Cosmin Perța despre Translucid de Ligia Pârvulescu

În distopia Ligiei Pârvulescu lumea este condusă de "pozitiviști", intelectualii fiind considerați nocivi și exterminați progresiv. Industria care prosperă este cea pornografică, atât pe ecrane cât și în viața de zi cu zi, mai mult de jumătate dintre femei fiind lucrătoare sexuale. Pe acest fundal viața și lumea se desfășoară în continuare, cu prietenii și ranchiune, cu iubiri și despărțiri, cu încercări disperate de supraviețuire a unor indivizi a căror singură șansă și libertate este aceea de a se agăța de orice tip de oportunitate.

Un univers fascinant, laborios construit, cu atât mai teribil și mai înspăimântător cu cât este tot mai plauzibil, redat cu o voce narativă limpede, expresivă și deosebit de lucidă chiar și în cele mai cinice episoade. Un debut de neratat.

Doina Ruști despre Greier de topaz de Florin Spătaru

Fiecare pagină conține astfel de micro-acțiuni, care îți taie răsuflarea, aducând un vizual inedit și o intensitate emoțională memorabilă. Abundența scenelor dă intensitate și aduce o viziune panoramică, în care realitățile cunoscute fac ca totul să fie atât de convingător. Treptat, se conturează orașul, cu Grădina Icoanei, la asfințit, cu Universitatea, în al cărei hol de la Litere fumează Eliza, cu străzi cețoase care urcă spre Grozăvești și, nu în ultimul rând, cu Piața Romană în care doarme o veche reclamă. O geografie bucureșteană în care personaje și scene apar din neant și dispar pe neașteptate, o lume abulică, derulată în ritmul poveștilor pe care le citește Artur, ele însele doar fragmente ale unei mari povești.

Liviu G. Stan despre Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte de Alexandru Lamba

Ce soluție stilistică și ce tehnică literară a găsit Alexandru Lamba pentru toate acestea? O narațiune la persoana I montată în regim neorealist, la care se cuplează un suspans neonoir fără cusur, elaborat prin tehnica show, don’t tell. Ingenios structurat, romanul este împărțit în nouă capitole, dintre care șapte corespund câte unui păcat, fiecare cu propria gradație a răului: invidia, lenea, furia, mândria, iubirea de arginți, lăcomia pântecelui și desfrâul. Totodată, fiecare capitol poate fi privit și ca o "vamă a văzduhului" în variantă pământească ("vămile văzduhului" din textele patristice). Această departajare strategică a capitolelor are darul de-a menține în flux tensionat imprevizibilul întâmplărilor și înregistrează ca un seismograf mutațiile interioare ale personajului principal, echilibrând excelent în tramă războiul nevăzut din mintea acestuia și rețeaua exterioară a consecințelor. Nu veți întâlni niciun exces analitic în acest dispozitiv de introspecție, nicio lălăială de egoproză, nicio figură de stil nelalocul ei în curgerea concisă și liniară a frazelor. Fiecare fragment este atent șlefuit și atent dozat astfel încât suspansul să nu treneze mai mult decât e necesar. Veți observa, de asemenea, în epicul lui Alexandru Lamba și-o impresionantă naturalețe cinematografică; bunăoară, în scenele de sparing, când Horia îl snopește în bătaie pe Călin, colegul de muncă.