Parcul era pustiu la acea oră, doar o bătrână împingea un cărucior, iar spre capătul aleii, un bărbat cu pardesiu negru și pălărie de fetru fuma o țigară și vorbea la telefon.

— Azi noapte am visat, începu băiatul. Se făcea că eram undeva la munte, mă rătăcisem și tot căutând drumul, am ajuns într-un târziu la o biserică părăsită. Se auzea un fel de cântec tânguitor ale cărui cuvinte nu le înțelegeam. Ceva monoton și apăsător. Apoi, când am ieșit din biserică, s-a apropiat de mine o bătrână și mi-a spus: Acesta e ultimul tău vis. Caută-l pe Terente, singurul rămas din cei doisprezece. El îți va deschide drumul, în noaptea de Sânziene. El știe dansul. Dansul! Nu uita! Trebuie să danseze! Apoi m-am trezit, zise Gabriel.

Maria se opri și îl privi pe băiat cu reproș.

— De asta m-ai chemat? Cine naiba e Terente? Am venit într-un suflet, și tu îmi spui că ai visat... cai verzi pe pereți, pe bune?

— Nu te supăra, Maria. Eu cred că e foarte important. Mă gândeam că mă poți ajuta. Dacă ăsta e chiar ultimul vis? Dacă e adevărat?

— Mda. Ce să spun? Oricum, ceva se leagă. Ăștia au început campania de vaccinare obligatorie. Au dat ordonanță de urgență. CSA-ul e peste tot în oraș. Soldați cu arme. Nu i-ai văzut la metrou?

— Ba da. Nu știam de ordonanță. Vezi? Trebuie să ne grăbim. Cum naiba putem afla cine e Terente ăsta?

— Nu îți mai amintești altceva din vis?

— Nu. Doar că era undeva la munte. Stai! Biserica. Trebuie s-o căutăm pe Google. Mi-o amintesc atât de clar. Aici n-am semnal. Și oare de ce mi-a zis că e ultimul meu vis?

— Păi, dacă ne vaccinează, asta se va întâmpla. Nu vom mai visa. Implantul nu va mai interfera cu nimic. O să devenim niște automate. Numai dacă...

Ajunseră la periferia orașului pe înserat. În dreptul barierelor sonice se opriră. Dacă la un concert rock urechea umană percepe cam 110 decibeli, iar un avion cu reacție cu motorul ambalat pentru decolare produce în jur de 130 de decibeli, barierele sonice depășeau cu mult pragul dureros al celor 140 de decibeli. Maria scoase două perechi de căști de protecție cu antifrecvență. Costaseră o avere, dar își meritau cu prisosință banii. Fără ele, sunetul emis îți pulveriza, pur și simplu, timpanul. Pentru a ajunge la fratele ei, trebuiau să traverseze zona mlăștinoasă de dincolo de bariere. Ca în orice metropolă care se respectă, și aici exista o zonă gri, unde CSA nu călca prea des. În smârcurile de la periferia orașului trăiau bulhacii, paria societății, toți nevaccinați și irecuperabili. Locuiau în niște construcții fantomatice și efemere, înghițite din când în când de mlaștină. Desconsiderați și uitați, încet-încet se organizaseră într-un grup de rezistență. Nu aveau încă un program foarte clar, dar știau că prima lor misiune antisistem era îndepărtarea implantului IH, motiv pentru care asanaseră câteva hectare și construiseră acolo câteva unități de decipare.

Ultima dată, Maria își văzuse fratele în urmă cu doi ani. Ca și atunci, ca să ajungă la el, trebuia să urmeze un traseu secret și să folosească niște parole. Astfel că, imediat ce drumul de asfalt se termină și ajunseră la intrarea în baltă, apărură ca din pământ doi bulhaci cu armele la vedere. Unul mic, cu o barbă de viking și celălalt înalt și supt ca un trunchi putrezit de salcâm. Bărbosul o recunoscu pe fată și îi spuse ceva într-o limbă necunoscută. Maria îi răspunse și atunci bulhacii le făcură semn să-i urmeze. Curând ajunseră la un mal cu stuf în spatele căruia îi aștepta legănându-se o luntre. Cei doi bărbați îi ajutară pe tineri să urce și apoi săriră și ei în barcă. Slăbănogul vâslea, iar Bărbosul ținea cârma. Balta era navigabilă cam o sută de metri, după care începeau smârcurile cu mâl și cioturi de salcie putrezite și nu se mai putea înainta. Barca se opri în fața unui plaur. În spatele acestuia, din apă, se ridica eșafodajul unui funicular. O cabină de lemn improvizată, suspendată pe cablu și camuflată cu stuf se legăna la vreo doi metri deasupra mlaștinii. Suiră înăuntru pe o scară de frânghie. Imediat se auzi un zgomot de roată zimțată, iar cutia se puse în mișcare cu o hurducătură. Nu vedeau nimic, căci cabina nu avea geamuri, dar cursa nu dură mult și un alt zgâlțâit zdravăn îi anunță că ajunseseră. Cineva deschise ușa și coborâră pe uscat. Mlaștina rămăsese în urmă, iar în față drumul continua pe o potecă de pământ bătătorită. După încă vreo câteva sute de metri, ascunse de hățișurile deltei urbane, apărură niște locuințe întunecate, pe jumătate îngropate în pământ: bordeiele bulhacilor.

— Așteptați aici, le zise bărbosul și dispăru înghițit de gura unei movile. Reveni însoțit de un bărbat cu ochelari rotunzi, îngrijit, cu haine curate. Purta un pulover larg și jeanși evazați.

— Mavrodin! exclamă Maria și își îmbrățișă fratele. El este Gabriel.

— Îmi pare bine, zise bărbatul cu părul roșcat și privire pătrunzătoare. Haideți înăuntru. Avem multe de vorbit.

Intrară în bordei și se așezară cu toții pe pieile de capră.

— Beți o bere de casă? zise bărbatul cu alură de hipiot. Semăna leit cu John Lennon, varianta irlandeză.

— Nu vrem să pierdem prea mult timp. Uite de ce am venit. În oraș lucrurile au cam luat-o razna. Sunt zvonuri că CSA-ul a început vaccinarea împotriva viselor. E o nebunie. Mai rău e că oamenii se vor duce ca oile la centrele de vaccinare. Am venit să ne scoți implantul. Dacă e să ne vaccineze, măcar să nu mai interfereze cu nimic.

— Dar știi ce presupune asta, nu? Veți fi iar triști.

— Mai bine triști decât sclavi fericiți.

— Scuze că intervin, zise Gabriel, dar ce se întâmplă dacă faci vaccinul antivis și ești decipat?

— Din ce am înțeles, vaccinul e un cocteil chimic, substanțe care acționează pentru a inhiba gândurile inconștiente. Sincer, nu știu ce efect ar putea avea.

— Cum te simți? Te-a lovit tristețea?

— Încă nu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, am și uitat cum e să fii trist. Eu cred că și atunci când eram pe implant, tot triști eram. Poate toată prostia asta cu Instant Happiness e doar o abureală placebo și am pus toți botul, zise Gabriel.

— Păi, dacă ar fi fost așa, de ce s-ar mai fi chinuit cu vaccinul antivis?

— Poate că IH a fost doar pretextul pentru vaccin. Vezi, Doamne, interferează, hai să-l eliminăm.

— Ca să nu mai visăm. Dar de ce? De ce ar ucide visul oamenilor?

— Poate că vaccinul ăsta nu face doar asta. Ai văzut ce a zis fratele tău. E un cocteil de substanțe care ne îmbată creierul. Și dacă el nu știe, care e medic, cine să știe?

— Acum chiar nu mai contează. Important e că ne-am scos porcăria aia și ne-am asigurat că nu vom fi vaccinați.

Maria nu termină bine fraza, că de afară se auzi elicea unui elicopter și ușa unității de decipare se deschise brusc.

— CSA-ul e aici! Repede, la funicular! Trebuie să vă scoatem de aici! strigă agitat Slăbănogul.

Când ieșiră afară, un elicopter Hellcat începuse scanarea de perimetru și fixa puncte de căutare. Sondele se înfigeau cu un șuierat scurt în plauri sau oriunde găseau un petic de pământ uscat, iar apoi trimiteau semnale la bază.

Când ajunseră la funicular, eșafodajul era distrus, iar cabina plutea într-o rână, afundându-se centimetru cu centimetru în mlaștină. Din elicopter începuseră să coboare trupele de desant.

— Trebuie să ieșiți prin spate, prin groapa de gunoi. E singura salvare. Când ajungeți sus, vă puneți căștile, că și acolo sunt montate bariere fonice, le strigă Mavrodin.

Se întunecase și totul în jur schimba formele, umbrele creau iluzii înspăimântătoare, iar cărările pe care apucau îi aruncau în tot felul de fundături și lăstărișuri de nepătruns. Alergau și se strigau pentru a se asigura că nu se pierd unul de altul. La un moment dat, Maria nu mai răspunse, iar Gabriel se întoarse câțiva pași. Era beznă. Nu se mai vedea nimic. Se pierduseră.