scrutarea cinică a clivajelor mentale inter-generaționale. Un Alphonse Daudet rătăcit într-un prezent al adicției de tehnologie.

Andrei ȘERBAN

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de

Roxana Dumitrache

Humanitas

 

Săptămâna aceasta ne vedem la

MEGA-Târgul de Carte ElefantFest

 

CĂRȚI NOI

Vă e dor de Sticletele Donnei Tartt? De o poveste cu episoade imprevizibile? Nu știu dacă ați văzut alt roman al aceleași scriitoare, demn de tot respectul - Istoria secretă, așa că-l semnalez. Studenți, colegiu și mistere.

LITERA

 

 

O carte nouă, recomandată de Diana Dragoman

 

Pentru amatorii de tensiune și violență

TREI

 

 

 

O carte premiată

LITERA

 

 

Moldovenii au dat premiul Ioanei Pârvulescu, pentru Prevestirea:

Premiul National al Ziarului de Iași

O monografie intersantă

Copyright © optmotive.ro