Datorită apariției în spațiul cultural românesc a Premiilor "Sofia Nădejde" pentru literatură scrisă de femei, numele autoarei a fost pe buzele majorității cititorilor săi de astăzi cu mult înainte ca romanul ei să ajungă în mâinile și în bibliotecile lor. Cu prilejul înființării acestor premii, la inițiativa poetei Elena Vlădăreanu, "Cine e Sofia Nădejde?" a fost o întrebare pe care și-au pus-o deopotrivă elevi de liceu și oameni de litere, iar aceasta pentru că numele era atât de memorabil, încât aproape că părea inventat – și părea inventat pentru că prea puțini îl mai auziseră. În octombrie 2020, când Premiile "Sofia Nădejde" ajunseseră la a treia ediție, numele și identitatea autoarei ridicau din ce în ce mai puține semne de întrebare, însă literatura ei era în continuare dificil de găsit – excepție făcând volumul de publicistică Despre creierul femeii și alți demoni (Paralela 45, 2019). În acest context, republicarea romanului Patimi (1903) în colecția FeminIN, coordonată de Răzvan Andrei, la editura Publisol a reprezentat un eveniment literar pe cât de așteptat, pe atât de neobișnuit: fără a fi cu adevărat nou, primul roman feminist din literatura română este reeditat la 118 ani de la apariție și își ocupă acum locul pe rafturile de noutăți din librării.

Când am întrebat la ghișeu unde pot găsi romanul Sofiei Nădejde, la vreo săptămână sau două după ce apăruse, librarul mi-a spus că nu-l mai aveau, într-un fel care m-a făcut să cred că mai răspunsese la întrebarea aceasta de multe ori până atunci, dar, verificând stocul, a văzut că primiseră un lot nou în aceeași zi. M-am gândit atunci că misterul și curiozitatea care s-au construit în jurul literaturii Sofiei Nădejde în ultimii trei ani au contribuit la crearea unui orizont de așteptare al cititorilor ei din 2021, care pot în sfârșit să asocieze o voce naratorială cu numele pe care l-au auzit de atâtea ori – iar vocea nu întârzie să apară. Indiferent dacă cititorul știe cine a fost Sofia Nădejde sau dacă îi vede numele pentru prima dată pe coperta romanului, Patimi te face de la bun început să uiți toate așteptările pe care ți le-ai construit de-a lungul timpului sau după ce ai citit pe coperta a IV-a despre «primul roman feminist din literatura română» și despre protagonista sa, Matilda.

Adaptat la limba română contemporană, romanul începe cu povestea aventurii trăite de soțul Matildei (boierul Mustea), în timp ce trăsura condusă de vizitiul său trece printr-o pădure în care cu doar două săptămâni în urmă "un evreu, negustor de grâne" fusese asasinat și jefuit. Afară s-a întunecat parcă prea repede, boierul (zis și conul Todiriță) are la el o geantă cu bani la care duce instinctiv mâna când vizitiul se abate de la drum și mână trăsura în pădure – iar câteva fluierături pe care le aude prin pădure sunt de ajuns pentru a-l convinge pe conul Todiriță că vizitiul e înțeles cu hoții și că are să moară dacă nu face curând ceva. După o incursiune în mintea personajului care înregistrează gând cu gând tot procesul parcurs de acesta în încercarea de a lua o decizie, cititorul este martorul unui act de curaj care, după cum aflăm, nu îi prea stă în fire boierului: Mustea sare ca ars de pe scaunul trăsurii, pune țeava revolverului la spatele vizitiului și îl face să mâne trăsura spre șosea, bucurându-se ca niciodată la vederea altor oameni.

Abia după ce conul Todiriță ajunge în siguranță acasă, unde soția îl așteaptă împreună cu subprefectul, ne aducem aminte că există o Matilda, dar reflectorul nu se oprește încă asupra ei. Boierul le povestește celor doi întâmplarea, anunțând că îl va da afară pe vizitiu cât de curând – și aproape că ne pare rău că nu aflăm ce s-a întâmplat cu el după, dacă fusese într-adevăr înțeles cu hoții sau dacă tot episodul din pădure fusese născocit de mintea boierului înspăimântat. Dar Capitolul II începe cu versiunea dintr-o ficțiune a unui reality check:

"Sigur", se adresează Nădejde cititorilor săi, "cu toții ne dorim să-l cunoaștem mai îndeaproape pe eroul întâmplării de mai sus". Iar la biografia lui este anexată și biografia Matildei, care, așa cum semnalează Ștefan Baghiu în Prefața romanului, se remarcă prin aceea că este "primul personaj feminin din literatura din Regat descris printr-un proces complex, urmărit de la început și până la sfârșit în toate stările posibile."

În prima parte a romanului, cititorii o vor urmări îndeaproape pe Matilda și vor cunoaște repercusiunile dramei familiale pe care aceasta o declanșează prin relația sa extraconjugală cu Iliescu, un tânăr funcționar a cărui deviză în viață este că "omul poate ajunge departe, dacă n-are scrupule și are minte."

La început, Matilda încearcă să reziste tentației de a ceda patimii și îl avertizează chiar și pe viitorul amant: "Iliescule, o să fim nefericiți. Mai bine fugi! Du-te cât mai e vreme."

Căsătorită cu Mustea de zece ani și "condamnată" unei vieți monotone la țară, se lasă însă convinsă de promisiunile lui Iliescu și încearcă să se autoconvingă că își face singură dreptate:

"Până când oare am să mai pot duce viața aceasta monotonă? Nicio emoție, nicio simțire plăcută! Trecută de treizeci de ani, când oare am să mai trăiesc? Mâncare și îmbrăcăminte au și slugile mele. Oare atâta mi-a fost idealul vieții? Aici se încheie fericirea unei femei?"

În căutarea acestei fericiri, Matilda fură banii cu care conul Todiriță intenționa să salveze situația financiară a moșiei după o lungă perioadă de secetă și nenoroc, lăsându-și în urmă fiica și soțul ca să înceapă o viață nouă la oraș împreună cu Iliescu.

În partea a doua din Patimi, viața cea nouă a Matildei nu decurge conform planului – lucru pe care cititorul îl știe oricum de la început, pentru că Sofia Nădejde se asigură că nimic nu rămâne nelămurit sau neanticipat în construcția moralei din roman.

De-a lungul său, cititorii au ocazia să o cunoască pe Matilda în toate ipostazele sale de personaj rotund și minuțios construit, de la vanitatea veninoasă de care dă dovadă la începuturile relației sale cu Iliescu, până la regretele, umilința și sacrificiile cu care se confruntă mai târziu, în încercarea disperată de a face ca realitatea și povestea pe care și-o spune despre ea să fie una și aceeași. Dar Patimi nu este un roman feminist doar datorită vocii feminine autentice a protagonistei, ci și a temelor pe care Sofia Nădejde le abordează în povestea ei. Fiind mai apropiată de Emma Bovary și de Anna Karenina decât de Zoe Trahanache sau de Ana lui Slavici, Matilda aduce o nouă perspectivă asupra femeii adulterine din literatura română de început de secol XX, dar prin întreg romanul se perindă mai multe tipologii de personaje feminine, fiecare cu realitatea ei și parcă fiecare cu câte un personaj construit în antiteză: Matilda și Maria, coana Ruxandra și coana Zoe, doamna Dănescu și doamna Muntenescu, Rosa și Casandra – și lista poate continua și în rândul personajelor masculine.

Pe de o parte, romanul Sofiei Nădejde nu lasă loc de interpretare, vocea naratorială anticipând constant, prin comentarii, deciziile personajelor și urmările lor în narațiune: "Cădea-va, oare, Matilda în ispita furtișagului, după ce căzuse într-a adulterului?"

Cititorul știe – sau cel puțin bănuiește – cum se va termina povestea protagonistei cu mult înainte ca Matilda să fure banii lui Mustea și să fugă de acasă, dar aceasta nu înseamnă că nu are parte și de surprize, pentru că Patimi scoate din mânecă câteva episoade și fire narative care mențin suspansul și care, la începutul secolului XX, aveau toate șansele să își șocheze publicul. Dincolo de cele trei crime din roman (cărămidarul ucis pe timp de secetă de consătenii convinși că "legase ploaia cu vrăji", tatăl adulter și alcoolic asasinat de fiu, mătușa bogată și tânăra slujnică ucise de nepotul ahtiat după bani), demne de amintit, în acest sens, sunt două scene construite în jurul sarcinii neprevăzute a Matildei.

În prima vizită la moașă, aceasta îl anunță de la început pe Iliescu, care nu concepe păstrarea și întreținerea copilului ilegitim, că sarcina este prea avansată pentru a fi întreruptă. Imediat ce acesta pleacă și cele două rămân singure, moașa îi spune însă Matildei:

"Vezi, n-am vrut de față cu domnul să mă angajez la nimic înainte de a ști voința dumitale. Deși ți-o spun și dumitale, lucrul e foarte greu, fiind sarcina prea înaintată. Eu știu că mulți bărbați silesc femeile să facă pasul ăsta... De aceea am obiceiul să o întreb îndeosebi pe femeie; ea are de suferit, ea e în primejdie, prin urmare voința ei trebuie s-o știu."

Iar Matilda, ale cărei instincte materne fuseseră deja înăbușite de patima pentru Iliescu atunci când și-a abandonat fiica, vede în asta o oportunitate de a o lua de la capăt și de a face lucrurile corect. Pentru ea, avortul e o crimă cu mult mai gravă decât furtul celor zece mii de lei ai lui Mustea, iar pe copil îl va iubi oricum și de data asta va fi mama care rămâne – sau cel puțin așa îi place să creadă – așa că cele două decid să-i dea Matildei câteva plante inofensive și să-i spună lui Iliescu că poate vor reuși cu acelea.

A doua scenă are însă loc câteva luni mai târziu, în salonul spitlicesc al moașei, după ce Matilda pierde copilul lui Iliescu în condiții grele, punându-și viața în primejdie; doar doctorul chemat de moașa copleșită de situație o mai salvase. În salon, pacientele ei stau de vorbă și își împărtășesc opiniile și experiențele cu privire la destinul femeii din lumea în care trăiau. Unele dintre ele sunt la al cincilea sau al șaselea avort și vorbesc despre asta cu ușurința cuiva care nu mai vede în întreruperea de sarcină o crimă, ci o măsură necesară pentru rezolvarea unei probleme pe care nu și-o permit și pe care nu au prevenit-o la timp. Pentru altele dintre ele, experiența este însă "un caz de forță majoră" pe care jură că nu-l vor mai repeta niciodată, lucru care declanșează o conversație aprinsă între femei. Matilda – care nu avortase, ci pierduse copilul la naștere – ascultă cu luare aminte conversația fetelor și meditează:

"în acea sală cu pereții albi dar pătați de sânge nevăzut, suna îngrozitor critica acestor femei care se credeau, dacă nu nevinovate, cel puțin vrednice de iertare. […] Sufletul omenesc e indulgent, prea lesne iertător cu sine, dar aspru judecător cu alții. După cum leul și tigrul nu cred că fac nimănui dreptate când își sfâșie prada, tot astfel omul, când e vorba de patimile și de interesul său, nu crede că face altora nedreptate."

Iar în tăcerea care se lasă în salonul improvizat al moașei după ce conversația ia sfârșit, "toate se gândeau la același lucru ca și Matilda. Aceleași impresii dădeau naștere aceluiași gând: «E tristă soarta femeii!»".

Dar indiferent cine sunt și de unde vin, important este că, înainte de a fi mame, soții, amante sau tinere neștiutoare, fetele și femeile din salon sunt oameni. Atât prin acestea, cât și prin construcția Matildei, a Mariei și a celorlalte personaje feminine din Patimi, imaginea femeii din romanul lui Nădejde nu este aceea (atât de vehiculată în literatura vremii) a muzei ori a altui ideal feminin, ci a unui om ca oricare altul, care greșește și care, ca atare, suferă consecințele patimii sale – dar mai ales a unui om pentru care, până la final, cititorul va fi simțit deopotrivă milă și dispreț, compasiune și repulsie. Iar dacă soarta femeii din Patimi este tristă, aceasta este doar pentru că educația și statutul ei marital, două teme esențiale din romanul lui Nădejde, nu creează decât iluzia liberului arbitru. Mai mult decât femeia adulterină, Matilda este femeia care vrea să trăiască viața promisă în romane și să își depășească statutul de soție a unui boier și mamă a unui copil, însă încercarea ei de a evada din această viață eșuează lamentabil tocmai pentru că, de fapt, nu avusese nicio șansă de la început.

Sofia Nădejde, Patimi, Colecția FeminIN, București, Editura Publisol, 2021, 543 p.