OPTm
nr. 68

Roblox

Rahatul răscolit mirosea exact așa, a rahat răscolit. Și exact asta o să le zică și lor când or să-l întrebe, probabil întâi Snoaba apoi el, că mirosul ăsta pe care îl simt ei când intra în curte nu este altceva decât miros de rahat de porc. Apoi o să adauge pentru el : Pesemne că ai uitat, de când n-ai mai trecut pe aici, ai uitat cum e să ai porci și găini, cum e să rânești după ei, cum e să trăiești la țară. Poate o să continue, sau poate nu, cu: Ai uitat și nu vrei să îți aduci aminte, altfel ai fi dat și tu un telefon măcar la două săptămâni, măcar la lună, măcar să aflu și eu că ești bine, că nu a dat mașina peste tine, că acolo, între arabii ăia, viața ți-e împlinită, că nu ai plecat ca prostul degeaba și acum regreți.

Sau ar putea să tacă și să-i invite în curte, cu un gest larg, după ce le deschide poarta ruginită. Ruginită și scârțâitoare, că n-a avut timp s-o ungă cu ceva, ce, lui de uns îi arde? Deși poate ar fi trebuit să se gândească, să nu le scârțâie sub mână, să nu se simtă prost că intră într-un spațiu degradat. Păi și cum ar putea fi altfel, când el este unul singur și curtea lui e mare și grădina și mai mare? Și poate ar trebui să mai vândă din ea, cum ar veni să o facă mai mică, ce-ar zice el de asta? Poate să dea jumătate, să zicem, și el să se retragă în bucătăria de vară și atât să îi rămână, că nu are nevoie de mai mult, de ce ar avea el nevoie de mai mult? Câteodată stă și rumegă ca prostul și se întreabă ca prostul de ce are el nevoie de atât cât are.

Îl dureau șalele, obosise. Rânea deja de ore bune și nu reușise să scoată cocina la lumină. Prea mulți porci. La anul va păstra unul, maxim doi, da. La ce-i trebuie atâția? Te chinui să-i crești și-i dai aproape gratis, să scapi de ei. Nici nu-ți scoți banii băgați. Ce să mai zică de muncă, de rahatul ăsta care i s-a lipit de tălpi și de salopeta veche și scorțoasă, făcând-o și mai veche și mai scorțoasă. O să miroasă urât, o să fugă ăla mic de el. L-a apucat rânitul tocmai acum, ce-o fi gândit și el? Păi a gândit că o să îi arate băiatului gospodăria, băiatul nu văzuse până acum vreo gospodărie, unde să vadă? Poate doar la televizor, dacă s-ar uita el la așa ceva. Altfel? În mașină, în drum spre școală, la școală, la locurile alea ale lor de joacă? Săracul băiat. Și cum să vină el și să vadă cum se scaldă porcii lu’ bunică-su în rahat? L-a pălit asta seara trecută, chiar înainte să adoarmă. Asta, cu rahatul și cu băiatul. S-a sculat cu un singur gând în cap – să curețe rahatul, să încânte băiatul. Dar nu s-a gândit că singur îi va lua toată ziua. Mai bine îl chema pe Valerică, îi dădea o țuică și trăgeau împreună la lopată. Dar nu s-a gândit. S-a gândit doar la băiat și parcă asta i-a luat mințile, asta și țuica de dimineață. De fapt țuica nu, țuica i le-a dat înapoi, fără țuica lui de dimineață nu ar fi funcționat oricum.

Trei sferturi din cocină era gata, mai avea puțin, doar că acum trebuia să se aplece, să ajungă în colțurile mai îndepărtate, mai întunecate. Se cacă porcii ăștia peste tot și el a îmbătrânit și gata, nu mai e în putere, să rânească în fiecare zi. Ce zi? Măcar săptămânal, dar nici asta nu-i iese. Păi cu încheieturile astea vai de ele, cu genunchii ăștia de-i scârțâie ca dracu? Și mai are și un picior umflat. Și șoldul stâng paradit, îl doare când face mișcări bruște. De-aia durează atât, o să îi zică lui, să știe de ce o să miroasă când o să-i întâmpine. Că n-are timp să se spele. Unde să se spele? O să își dea așa cu apă și săpun pe unde poate, pe repede ‘nainte și o să-și schimbe hainele, tot pe repede ‘nainte: poate își pune cămașa albastră. Deși s-a cam decolorat și nu știe dacă îi mai vine, nu a mai purtat-o de ani de zile. Dar nu poate să îl vadă Snoaba îmbrăcat prost. Nu de alta, dar abia așteaptă să strâmbe din nasul ăla mare al ei și să-și dea ochii peste cap. Parcă o vede, pe aleea îngustă, călcând cu grijă, să nu se murdărească pe tălpi de satul românesc. O să încerce să nu se enerveze, o să încerce să facă abstracție de mofturile ei. O să încerce să nu interacționeze, de fapt, să nu îi dea nici măcar un pahar cu apă – cum ar fi să bea Snoaba din paharul lui de apă? Ar trebui dezinfectat înainte. Sau măcar spălat cu detergent de vase, nu clătit la robinetul din curte. De Snoabă să se ocupe el, că el a luat-o. Să se spele cu ea pe cap. A râs – poate se spală deja, de atâția ani. Poate l-a snobit și pe el, poate de-aia nu mai sună și nu mai vine acasă. Că l-a snobit Snoaba. L-a îndepărtat de familie. Dar te joci cu dragostea? Nu te joci. Că așa i-a zis, când l-a luat la trei păzește: că o iubește și gata. Păi dragostea e oarbă, ce dracu, dar el e tac-so și el vede foarte clar că femeia asta o să-l strice, o să-l îndepărteze de familie. O să-l facă repede să uite de unde a plecat și el trebuie să știe întotdeauna de unde a plecat, că n-a ajuns în lume așa, din neant. De aici a plecat, de la țară. Să nu uite legătura cu pământul, chiar dacă acum conduce mașini scumpe prin Dubai. Asta i-ar fi zis și maică-sa, săraca, dacă ar mai fi trăit. Și i-ar fi zis și ea, cum i-a zis și el, că fata asta-i piază rea. Dar te pui cu iubirea? Nu te pui. Doar că iubirea dispare, că nu e pentru totdeauna, și după ce dispare, ce mai rămâne? După ce s-a dus îndrăgosteala și dorința, ce mai rămâne, în afară de fițe și figuri? Să-l vadă atunci.

Încă vreo zece lopeți și gata, termină și poate băga porcii la loc. Doar că și ei sunt plini de rahat peste tot, ce-or fi făcut, s-or fi tăvălit prin el? Băiatul n-a văzut un porc în viața lui. Va trebui să-i spele, dacă nu pe toți, măcar pe câțiva, să pună furtunul pe ei, să vadă băiatul porci curați, să înțeleagă mai bine cum sunt ei făcuți și de ce. Să-i spună de ce sunt ei făcuți și crescuți și îngrijiți? Cine știe ce i-o fi zis tac-so. Sau mă-sa, vegana. Cine știe ce i-or fi băgat în cap băiatului, că nu trebuie sacrificate animalele și toate astea. Cum ar veni, să mâncăm iarbă și fasole și soia. Cum ar veni, să creștem animalele și să ne jucam cu ele, să le vedem cum mor de bătrânețe și să le îngropăm. Cum ar veni, să râdă și curcile de noi. Dar știe el ce e în mintea băiatului? Că s-a născut el în România, dar a crescut în Dubai, cât avea? nici un an când au plecat. L-au luat așa, bebeluș, pe avion. Săracul băiat. Și care e casa lui? Și care e țara lui? Cât are acum, șase sau șapte? A pierdut șirul, poate că s-a dilit de tot. O fi de la țuică. Ha, el sigur asta ar zice, că e de la țuică. Normal că ar zice, și atât ar aștepta, să-i dea el ocazia.

L-au apucat emoțiile, i-a tremurat mâna pe coada lopeții. Oare băiatul ce-o zice când l-o vedea? Oare o înțelege că el e bunică-su pe care nu-l văzuse niciodată? Acolo la școlile lor, l-or fi întrebat de familia lui, de bunică și bunic? O fi zis că bunică-sa-i moartă dar bunică-su încă trăiește și e în România, la țară, și are grijă de animale și păsări? Poate a zis, la școlile astea ale lor sunt oameni curioși. Poate că și acolo or avea ideea asta, că familia e centrul universului, celula etc. Și el era familie, da. Bunic, da. Cum s-o zice bunic pe arăbește? Al halal ceva. Sau englezește? Granpa, pe asta o știe. I-o fi arătat tac-so poze cu granpa? Luase cu el albumul de familie când venise ultima oară, de ce îl luase dacă nu să i-l arate băiatului? Pozele erau vechi, el era mult mai tânăr în ele decât acum. Și-a dat seama că nu se mai fotografiase de ceva vreme. Pentru cine? Pentru Valerică și Stănoiu, cu care își duce el veacul aici la țară? Pentru porci și curci și găini? Uite, pentru băiat ar fi trebuit. Poate să se ducă la fotograf și să se lase pozat. Sau poate să-i ceară lui Marin, ăla mic al lu’ Stănoiu, să-i facă câteva cu telefonul lui inteligent, click-click și gata, și să i le dea. Și el să le trimită lui fiu-su, pentru băiat. Poate prin poștă, într-un plic. Dar ce știe el unde? Ce știe el ce adresă au ei acolo, în Dubai? Să îl roage pe Marin să le trimită pe net, cumva. Că el nu știe cum. Ăștia tinerii știu, acu’ e lumea lor. Nu mai e lumea lui. El nu mai e tânăr, el e bătrân sadea, ce îi trebuie lui net? Dar uite, câteodată e bine să ai, ca să trimiți poze cu tine bătrân și gras și plin de căcat, pentru nepotul din Dubai, să te vadă înainte să te cunoască, să nu vină aici și să caște ochii și să întrebe Da’ tu cine ești? Și tu să îi răspunzi duios și trist, Bunică-tu mă, tac-to mare, mă! Hai să îți arăt porcii.

Da’ n-o să-l lase Snoaba să-l ducă în spate, parcă vede. O să-l pună să se spele de zece ori pe mâini cu săpun și să nu atingă nimic, parcă vede. O să-l țină nemâncat numa’ așa, că i se pare ei că nu sunt farfuriile spălate. Însă el are un plan, o să-l amăgească pe băiat când Snoaba o să se ducă la baie, în casă, că afară nu servește. Și atunci îl va amăgi pe băiat și îi va arăta porcii, Uite mă, porci, uite, să vezi și tu cum arată, așa rozalii, spălați, curați, grăsunei. Uite, ăla e de carne și ăla e de untură, uite-i. Din ăla se fac cele mai gustoase jumări și pe ăla o să îl punem la garniță, să avem și la vară ce mânca. Ce zici? Nu că-s frumoși? Ăsta e deja arvunit, ăia doi încă nu dar îi mărit eu repede, iar pe ăsta îl păstrez pentru noi. L-oi tăia de Crăciun și poate o-ți veni și voi să mâncați din el. Că acolo la Dubai nexam porc, ăia sunt cu oaia și cu vaca, ăia nu servesc bunătăți din astea, naturale. Ce știu ei, acolo? În căldurile alea? Las’ că am văzut eu la televizor cum e pe acolo, căldură și iar căldură, deșert și iar deșert. Aici la noi e climă temperată, mă, băiet, aici la noi e și vară dar e și iarnă, și e și țuică fiartă dar e și vin proaspăt. La ei ce e? Soare și nisip. Păi să nu bagi tu o șunculiță cu brânzică și ceapă și o țuiculiță în viața ta? Păi aia e viață, măi băiet?

Gata. A dat peste gard ultima lopată și s-a declarat mulțumit, cocina arăta bine iar în grădină se formase o moviliță care se va usca în câteva zile. Apoi va lua din ea și va face compost. Nimic nu se pierde, totul se transformă, măi băiet, ce vezi tu aici și îți mută nasul din loc va face roșiile să fie roșii și dulci, va face ardeii să fie crocanți și buni și așa mai departe. Cum ar veni din rahat se face treaba. Nu v-au învățat la școală acolo la Dubai? Ce școală faceți voi acolo la Dubai, dacă nu v-au zis de îngrășământ natural și așa mai departe? Păi nu?

A schimbat și paiele, le-a scos pe cele umezite și murdare care mai rămăseseră și le-a înlocuit cu unele noi și uscate. Așa. Apoi a dat drumul porcilor și i-a privit cum se lovesc unul de altul, porcește, cum guiță și grohăie, mulțumiți. Păi mulțumiți, că nu mai e plin de căcat peste tot, normal că mulțumiți, la cât de tare îl dor mâinile acum.

Așa: mai are la găini, dar acolo e mai simplu, mătură de două ori și gata, pune gunoiul într-un sac și gata. Ce-a fost mai greu a trecut. S-a aplecat și-a intrat în coteț să caute ouă. Dar s-a gândit la băiat: mai bine să le lase, să le ia băiatul. Când era el mic, ce îi mai plăcea să ia ouăle din cuiburi și cotețe, ce îi mai plăcea! Poate o să îi placă și băiatului. Ca o aventură, așa. Doar să nu se sperie de cocoș, e cam nervos de ceva zile. Se dă cocoș pe aici. Ha! O să îi explice el băiatului cum e cu cocoșul și cum e cu găina, că sigur la Dubai acolo nu își bat ei capul cu asta. Păi da, și să se ducă apoi să le explice și el ălora, puilor de arabi sau de englezi sau ce nații or mai fi îngrămădite acolo, să le spună că știe de la bunică-su de la țară, din România, cum merge treaba cu găinile. Și porcii. Și câinii și pisicile. Păi nu? Păi sigur că da.

Hai, să măture și să termine treaba, acum ajung și el nu e gata.

Va veni o vreme când își va vizita satul natal. Va veni o vreme când, singur în mașină, va conduce lent pe strada principală și va privi atent în stânga și în dreapta, cu ochi flămânzi, urmărind schimbarea. Apoi va vira și va intra pe strada școlii, se va bucura de asfaltul ei, își va aminti de câte ori luase drumul ăla negru la picior, fără încălțări, fără frica cioburilor și a pietrelor ascuțite, fără frică de nimic de fapt, că așa era el pe atunci, curajos și inconștient, el și toți copiii de pe stradă. Va conduce mai departe până când strada se va înfunda în casa care fusese cândva a lui. Va coborî. Va merge la pas, cu mâinile în buzunare, cu capul ridicat și nările deschise. Va ajunge la malul apei și va mângâia luciul ei tremurător. Va arunca o piatră plată, căutând să facă cât mai multe cercuri. Broaște, cum le ziceau.

Va veni vremea când Irina nu va mai fi bolnavă și David va crește și el se va elibera de ei și el va putea lua avionul fără nici cel mai mic regret și va ateriza în Otopeni și va închiria altă mașină, mică și ușoară, nu ca asta de acum, și va conduce ușurat până în satul natal ca să privească atent în stânga și în dreapta cu ochi flămânzi etc. Și-apoi va face stânga și se va BUCURA de asfaltul străzii și va MÂNGÂIA într-un final apa lacului în care se scăldase de atâtea ori.

Și-a aruncat o privire rapidă pe strada școlii, și-a întors capul mult în stânga, să vadă în lungul ei. N-a apucat să descopere prea mult. A redus viteza, dar prea târziu, trecuse. Irina l-a întrebat de ce a frânat iar David a mârâit supărat că i-a sărit telefonul din mână. Nimic, din greșeală. I s-a părut că vede un câine pe șosea. Sau să fi fost o pisică? Nu era nimic, a zis Irina, ai vedenii. E liber, hai mai repede că nu vreau să pierdem timpul și trebuie să fim la spital până în nouă, dacă nu cumva ai uitat. Nu uitase. Până în nouă știa și el și nu uitase.

În dreapta a văzut un bar de zi. Va veni vremea când va intra în acel bar de zi și va cere o bere și își va aminti cum se ducea el acolo să CUMPERE PÂINE, când barul nu era bar ci alimentară și pâinea se dădea în rații. Cum lua el pâinea și mânca jumătate pe drum și taică-su se supăra pe el că o scobise și maică-sa se supăra și ea, că nu mai avea cum să îi facă tot lui sandviș și bunică-sa se supăra și ea, că nu îi lăsase și ei niște miez, că o dureau dinții și coaja era tare. Dar el accepta toate supărările, satisfăcut de gustul și aburul cald al pâinii făcute pe vatră, în sat, cărată de moș Ion căruțașul cu iapa lui bleagă și lentă, moș de care fugeau toți copiii, când îl vedeau așa de încruntat, nervos și nebărbierit.

În stânga: fostul magazin universal, transformat în alt bar de zi jos și o sală de biliard întunecată sus. Când va fi, va urca scările exterioare și va căuta mirosul vechi, de haine ieftine și plastic și pe tanti Rodica, vânzătoarea, știind că nu va găsi nimic din toate astea, doar un iz ascuțit de bere vărsată și impregnată în mocheta subțire și murdară, lipită direct pe linoleum.

Apoi puțin mai încolo poșta, tot la fel, de parcă timpul nu trecuse peste ea. Va petrece puțin timp la poștă, va intra și va pune o scrisoare către Irina și David, le va scrie că e bine, sănătos, e în satul lui natal și își caută punctele de legătură, că acum e la POȘTĂ și le scrie lor o scrisoare și o va da POȘTAȘULUI să o trimită în Dubai și chiar dacă nu va ajunge, sau va ajunge prea târziu, mult după ce el se va fi întors, nu va conta prea mult. Poate că o va lua pe strada poștei în jos, încă neasfaltată (o vede și acum, e încă neasfaltată, au pus doar niște pietriș pe ea) și va înregistra casele și curțile oamenilor încă neschimbate, sau schimbate prea puțin și se va mira de conservarea asta a timpului și a vieții. Apoi va face stânga pe străduța fără nume, plină de iarbă, urzici pe stânga și cucută pe dreapta, care se înfundă în spatele casei lui HAPLEA, mort de mult și îngropat, dar casa e încă acolo, vie, cu alți locatari pe care nu va voi să îi cunoască.

În dreapta – ah, de s-ar da Irina puțin în spate, să vadă mai bine – e deja dispensarul (nu mai au mult), cu gardul lui viu în spatele căruia trebuie să se ridice puțin să vadă: e tot acolo, și el neschimbat, poate întreținut mai bine decât restul clădirilor. E în fond dispensarul la care se va duce mimând o DURERE și cerând MOLDAMIN, neapărat injecție în fund, să-i amorțească piciorul.

Mai departe: moara care dispăruse, piatra asta de hotar nu o va putea bifa, se transformase într-o stație GPL anemică ce părea dezafectată. Dar tot va petrece câteva minute aici, tot va închide ochii și își va aminti MIROSUL SACILOR de grâu pe care îi căra, ajutându-și cealaltă bunică să îi macine: îi trăgea cu greu pe cântar și apoi în interiorul clădirii magice, lângă mecanismul acela misterios, plin de curele și roți zimțate care primea grâu și întorcea făină și uruială. Și nea Vasile, morarul, făcând mișto de el crezând probabil că glumește, și el rușinându-se ca naiba și dorind să plece.

Irina se foia, Nu mai ajungem odată? Mai e puțin, câteva case și gata, i-a zis, ai răbdare. David, a zis în engleză, o să îl cunoști pe granpa. Ce zici de asta? David nu zicea nimic de asta, nu zicea nici de altele, tăcea cu ochii în telefon și degetele îi mergeau și apăsau sigure pe ecran și jocul își vedea de evoluție. David, nu zici nimic de asta? s-a gândit să insiste și atunci David a ridicat din umeri și a dat un whatever subțire și asta a fost tot, căci între timp ajunseseră. A parcat în fața porții, direct pe iarbă, paralel cu gardul de piatră. Ar trebui să refacă gardul ăsta, se năruie curând, și-a zis în timp ce îi deschidea Irinei portiera și-i întindea mâna să iasă.

Nu știe ce să facă. Nu știe cum să comunice cu băiatul, habar nu are ce să-i zică, cum să-l facă atent la el. Stă pe marginea patului și se joacă la telefon, nu reacționează la nimic. Oare o fi sănătos la cap, băiatul? Când l-a văzut, intrând în curte cu părinții lui, el, bunică-su, s-a repezit să-l ia în brațe, dar băiatul s-a retras brusc în spatele maică-sii și l-a privit mirat, aproape speriat. Să fie bolnav? El a zis în loc de salut un Ce mai faci, măi, tată, Snoaba s-a prefăcut că îi pare bine că îl vede și apoi el a zis către băiat faza cu bunicul, apoi s-a gândit să adauge Granpa, măi, granpa. El i-a zis să îl ia ușor, David nu știe românește și de-aia nu se simte în elementul lui, dar va trebui să se descurce cumva cât vor fi ei plecați și atunci el a vrut să știe mai multe, cum adică să se descurce și cum adică vor fi ei plecați? Cum ar veni băiatul va rămâne aici cu el? Da, a zis el după ce au intrat și s-au așezat la masă, în spate, da, Irina are o problemă cu coloana și au venit special în România pentru operație căci în Dubai e atât de scump că nu merită nici să te gândești. Și David o să stea aici cu granpa. Și el? El o să stea la hotel în București, să fie lângă Irina și nu are cum să îl ia și pe David, l-ar chinui degeaba. În plus poate că e bine să stea și ei împreună, să se cunoască. S-a cam panicat, de ce să nu recunoască, s-a speriat de-a binelea. Bine, de când aștepta el să vadă băiatul! Dar nu era pregătit să rămână singur cu el atâta vreme și acum află ca nici nu știe românește, păi cum de nu știe românește? A vrut să se rățoiască la el, cum de nu ai învățat copilul limba română, măi? Sau o fi fost Snoaba la mijloc? Clar a fost Snoaba la mijloc, ea zici că vrea să uite de unde a plecat, ea zici că vrea să șteargă trecutul cu buretele, dar el? Și el? În halul ăsta să fi ajuns? Păi și ei ce limbă vorbesc acasă? L-a întrebat, să nu moară prost: Auzi? Cum ar veni să nu mor prost, voi ce limbă vorbiți acasă? Voi între voi. Română, a râs el, văzându-l încurcat. Dar când e David cu noi vorbim engleză, s-a trezit Snoaba și el a vrut să se rățoiască la ea, să întrebe Păi de ce, de ce nu învață băiatul limba lui? Dar n-a avut curaj, parcă nu voia să genereze supărări, doar ce veniseră și el să genereze supărări? N-a avut curaj și de-aia s-a apucat să bea, poate mai repede și mai mult decât ar fi trebuit, că s-a trezit că dă două țuici pe gât și și-o toarnă și pe-a treia, doar ca să îi dea lui apă la moară, doar ca să prindă el ocazia să-i arunce: Băutura când o lași? Văd că n-o lași și pace.

A înghițit și a treia țuică și parcă i-a venit să se rățoiască, să-l ia și de guler, uite, și să-l scuture puțin, să-i zică Măi, nu vii acasă de atâta timp, nu suni, nu dai niciun semn, nimic, de cred că ai dispărut și mă gândesc la ce-i mai rău, și acum, când ești aici, ești aici să îmi faci mie morală, de parcă s-au inversat rolurile în viață? Ce e asta? Zi-mi de tine, zi-mi de voi, zi-mi de viața ta și de băiat, nu de țuică, dă-o dracului de țuică, dă-o dracului de țuică! Și ca să sublinieze chestiunea a mai dat una pe gât. I s-au împăienjenit ochii, poate de lacrimi, poate de nervi, poate de tristețe și melancolie. Și-a mutat privirea undeva jos, spre o dală de piatră ciobită: trebuia și asta schimbată, multe trebuiau schimbate, cum ar veni întreaga curte ar merita schimbată: poate să se mute la bloc? Cum ar fi să se mute la bloc? Ha? Ce s-ar zice despre asta? Ha?

Eh, a zis, ce să-i faci măi, tată, bătrânețile. Le ducem și noi cum putem.

Îți face rău, mereu ți-a făcut rău.

Și ce îți pasă ție, a gândit, tu ești acolo peste mări și țări, eu sunt aici lipit de glie și aici o să mor, cu nasul în țărână.

Îmi face și rău, îmi face și bine.

Mai mult rău, și știi prea bine.

Ca să-l oprească, a vorbit de băiat. A întrebat când pleacă ei și cât rămâne băiatul cu el. Ce mănâncă, ce îi place, ce nu-i place. L-a pus la curent Snoaba, avea o listă pregătită, o hârtie bătută la calculator cu tot ce trebuie. I-a înmânat-o și a considerat că e de ajuns, căci s-a ridicat și i-a făcut semne și lui să se ridice, pesemne se grăbeau, pesemne trebuiau să ajungă la spital. El parcă ar mai fi stat de vorbă, parcă ar fi băut și un pahar de vin, dar Snoaba i-a amintit că trebuie să conducă până la București, așa că n-avea ce să facă.

Trebuie să plecăm, a zis și a sunat trist, dar o să stăm mai mult data viitoare, îți promit. O să vorbim mai multe data viitoare, când îl luăm pe David, abia aștept să îmi spui ce mai faci și ce mai e pe aici, dar acum din păcate trebuie să ajungem la o anumită oră că ne pierdem programarea și ne-am chinuit mult să intrăm la doctorul ăsta, nu e ușor să ajungi la doctorii buni, e o întreagă nebunie, o plasă a relațiilor, o încrengătură adevărată prin care trebuie să răzbești.

Dada, să plece. Să ajungă la timp, bine. Și pe el să îl lase așa, cu paharul de țuică gol într-o mâna și cu hârtia aia în cealaltă, ambele mâini blegi, atârnând ca două lumânări pe lângă trupul lui gârbovit, îmbătrânit. Să plece, de bine ce a venit. Nici măcar nu menționase mirosul de rahat. N-avea cum să nu îl simtă, aerul era îmbâcsit, mai ales aici în spate. Plus că Snoaba își vârâse nasul în bluză de cum intrase, dar se abținuse să spună ceva, sau nu i se păruse ei important. Lui i se părea important ca măcar o remarcă să fi fost, în fond muncise ca nebunul să îl răscolească, iar el ar fi trebuit să spună ceva, să se mire măcar. Tăcerea lui l-a descumpănit. Chiar își pierduse orice interes? Chiar venise doar să plece? Chiar se dezrădăcinase în asemenea hal? Și-a privit fiul: un tânăr sigur pe el, tuns scurt, aranjat, îmbrăcat cu haine scumpe, noi și în culori vii. Un domn. Ce treabă mai are el cu el ? Ce îi mai leagă pe ei doi? Sângele? Sunt doi străini legați prin sânge, o legătura mai degrabă forțată, existentă doar în mintea lor, doar în virtutea trecutului deja consumat.

Le-a urmărit mașina cum se îndepărtează și dispare în zare și a oftat. Apoi și-a amintit de băiat și a oftat din nou.

Se uită la băiat. Îl vede cum stă chircit pe marginea patului absorbit de ecran. Îi zice: David, îl cheamă pe nume. Băiatul ridică pentru o secundă o privire apatică. L-a auzit. Măi David, lasă telefonul ăla. Lasă-l puțin, să vorbim și noi. Întinde mâna, cerându-i telefonul. Băiatul se întoarce într-o parte, un gest de camuflare a jucăriei electronice, o semi-ignorare a prezenței lui acolo. El insistă. Îi pune o mână pe umăr, un gest blând, afectuos. Hai, măi, lasă prostia aia și hai afară. Hai să îți arăt animalele, ce zici? Vrei să vezi animalele? Îi ia telefonul cu gesturi ușoare, delicate. Să nu îl sperie. Să nu îl descumpănească. Băiatul cedează, apoi îl privește limpede. Are ochii lui, zici că e el când era mic. Îl apucă dorul și tristețea.

Băiatul se ridică și așteaptă. Ce așteaptă? Ah, să iasă din casă, să vadă animalele, asta așteaptă. Îl înțelege, adică? Poate că-l înțelege. Înțelegi ce zic, bunicule? Eu sunt bunicul tău, granpaul tău. Înțelegi ce zic? Își înfige un deget în piept: Granpa. Apoi îl înfige în pieptul băiatului: David.

Băiatul îl privește ca pe o maimuță, așa îi pare. Îi pare că e o maimuță. Apoi băiatul o ia la picior și fuge în spate. Așa, dintr-odată. Îl găsește în mijlocul curții, în picioare, cu mâinile pe lângă corp. Pare pierdut. Un băiat pierdut în mijlocul naturii. I se face milă. Îl ia de mână și băiatul nu se împotrivește. Merg împreună la gard și el îi arată păsăretul: găini, uite. Pui și găini și ăla e cocoș. Cocoș: cucuriguuuu! Cucu-ri-guu! Vocea lui groasă și răgușită sună grotesc. Băiatul repetă: Cucu-rig-uuuu! Vocea băiatului e subțire și nehotărâtă, timidă.

Îl duce la porci. Groh, groh, porcii măi. Groh groh, face băiatul, fornăind. Întinde mâna, vrea să mângâie unul. Îi simte răsuflarea caldă și umezeala râtului și își retrage degetele, speriat. El râde. E porc, poate să te muște. Porcii mănâncă orice. Mănâncă și oameni, măi. Groh groh, face băiatul. Pig. Pig, mă, porc, mă, da, mă, zice el încântat. Uite că știe. Uite că știe.

Dintr-odată băiatul se retrage, fără nicio explicație. Merge cu spatele, calcă apăsat, hotărât, se îndepărtează de cocină. Apoi aleargă și ajunge înapoi în casă. Se duce după el, fără să înțeleagă ce l-a apucat. Ce te-a apucat, măi? Băiatul nu zice nimic, nu îl privește. Este din nou cu capul în telefon.

Nu știe ce să facă, nu știe cum să vorbească cu băiatul. Ia hârtia de la Snoabă și citește instrucțiunile. Nu scrie nimic de cum să vorbească cu băiatul. Doar ce îi place să mănânce și un program de telefon. Ce înseamnă program de telefon? Patru ore pe zi, atât. Apoi afară, la joacă. Așa scrisese Snoaba: afară, la joacă. La animale, măi. Încercase. O să mai încerce.

Se pune lângă el pe pat. Ce joci tu acolo? Ei? Ia să văd și eu. Băiatul îi ghicește curiozitatea și îi arată ecranul, fără încântare. Un gest oarecum mecanic. Niște maimuțoi colorați se mișcă amețitor pe ecran. Băiatul îi manevrează cu degetele de la ambele mâini, îi conduce de colo-colo. Nu înțelege nimic, nu înțelege ce i se pare băiatului atât de interesant la maimuțele alea. Cum se numește jocul? întreabă. Cum se numește? Game, game, cum se numește? Roblox, zice băiatul și își dă seama că sunt primele cuvinte pe care i le adresează. Roblox, cu voce sigură, subțire, de copil încântat. Bine mai, David, Roblox să fie. Stai și joacă Roblox și eu fac ceva de mâncare, da?

Hotărăște să nu țină cont de indicațiile Snoabei, ce, el are timp de mofturi? O să îi facă băiatului o omletă cu carne de la garniță și ceapă, o bunătate. Să vadă băiatul cum se mănâncă la țară. Ce, el se ia după Snoabă?

Se duce în coteț și adună ouăle. Ar fi vrut să le adune băiatul, dar el joacă Roblox. Dacă stă după el, rămân ouăle neadunate. Adună ouăle și intră în bucătăria de vară, să scoată carnea. O bunătate.

George C. DUMITRU

S-a născut la 26 februarie 1978 în Constanța. După mai multe apariții în publicații și antologii, George C. Dumitru a debutat editorial cu volumul de proză scurtă Poveste cu o fată (2010). Au urmat romanul Mișcarea de rezistență (2013) și alte volume de povestiri - Sub mâinile mele (2014) și Tenebre (2017). Este prezent și în traducere, una dintre povestirile sale fiind inclusă în antologia Pensi che ci saremmo potuti conoscere in un bar? În 2005 a fondat compania de tehnologie DirectVision pe care o conduce în prezent.

 

 

 

 

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

 

 

NOUA LITERATURĂ

Matură, introspectivă și dulce-amară, proza lui George C. Dumitru excelează nu doar prin autenticitatea personajelor sale bine articulate, ci și prin scrutarea cinică a clivajelor mentale inter-generaționale. Un Alphonse Daudet rătăcit într-un prezent al adicției de tehnologie.

A​ndrei ȘERBAN

 

CARTEA SĂPTĂMÂNII

Recomandată de

Roxana Dumitrache

Humanitas

 

Săptămâna aceasta ne vedem la

MEGA-Târgul de Carte ElefantFest

 

CĂRȚI NOI

Vă e dor de Sticletele Donnei Tartt? De o poveste cu episoade imprevizibile? Nu știu dacă ați văzut alt roman al aceleași scriitoare, demn de tot respectul - Istoria secretă, așa că-l semnalez. Studenți, colegiu și mistere.

LITERA

 

 

O carte nouă, recomandată de Diana Dragoman

 

Pentru amatorii de tensiune și violență

TREI

 

 

 

O carte premiată

LITERA

 

 

Moldovenii au dat premiul Ioanei Pârvulescu, pentru Prevestirea:

Premiul National al Ziarului de Iași

O monografie intersantă

Copyright © optmotive.ro