Valerica, cumătra noastră, cerșea de ani buni în față la Biserica Sfântu Gheorghe. Mică, pricăjită, cu ochii mari, negri, păr până pe la nivelul umerilor, față subțire, alungită, cu un ciuradel atârnat permanent de țâță – o țâță brună cu sfârcuri mari, rotunde –, dar și cu un zâmbet de star de cinema, Valerica cerșea cu sfială. Stătea, dacă vă mai amintiți, la intrarea Bisericii Sfântul Gheorghe, la "Orizont". Am rămas fascinat de hăpăiala bebelușului. "De ce stai aici?" Valerica, pe atunci doar o neștiută aspirantă la statutul de cumătră, a ridicat capul din praful drumului: "Aștept o doamnă care mi-a promis că-mi creștinează copilul ăsta!"

Am intrat în biserică și am încercat să mă concentrez la slujbă, dar mintea îmi tot fugea spre Valerica și "creștinatul" ei. Evident, un pretext. După câteva minute, a început o ploaie furioasă. Biserica Sfântul Gheorghe avea, și cred că mai are, o copertină pe schelet sferic, din policarbonat. Valerica s-a băgat sub acoperiș, cu un țipăt de surprindere. În afară de bebeluș, un alt copil de vreo doi-trei ani se ținea de fusta ei. Dintr-o dată, apare nea Vasile. Așa îl chema pe cel care în timpul slujbei arunca patentul peste capetele enoriașilor strigând: "Gheorghe, l-ai prins?". Îl știam foarte bine pe Vasile. La orice biserică există un astfel de Vasile, dar pe ăsta chiar așa îl și chema! Fostul paroh și protopop, Radu, căruia m-am adresat cuviincios cu rugămintea să îl pună pe Vasile în rânduială, adică măcar să nu mai jongleze cu cele unelte din dotare peste capetele smerite ale enoriașilor, a zis, arătând spre mine: "Să asculți de omul ăsta!". Ori nu arătam eu a ceea ce zicea protopopul, ori nea Vasile era el, așa, mai puțin ascultător de fire, n-am de unde ști. Cert e că meșterul a continuat să jongleze cu unelte diverse fără nicio reținere: "Gheorghe (sărmanul, blândul nea Gheorghe, epitropul, va sfârși călcat de o mașină, chiar în fața bisericii), a prins din zbor de multe ori patentul, unealta lui de bază, care descria geometrii apocaliptice deasupra țestelor noastre aplecate spre chestii mai puțin tehnice.

De el, de Vasile, omul bun la toate, s-a lovit viitoarea mea cumătră, Valerica, la fel ca turcii de oștenii lui Mircea cel Bătrân la Rovine. Cu un plod atârnat de țâță, cu unul agățat de fuste, femeia a încercat să se adăpostească. Ploua nu infernal, ci biciuitor! Simțeai că se smulge ceva de pe tine. Am ajuns aproape odată cu ea, pruncii și Vasile sub copertină. O clipă am răsuflat ușurați ca oamenii care au trecut împreună printr-o chestie aiurea. L-am văzut apoi pe Vasile cum o trage brusc pe Valerica și-i zbiară: "Ieși și cerșește afară!" Femeia s-a apărat: "Doar ce m-am adăpostit de ploaie". A început un dans pe care l-am parcurs în trei, plus plozii care gravitau pe lângă noi, un dans, mărturisesc, nu prea creștin. Mă luptam pentru Valerica în pragul bisericii ca la poarta raiului. Atrasă de zgomot, apare de undeva din lăcașul de cult și Ani, creștina mea de acasă. Poporul milostiv se împărțise în două tabere. Între timp, s-a oprit și ploaia.

Am promis că-i botezăm pruncul Valericăi. O fată. L-am sunat pe un preot, unul care a avut ceva de scris la un moment dat la un ziar, zic: "Hai să încreștinăm un copil". Fix în ziua cu pricina, nu știu cum s-a întâmplat, a avut o problemă cu mașina! L-a lăsat însă la comandă pe părintele Ștefan. Din câte am aflat, Ștefan ăsta nu avusese norocul să scrie la vreun ziar.

În săptămâna următoare, Valerica a mai apărut cu un copil. Băiat. Ani a luat-o de la capăt cu hainele, lumânările etc. Pe atunci mai exista Piața Sud, nu devenise o chinezărie. Garnisiți cu toate, am revenit la părintele Ștefan să botezăm pruncii. Valerica era în culmea fericirii. I-am scăpat ceva bani după botez, când a zis că i-au ars cablurile de la locuința din cartierul arid și imund numit, culmea, Izvoare. De vreo câteva ori au ars în vara aceea. Ardeau cablurile astea mai ceva ca lumânările de botez.

După un timp, a venit un prim-ministru prin oraș. Începea campania electorală și, evident, era ceva de inaugurat prin oraș. Făcusem și o emisiune cu el. Sepepiștii, îmi amintesc clar, aveau un fel de pas adăugat, ca la handbal, să-ți ia fața. Erai lângă premier, dar mereu cu un pas în urmă. Hei, și în plin centru, pe o stradă proaspăt asfaltată, cine apare, ca o boare, de după un tomberon? Bine, întâi am văzut câinii, vreo zece, și grimasa primarului de atunci care-l căuta din ochi probabil pe șeful Poliției Locale să-i dreseze musteața. Din mijlocul vacarmului, fericită că mă vede, Valerica: "Cumetre, cumetre...". Undeva, peste dealuri, miroase a cabluri arse…

P.S. 1: După ce a câștigat alegerile, primarul de atunci mi-a zis cu un prilej oarecare: "Da’ ce neamuri mai ai și tu...". Am ridicat din umeri. Ce să fac și eu, toată lumea știe că neamurile nu ți le alegi.

P.S. 2: Valerica, dacă citești asta, dacă ai cumva net, telefon, dacă nu au ars toate cablurile din viața ta, eu îs ăla care a botezat-o pe Mădălina și pe băiatul ăla dolofan pe care Ani, borțoasă la rândul ei, l-a ținut în brațe, că așa era regula, zicea părintele Ștefan, fata la naș, băiatul la cumătră, dacă mai cerșești pe undeva, dă-ne un semn. Nu știu când pot ajunge prin Roman ori poate prin Botoșani, pe unde am înțeles că îți crești copiii. Acu’, pe bune, chiar mi-e dor de voi!

P.S. 3: Valerica, culmea, parcă și de nea Vasile mi-e dor. Dacă dau de el îi fac cadou, pe cuvânt!, un patent din ăla șucar, cum am văzut eu la chinezii de la Piața Sud.

Cumătrul Sebi