Eram în clasa a cincea când ți-am zis că ies până la patiseria din colț

să-mi cumpăr un corn cu ciocolată

și mă întorc repede

ai zâmbit și mi-ai spus bine, du-te

(nu era nevoie de mai mult, cuvintele sunt de prisos

atunci când știi să cuprinzi înțelesul lumii într-un surâs)

eu am ieșit pe ușă și m-am dus la patiserie

mi-am cumpărat cornul mult râvnit

și când să mă întorc

dau nas în nas cu doi colegi de generală

ce zici, Mihaiță, nu vrei să facem o plimbare?

bine, hai, le-am răspuns și, mai întâi, ne-am mâncat cornurile

(și ei își cumpăraseră tot de la aceeași patiserie)

după ne-am plimbat, am vorbit mult, ne-am distrat

dar de întors acasă am uitat să mă mai întorc

(pe atunci nu se inventaseră smartphone-urile,

telefoane mobile erau, dar nu pentru buzunarele mele

și ale colegilor mei de generală)

așa că te-ai îngrijorat după cum era firesc

și ai ieșit afară să mă cauți

ai întrebat la început prin vecini

l-ați văzut pe Mihăiță?

nimeni nu mă văzuse nici când coborâsem scările

nici când am ieșit din bloc

nicio problemă, ți-ai spus, și ai mers din scară în scară

unde lâncezeau veșnicii golani și vagabonzi

i-ai întrebat același lucru

ei au ridicat din umeri și tu i-ai lăsat

cu țigările lor ieftine și berea la pet

și ai mers mai departe pe aceeași stradă

ai întrebat-o chiar și pe Hera, femela Amstaff, dacă m-a văzut

(ți-aduci aminte cum îți spuneam că-mi îngheață sângele în vene

atunci când începea să mă latre din spatele gardului

în drum spre școală)

ea te-a privit în ochi și a dat din coada

șfichiuitoare ca biciul unui birjar așa cum o făcea

de fiecare dată, cu bucurie, când stăpânul o scotea în grădina

în care învățasem de la golanii pe care i-ai interpelat înainte

să joc Whist și Rummy

n-ai găsit răspuns la Hera și ai continuat să mă cauți

ai ieșit din cartier, ai ieșit din oraș și din țară

ai călătorit peste mări și țări

m-ai căutat și în gaură de șarpe și în ochiul furtunii

ai desfăcut toate lucrurile văzute și nevăzute

și le-ai întors pe dos să vezi dacă sunt acolo

ascuns ca un purice sau vizibil ca un țânțar strivit în propriul sânge

nu eram

dar nu ai renunțat și ai continuat să mă cauți

ai străbătut defileuri și canioane

te-ai încumetat să urci stânci pe care doar caprele negre

se aventurează

doar ca să ajungi la Oracolul din Delphi

să-l întrebi dacă știe unde sunt și când

o să mă întorc acasă

Oracolul ți-a spus că știe, dar înainte să-ți dea răspunsul

voia să sacrifici pe altarul închinat lui o capră sau un țap

nu sunt eu oare sacrificiul suprem pentru fiu-meu?

i-ai răspuns Oracolului cu mândrie

vă înțeleg, a zis Oracolul, dar datina e datină

nu ați putut ajunge la un consens

prin urmare, i-ai întors spatele și ai continuat să mă cauți

cu fața roșie, umflată

cu nisip în gene și buzele crăpate de sete și soare

ai traversat în sfârșit Nilul

ca să ajungi la Marele Sfinx

să-l întrebi dacă știe unde sunt și când

o să mă întorc acasă

credeai că la el vei găsi înțelepciunea

numai că Sfinxul ți-a vorbit în dodii

ți-a spus povești cu zei, faraoni și scribi

(probabil că se simțea singur în imensitatea deșertului

și găsise în tine, chipurile, partenerul perfect de conversație)

i-ai mulțumit politicos (deși în sinea ta ai făcut cu mâna a lehamite)

și nu te-ai oprit aici

ai continuat să mă cauți

ai coborât chiar până în Infern la Cerber

și l-ai întrebat dacă știe unde sunt și când

o să mă întorc acasă

credeai că lacrimile și rugămințile tale fierbinți

o să-l îmblânzească precum lira lui Orfeu

dar Cerber a mârâit amenințător din cele trei capete

și ai înțeles că nu-i de joacă

(pe Hera o cumințeai ușor, îi aruncai un os sau o minge,

dar cu namila aia infernală ce făceai? putea să-ți sfâșie picioarele

și atunci cum te-ai mai fi deplasat în căutarea mea, nu?)

așa că ai făcut cale întoarsă

și, sleită de puteri, te-ai prăvălit în fotoliul

din sufragerie

ți-ai sprijinit capul în palmă

(după atâta efort și epuizare încă erai la fel de frumoasă

ca Jeanne Samary în portretul lui Pierre-Auguste Renoir)

și i-ai poruncit minții tale să mă caute în continuare

mintea ta a trecut dincolo de cele douăzeci de vămi ale văzduhului

a făcut un arc peste timp și spațiu

și s-a întors în întunericul primordial

acolo unde nu era nici ființă, nici neființă

și tocmai atunci se aude cheia în ușă

și apar eu cu zahăr în colțul gurii și o mutră tâmpă

pe unde ai umblat, măi băiete, dacă ai ști cât te-am căutat!

ai strigat și ai țâșnit din fotoliu la mine

îți venea să mă bați, să mă iei în brațe și să mă pupi în același timp

dar ai ales să plângi de bucurie.