OPTm
nr.crt.

Nici măcar un salvamar

La terapia cu Ileana nu puteam să aleg niciodată scenariul după care urma să se desfășoare ședința. De obicei, o așteptam pe ea să-l aleagă, exact cum acasă apăsam din telecomandă OK-ul pentru serialul preferat de pe Netflix. Nici măcar un salvamar. Episodul al șaptelea, sezonul 34.

Dacă era vineri, însemna că secretara Ilenei mă aștepta în încăperea unde se afla recepția clinicii, făcând programări la telefon pentru alți clienți. O plăteam. Cash. Ea îmi oferea un pahar cu apă. Pe săptămâna viitoare, îmi striga Ileana din pragul cabinetului. O păpușă în mărime naturală încadrată de tocurile ușii. Gândește-te bine pe cine încerci să salvezi, Florence.

Îmi luam la revedere de la ele și coboram pe scări, ignorând gustul de apă sărată ce-mi invada gura după fiecare ședință de terapie. Voma mea se întărea ca magma în primul coș de gunoi ce-mi ieșea în cale. Strada Ghimpați, numărul 34 bis.

Îmi plăcea să lucrez cu Ileana. Stări de anxietate, frici, tristețe, coșmaruri, psihoze, halucinații. Toate astea mi se păreau niște lumânări-pastile înșirate la căpătâiul unui mort. Depindea de mine ce lumânare se aprindea la ședința de psihoterapie de azi. Mintea umană, în special a mea, o fascina pe Ileana. La fel și rezistența mea în fața tratamentului aplicat săptămână de săptămână. Nu făceam progrese. Nu voiam să fac. Poate eram inadaptabilă. Poate nu știam cum să las în urma mea zilele de doliu. Moartea tatei era mereu prezentă. Ca o ultimă bomboană în poleială, atârnând, nevăzută de nimeni, de crenguța unui brad de Crăciun despodobit în ianuarie. Astăzi voiam să pot să urnesc din loc bradul golit de beteală și de globuri. Să-l arunc în valurile agitate ale unei dureri incapabile să-și deschidă urechile și pentru mine. Să fiu martoră la descompunerea lemnului. Oare delfinii mănâncă ace de brad? Această ultimă bomboană ar ajunge pe fundul denivelat al mării. Tata și-ar găsi, în sfârșit, liniștea printre alge. Alge-beteală pentru un pom de Crăciun doar al lui.

Îmi plăcea că, la Ileana în cabinet, toate ecuațiile cu zeci de necunoscute izvorâte din mintea mea își găseau rezultatul corect. Sau pe cel greșit. Nu știam ce fel de rezultat va fi azi.

Aveam 34 de ani, trei luni și nouă zile când am lăsat-o prima dată pe mama să moară înecată. Valurile mării aveau peste trei metri în ziua aia. Asta îmi plăcea să cred. Că alegeam eu înălțimea lor. O furtună iscată din senin în larg ajunsese până la ea. Îi trăgea trupul în adâncuri. Printre meduze-văduve-negre ce mergeau duminica la biserică, la liturghie, și printre pești-clovn cu fețe triste, hirotonisiți în altă epocă. Faptul că o lăsasem pradă valurilor și că o privisem de la distanță, de pe plajă, cum moare, era mecanismul meu de vindecare. Nu era unul ales întâmplător.

Psihoterapeuta mea, Ileana, mă trata de depresie. Nu era doar om de știință. Era inventator. Mă ajuta, în fiecare săptămână, să intru în cada cât jumătate din cabinetul ei. Umplută cu un amestec vâscos. Vin roșu, plante medicinale și unele halucinogene. Frunzele și florile lor îmi gâdilau tălpile și degetele. Pe tâmple, Ileana îmi fixa doi electrozi, iar eu mă relaxam. Asta era tot ce știam să fac pe atunci. Învăluită în aburii alcoolului ce mă purtau cu gândul la aroma vinului fiert din bucătăria mamei. Apoi începea terapia. Scenariul avea același elemente de bază, însă suferea modificări de la o ședință la alta. Mama. Călin, iubitul meu din liceu. Copilul meu și al lui, Roxana, o fetiță cu buzele cărnoase și roz, cu bucle blonde, mătăsoase. Nu plângea aproape niciodată. Am plâns eu pentru ea, în ziua când marea îi îmbrățișase trupușorul, pentru a douăzecea oară. Am privit-o de pe plajă, nisipul fin acoperindu-mi gleznele. Nisip am simțit în ochi în ziua când s-a iscat furtuna pe mare, iar vântul a început să bată cu putere, la Vama Veche, în 2013. Ultimul concediu la mare petrecut cu Călin. Mama ne însoțise. Prezența ei ne făcea zilele mai frumoase. Berea avea mai multă spumă. Hamsiile erau mai sărate și mai crocante. La împinge tava nu era niciodată coadă. Iar pielea mea devenea tot mai arămie.

— Florence! Pe cine încerci să salvezi?

Călin dă din brațe, de parcă ar dirija un avion în picaj. Îi văd capul ivindu-se din apă și apoi avântându-se iarăși în adâncuri. Valurile mării îi cuprind umerii ca o mantie de plumb. Prea grea pentru bărbatul fără bărbăție. Nu poate duce pe umerii săi mantia mării.

— Pe cine încerci să salvezi?

Vocea Ilenei încearcă să mă ghideze printre vaporii unor amintiri străpungându-mi fiecare neuron bolnav. Aud slab clipocitul vinului călduț sub care mâinile ei îmi scufundă trupul. Am nevoie de un giulgiu, ceva care să mă acopere. Ea nu înțelege cât de vulnerabilă mă simt. O floare de tei, lângă câteva semințe de nucșoară, îmi atinge genunchiul, iar mâna mea stângă dă naștere unui val. O îndepărtez, așa cum am îndepărtat-o pe mama de mine ani la rând. Mă doare coloana, tremur, vinul clipocește în cadă și totuși aș mai bea o halbă de bere, cerem nota, nu, hai să luăm un desert pentru Roxana, ce zici, pitic, vrei un banana split, mama, tu mai vrei ceva, o bere, un pahar cu vin roze, un suc, nu, Florence, trebuie să-mi iau medicamentele, că e doișpe și dup-aia uit, dar ia-ți și tu măcar o apă, plată sau minerală, Călin, fă-i tu semn chelnerului, mă duc până la baie, vin repede, și după aceea cerem nota și mergem pe plajă, eu nu vreau desert. Călin a vrut desert, l-a găsit în vara anului următor, sub fusta unei colege de serviciu, nu ești tu de vină, dar nu mai facem ce ne place, e mai bine să rămânem prieteni.

— Pe cine încerci să salvezi?

Valurile mării îmi lovesc fluierul piciorului drept și-mi ajung până la genunchi. Miroase a pește prăjit și din depărtare, dinspre Papa la Șoni, aud toaca bisericii din Naipu. În nări își face loc mirosul de tămâie. Fitil ars. Lumânări aprinse la vii. Lumânări stinse la morți. Pe care am aprins-o astăzi? Mama vrea să mergem duminică la tata, la cimitir. Pe 1 august ar fi fost ziua lui de naștere. Îi aduc de la oraș niște dulciuri, alune, preferatele lui, cumpără și niște lumânări din alea în aluminiu, Florence, altceva îți mai trebuie, mamă? O întreb și mă uit la mâini, mi-a sărit oja de pe unghii. Un miraj! Mama e în apă, în fața barului de la Stuf, în Vamă, îmi face cu mâna. Nu am văzut-o niciodată înotând, nici măcar în costum de baie. Greșesc. Dintr-o ecuație cu o necunoscută scot o fotografie alb-negru cu mama, în costum de baie, la mare. E foarte tânără. Ține în mână o sticlă de bere. Nu credeam că știe să înoate și încep să mă mir de talia ei ca de viespe. Acum înțeleg de unde vin împunsăturile ei, judecățile ei. Viespea, nu mama, își ia adio de la mine. E a patruzecea oară când sunt martorul tăcut al înecului ei, iar salvamarul nu vine. Marea e nemiloasă în dimineața asta. Sau doar eu cred asta despre mine? Nemilos a fost și Călin în seara aia. Ultima din concediul nostru în Vamă. Mi-a reproșat că toată ziua stau să îmi măsor glicemia și că notez tot ceea ce mănânc. Da' de ce nu îi ceri chelnerului un cântar, dacă ești atât de obsedată de cât mănânci? Da' de ce nu îți vezi tu de ale tale și nu te băga, că nu înțelegi nimic, nu ai cum să mă înțelegi, am nevoie de jurnal, trebuie să notez. Tastez, enter, ctrl și tasta S. Am salvat tot ce am scris, săptămâna viitoare îi arăt Ilenei. Oare ea o să înțeleagă ceva din documentul ăsta pe care l-am redenumit castele de nisip?

— Pe cine încerci să salvezi?

Roxana se joacă pe plajă, face castele de nisip. Are pe ea doar o pereche de chiloței roz. Părul ud îi atârnă pe spate, în bucle mai mici. Pielea ei albă mă orbește. E doar crema de protecție solară aplicată de mine în strat generos. Vreau să mă duc la ea. Valul de apă neagră care se apropie de fetița mea mă sperie. Picioarele nu mi se mișcă. În jurul lor sunt două grămezi de cochilii. Mă afund tot mai tare în scrâșnetul de scoici moarte. Oare scoicile mănâncă plumb la micul dejun? Cochiliile lor mă înghit, centimetru cu centimetru, înfometate. Valul ajunge lângă trupușorul fetiței și o ia pe Roxana. O poartă ca pe un trofeu pe spuma neagră. E o perlă cu părul blond din care se vor servi peștii și alte vietăți marine, ignorând bărbații în șorturi colorate ce înoată zi după zi.

— Pe cine încerci să salvezi, Florence?

Călin înoată în apa Mării Negre. Îi recunosc șortul verde neon cumpărat de mine de la Cropp. Își trece mâinile prin păr și stoarce apa din șuvițele lungi. Mă întreb când a slăbit atât de mult; aseară, la cină, nu arăta așa. Șirul gândurilor e întrerupt de mai multe valuri, înalte cât casa. Încep să le număr. Sunt șapte valuri și jumătate. Șapte ani și șase luni, atât a durat relația mea cu Călin. Val după val, Călin primește loviturile în plin. Ultimul, de forma unei mâini, îi cuprinde trupul și îl trage în adâncuri. Zbatere de mâini. Un film mut văzut cu ochelari de cal. Asta am purtat toată relația mea cu el. Tragedie într-un act. Nu-l mai văd în apă. Nu simt nimic. Nici durere, nici întristare, nici dor. Cine e bărbatul care s-a înecat sub ochii mei? N-am clipit, știu. Totuși, peisajul din jurul meu se tot schimbă. Nisipul e altul. Are altă textură și îmi gâdilă tălpile. Cerul portocaliu, de foc. Ochii mă ustură de la briză și de la aerul sărat. Apa mării se joacă de-a pictatul cu degetele pe hârtie creponată. Când e verde, când turcoaz. Nu e nimeni în jur. Nici măcar un salvamar.

— Pe cine încerci să salvezi?

Nu știu. Nu vreau să aleg. De ce nu mă lași să trăiesc? Vreau să oprim totul! Acum! Am lăsat-o pe mama să moară în brațele unui semizeu depresiv. Un surogat ce nu a știut decât să adune furie și ură după ce Călin i-a frânt inima. L-am lăsat pe Călin să moară în vara aceea. Și în toate verile care au urmat. Știi ce s-a întâmplat. Am vrut să moară după ce mi-a agățat inima într-un cârlig de pescuit și a pus-o la uscat, pe un platou de spini, în 2013. Am lăsat-o pe fetița mea, Roxana, să moară, deși nu avea nicio vină în privința inimii mele sterpe. Și uite că mușchiul ăsta este acum doar praf pe fundul unei clepsidre. Agățată pe peretele unui restaurant din Vama Veche.

— Pe cine încerci să salvezi?

Nu am știut ce să-i răspund Ilenei. Voiam doar să trăiesc eu. Cu orice preț. Fără ei. Voiam ca terapia să se încheie. Să fiu vindecată. Eram prinsă în plasa neuronală a unui năvod imposibil de tăiat cu lama. Nici măcar Ileana nu mă putea ajuta să scap de aici. Filmul morții lor rula la nesfârșit în creierul meu, pe fundalul unei mări agitate. Zăceam scufundată în amestecul de vin și plante. Mâinile îmi atârnau pe margine. Vinul roșu mi se scurgea printre degete.

Aveam 34 de ani, trei luni și zece zile când am lăsat-o pe Florence să moară într-o cadă. În apă pluteau câteva flori de tei și semințe de nucșoară.

Florentina IONESCU

Jurnalistă la săptămânalul Viața Medicală, Florentina publică în mod frecvent proză scurtă în diverse reviste online (Revista de Povestiri, LiterNautica, Literomania, Povești cu miez), dar și pe blogul personal. Participă cât de des poate la ateliere online de scriere creativă (la Fundația Calea Victoriei și la Revista de Povestiri).

Echipa
Arhiva

 

PRINT 20⤓ PDF
Numerele tipărite

confesiuni vizual literatură interviuri topuri debut istorii opinii

NOUA LITERATURĂ

O nouă povestire semnată Florentina Ionescu, dovedește aceeași preferință pentru analiza sociologică și aptitudini de constructor epic.

FILMELE REVISTEI

Cartea săptămânii

LITERA

Recomandată deLigia Pârvulescu

Bursa subiectelor

Ai citit un roman românesc recent? Trimite un rezumat foarte scurt pentru rubrica Despre ce?

 

LITERA, 2022

Doina Ruști, la Radio

 

Copyright © optmotive.ro