nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Valiza

Nu am înțeles niciodată cum ai putut să faci așa ceva. Poate că atunci eram prea mică și nu pricepeam nimic. Dar cu atât mai puțin pricep acum, când stau în fața ta și nici măcar nu pot să te privesc în ochi. De fapt, de asta te-ai temut întotdeauna, nu? Că fiica ta o să te privească în ochi cândva, când va fi destul de mare ca să înțeleagă. Mi-ai spus că de vină erau aleile, că ele te aduceau în starea aia, de amețeală, așa ai numit-o. Aleile lăturalnice și slab luminate. Și cele întunecate. Mai ales cele întunecate. Mi-ai vorbit și despre copilăria ta nefericită și poate că asta a fost de fapt, nu știu. Dar n-am ajuns încă acolo.

Nu pricepeam de ce seară de seară, la scurt timp după ce mi s-a întâmplat lucrul ăla groaznic, mă lăsai singură acasă și plecai să te plimbi noaptea de unul singur. Ce spui? Fiindcă te durea sufletul să mă vezi suferind, de asta? Fiindcă te gândeai că după ce mi se întâmplase, nu o să mai fiu niciodată la fel. Poate ai dreptate, dar asta nu înseamnă că trebuia să faci ce ai făcut. Știu, știu, mereu îmi spuneai cât de urâți sunt oamenii, ce suflet negru au. Urai oamenii, tată, nu? Urai oamenii și iubeai câinii, asta era. Întotdeauna ai iubit câinii. Și asta te-a adus aici. Ironic, nu?

Cum stătea treaba cu aleile? A, da, îți plăceau la nebunie cele întunecate. Nu fiindcă cineva s-ar fi gândit vreodată s-o ia pe acolo, nici vorbă, mai ales că la noi știai și tu cât de sigure sunt parcurile, adică ce să mai vorbim, ești exemplul viu că... dar nu am ajuns încă la asta. Ziceam că alegeai astfel de alei doar fiindcă, în micuțul parc unde îți făceai veacul, ascuns undeva în umbra lor, urcat pe bicicletă, puteai pândi pe oricine traversa orice altă alee luminată din parcul ăla. Așa ai zis, nu? Te rog să mă contrazici oricând greșesc. Vreau doar să înțeleg ce a fost în mintea ta, cum s-a ajuns aici.

Au fost zeci de nefericiți, tată, care pur și simplu se plimbau la orele alea târzii prin parc. Dar îi alegeai doar pe cei care purtau o jachetă în carouri, așa e? Și care erau ceva mai bătrâni, nu? Exact. Fiindcă ei îți aminteau de bărbatul care mi-a făcut asta. Uneori simt că e și vina mea, fiindcă eu ți-am vorbit despre el. Uneori cred că toți oamenii ăia nevinovați au avut de suferit și suferă din cauza mea. Sigur, ai fi putut să-i omori, și poate asta ar fi fost o ușurare pentru ei. Dar tu ai vrut să pățească toți ce am pățit eu, nu? Și din toate astea, eu cu ce m-am ales? Încă umblu cu un petic pe ochi și cu gâtul plin de cicatrici, iar tu ești închis aici și poate n-o să mai ieși niciodată.

Știu că erai plin de ură. Îmi amintesc cum am venit acasă plângând. M-am privit în oglindă cu ochiul care îmi mai rămăsese și am văzut orbita însângerată de pe cealaltă jumătate a feței și rochița ruptă și am început să zbier și am ridicat în picioare tot blocul. Dumnezeule, aveam fața plină de sânge. Înțeleg cât de mult te-a durut să mă vezi așa. Aud și acum seara, când îmi pun capul pe pernă, pumnii tăi care izbeau în pereții sălii de așteptare, atunci când m-au pus pe masa de operație. Și aud înjurăturile tale care răsunau în tot spitalul când ți-au spus că nu se mai poate face nimic. Și cum te mai jurai să-l găsești, să mă răzbuni. Iar când nu l-ai găsit, ți-ai revărsat tot veninul pe care l-ai strâns în tine pe bărbații care se nimereau în parcul ăla blestemat, pe unde, nu demult, într-o după-amiază fierbinte de august, o fetiță neajutorată de zece ani se plimbase pe bicicleta ei roz.

Apoi totul s-a transformat într-o, hai să-i spunem așa, obsesie, totul a luat-o razna, tată. Și poate că abia atunci au fost de vină aleile, care te chemau și te amețeau cu întunericul lor. Ai vrut să-i faci dreptate fiicei tale, dar te-ai transformat tu într-un monstru.

Și aproape, aproape că nu te-au prins. Era noiembrie parcă, nu? Acum vreo opt ani, poate și mai mult. După ce ai renunțat la slujba de paznic de supermarket, fiindcă lucrai doar în tura de noapte.

O seară rece, lună plină, iar tu ieși să îți faci plimbarea. Intri în parc pe bicicletă, îmbrăcat în trenciul tău negru și purtând mănuși de piele. Primul lucru pe care îl faci e să te asiguri că nu e nimeni prin preajmă. Ascunzi valiza într-un desiș așa cum faci de fiecare dată. Iei peste tot cu tine valiza asta, nu, tată? E poate cel mai prețios lucru care ți-a rămas, după fiica ta, se-nțelege. Parcul e pustiu. Probabil că oamenii au aflat din ziare despre tine și nimeni nu mai trece noaptea pe aici. Îl străbați de la un capăt la altul pedalând încet, pândind aleile luminate, dar nimic. În afară, poate, de câțiva paznici și niște polițiști care patrulează în grupuri și pe care îi eviți cu băgare de seamă, în timp ce bicicleta alunecă pe aleile întunecate. Apoi îl vezi. E înalt și solid și e destul de în vârstă. Poartă o jachetă în carouri și stă singur pe o bancă lângă lac, sub lumina rece a unui felinar. Ceva din tine îți spune că e chiar el. Omul care i-a ținut calea fiicei tale în acea după-amiază de august. Și poate că și acum îi stă alături, pe bancă, o fetiță de vârsta fiicei tale, iar el îi mângâie pulpa piciorului. Sau poate îți amintește de tatăl tău vitreg care ți-a împușcat câinele când s-a întors beat acasă și pe care ai vrut să te răzbuni în timp ce dormea, tot așa cum te răzbuni pe oamenii ăștia. Poate o clipă, dar suficient cât să îți sporească amețeala, chipul lui seamănă leit cu al tatălui tău. Așa că îți îndeși mâna în buzunarul trenciului și strângi cu furie mânerul cuțitului. Și chiar când te pregătești să te îndrepți într-acolo, rulând încet peste frunzele uscate de sfârșit de toamnă, o lumină sparge întunericul în capătul aleii. Paznicii. Poate și câțiva polițiști care îi însoțesc. Vorbesc tare și râd. Și acum nu mai simți furie, ci spaimă. Poate pentru prima dată în viața ta ți se zburlește părul pe tine de spaimă. Îți întorci bicicleta și te afunzi în noapte. Nu știi cât timp aluneci prin beznă, nu poți să vezi nici cadranul ceasului de mână. Lanțul bicicletei se confundă cu răsuflarea ta hârâită și spaima ți se zbate sub frunte ca un șobolan. Apoi bicicleta lovește ceva și se ridică pe roata din față. Tot întunericul care te îmbracă se rostogolește pe lângă tine și te trezești câteva clipe plutind prin aer. Auzi un zgomot de roți troncănind pe ceea ce pare să fie un șir neîntrerupt de trepte. Te izbești cu spatele de ceva tare, poate trunchiul unui copac, poate un gard, și fiecare oscior protestează răcnind de durere. Nu departe răsună un plesnet scurt. Ceva greu care cade în apă. Abia când ochii ți se obișnuiesc cu întunericul poți să vezi roata din spate a bicicletei cum dispare, înghițită de lac. Parcă te văd: buimac, speriat de moarte, dar întreg și nevătămat. Poate doar cu trenciul rupt în coate și mănușile tăiate în palme. Te ridici și o iei la fugă prin întuneric. Vântul umflă desișul deasupra ta. E așa des, încât nu lasă lumina lunii să pătrundă și să îți lumineze calea. Pentru prima dată întunericul te trădează, tată. Dar scapi și de data asta. Doar cu o durere surdă de spate. Alergi prin parc și undeva, destul de aproape, vezi farurile unor mașini, luminile de la șosea. Vântul îți răcorește fruntea și te oprești o clipă să-ți tragi sufletul, cu mâinile strângându-ți picioarele deasupra genunchilor. Cât e ceasul? Destul de târziu, bănuiești, dar n-ai putea spune cu exactitate, ceasul îți atârnă spart la încheietură. Zgomotul mașinilor crește. Auzi vocile unor oameni. Pe aici trebuie s-o iei. Acolo pe undeva, destul de aproape de ieșirea din parc, într-un desiș, e ascunsă valiza. Iar ceva mai încolo e scăparea ta. Alergi și, în sfârșit, ajungi la ascunzătoare. Bâjbâi printre frunzele umede, mirosind a urină și dai de ea. Te uiți speriat în jur, dar nu te-a văzut nimeni. La scurt timp te și urci în primul autobuz. Ești ca și scăpat, tată. Te trântești pe un scaun și îți așezi valiza pe genunchi. Autobuzul o ia pe străzi pe care nu le-ai mai văzut niciodată. Dar nu-i nimic. O să te dai jos la un moment dat, când o să recunoști stația, și o vei lua pe jos spre casă. Sau vei lua un taxi.

La următoarea urcă o tânără cu un cățel mic și alb. Se așază în fața ta și se uită la tine. Îi zâmbești. Adorabil cățel aveți. Nu spune nimic. Zâmbetul ei se lățește. Dintr-o dată ți se pare urâtă. De-a dreptul hidoasă. Te încrunți. Tu urăști oamenii. Îți cobori privirea spre cățel și începi să râzi. Câinele dă din coadă și limba îi atârnă prostește în colțul gurii. Ochii lui veseli te binedispun și pe tine. Te apleci să îl mângâi. Nu îți pasă dacă femeia o să zică ceva. Nici nu o iei în seamă. Tu iubești câinii. Dar când îi atingi capul, exact acolo în spatele urechii unde știi că le place, câinele începe să mârâie și capul i se smucește înspre mâna ta. Colții îți perforează carnea. Cât de tare doare asta, tată? Sau doare mai tare că nu poți avea încredere nici în câini? Îți tragi repede mâna și te ridici în picioare. Valiza îți alunecă de pe genunchi și, izbind podeaua, se deschide. Parcă văd toți ochii ăia ca niște mingi de golf acoperite de sânge uscat rostogolindu-se prin tot autobuzul. Îi privești cum se împrăștie pe sub scaune. Apoi te uiți la femeia din fața ta. Țipătul ei vine mult prea târziu. Pentru că femeia e buimăcită și oricine în locul ei ar fi. Câinele se uită acum tâmp la tine, parcă rânjind. O clipă îți vine să îl strângi de gât, să îți afunzi mâinile în blana lui albă și ondulată. Toate trofeele tale împrăștiate, toată munca ta risipită. Doar că acum trebuie să scapi, să fugi. Autobuzul oprește la următoarea, dar șoferul, care a văzut totul în oglinda retrovizoare, nu deschide ușile, ba mai mult, sună la poliție și se mulțumește să stea acolo și să aștepte în timp ce tu lovești ca un nebun cu pumnii în geamurile și în ușile autobuzului. Când vezi mașinile de poliție înconjurând autobuzul, nu îți mai rămâne nimic de făcut. Bagi mâna în buzunar și scoți cuțitul.

Polițiștii spuneau că nu au mai văzut așa ceva niciodată. Dumnezeule, ce spaimă trebuie să fi tras femeia urcată pe scaun, strângând câinele la piept și șoferul care a zărit o clipă, în oglinda retrovizoare, lama cuțitului săpând prin orbitele tale însângerate. Oamenii ăștia n-au mai închis ochii în noaptea aia și poate multe nopți de atunci înainte. Iată cum cred eu că s-au întâmplat lucrurile, tată.

Închipuie-ți, ai ajuns până într-acolo că îi colecționai. Nici nu îmi vine să cred că spun așa ceva. Dar e adevărat, nu? Tatăl meu, colecționarul. Așa ți-au spus și ziarele: colecționarul de ochi.

Bogdan MACARIE

Student la masteratul de Traducere a Textului Literar Contemporan, a debutat cu proză în volumul colectiv Curse pentru Vise, apărut în 2018, și cu poezie în volumul Atenție nu se mai închid ușile, apărut în urma concursului național Gellu Naum, în 2019. Recent a fost selectat și pentru antologia Lidiei Vianu The future has been fabulous so far, iar câteva poeme au apărut și în periodice.