OPTm
nr. 75

Femei

Ioana

Ceea voi spune acum nu ar trebui să fie o încercare de a-mi cere iertare, ci, mai degrabă, o sforțare de a mă face înțeleasă.  La cei 73 de ani ai mei, am rămas singură, iar tăcerea țiuie prin toate ungherele casei mele. În 1968, când am început s-o construim, am vrut-o mare, încăpătoare, cu tavanuri înalte, cu verandă luminoasă. De fapt, nu știu dacă am avut de ales, căci alte câteva sute de case din sat arătau la fel: verandă, casă mare, tindă și câteva dormitoare. Acest tip de casă se numea finskii dom și era un set care conținea un anumit număr de ferestre, uși, piatră, lemn pentru alte trebuințe și ce-o mai fi fost acolo. Totuși, casa mea nu era ca celelalte din sat. Când am pus temelia, bunicul a venit cu o mână de monede pe care le-a tot presărat prin zidul care creștea, zicând: „Să nu știți vreodată de lipsuri și să aveți mereu bani în casă!” Tata, care era un lemnar iscusit, mi-a sculptat fel de fel de forme pe la uși, pe la ferestre, eu le zic jucărele. Nepoata, când era mică, trebuia să le șteargă și plângea de ciudă, căci era o muncă migăloasă să umbli cu cârpa printre toate limnișoarele celea. Uneori, își zdrelea degețelele prin vreo așchie. Am pus-o la muncă întotdeauna. Să știe că așa am ajuns și eu om printre oameni. Așa a ajuns și tatăl meu. Mai întâi om printre oameni, apoi culac printre oameni.

Ana

Fata mă întreabă cum mă simt acum, la 50 de ani, când a trecut atâta timp din viața mea peste mine. Deși i-am spus că nu mi-am dat seama când a trecut atâta vreme, știu prea bine că mă simt singură. Copiii îmi tot repetă să scad din viteză, să mă bucur de orice clipă. Ei nu știu că toate clipele mele s-au golit de înțeles, de iubire, de viață. A rămas doar singurătatea. Nopți de nesomn, când te trezești la 3 și te cufunzi în întuneric și tăcere. Copiii îmi spun că vorbesc prea mult. Mă lipesc de toți oamenii ce-mi ies în cale și le îndrug vrute și nevrute. Dacă mi-ar ghici toate lacrimile neplânse, îngropate ca niște copii nenăscuți... toată viața am căutat un om care să mă ajute să mă adun din așchii. Iar eu m-am spart de atâtea ori! Credeam că măcar fiica mea va ști să-mi pipăie cicatricile. 

Când m-a întrebat cum m-am simțit când tatăl meu și-a bătut joc de mine, mi-am pierdut glasul. Tot ce am putut spune a fost să nu vorbim despre asta. Nu-mi dau seama cum de a aflat. De la cine. Vorbele ei sfârâiau în creierul meu precum cărbunii încinși pe carne vie. M-am simțit din nou murdară și frântă. Umerii mi se lăsau grei în jos, apăsându-mă. Știam că vor să mă îngroape adânc. Până la glezne. Până la genunchi. Până la ochi. Să nu mai văd. Să nu mai fie sângele și lacrimile. 

După acea zi în care tatăl meu m-a ucis, n-am mai plâns. N-am mai știut cum s-o fac. Ochii nu au mai dat niciodată ascultare durerii mele. Sau poate că numai așa m-au mai putut amăgi de la o zi la alta. 

Aveam 12 ani. Când i-am spus mamei mele, n-a scăpat nicio lacrimă. A zis scurt:

– Așa ceva nu se spune! Ne-or râde oamenii...

M-am ascuns în pod. M-am îngropat printre grăunțe și legături de mărar uscat. Am stat acolo câteva ore sau poate câteva zile. Am îmbătrânit cu o viață. Mi-am lins rănile. Unghiile mi s-au rupt de la atâta zgâriat pământul. Niciun suflet nu a fost acolo pentru mine. Atunci am început să mă gonesc, să mă alerg în neștire. Să fug în speranța că nu mă va ajunge acea zi. Acea eu.

Sofia 

Când eram mică, mama mă culca la amiază. Zicea că așa voi crește mare. Dacă dorm. Ea sforăia, iar eu plângeam. Mi-era frică că dacă voi crește, voi muri. Nu știam ce înseamnă moartea, dar odată, vara, toți ai casei vorbeau despre un băiețel din partea de jos a satului, pe care l-a lovit o mașină mare, cu remorcă. El a murit. La înmormântare am fost și eu. E mult drum de bătut din jos de sat până la biserică. Am văzut sicriul cu băiețel. Avea o panglică legată peste frunte și era vânăt. Mama lui plângea și cădea pe jos, agățându-se de sicriu. Noi, copiii, strângeam bănuții pe care îi lăsau rudele copilului mort pe colacul fântânilor. 

A doua oară am fost la o înmormântare în sus de sat. Era o bătrână cu mâinile osoase. Pielea i se întindea pe degetele subțiri. Cineva m-a împins în față, poruncindu-mi:

– Sărută iconița de pe piept și pune-i un leu în mână!

M-am cutremurat  când buzele mele au atins mâinile reci ale bătrânei. De atunci nu am mai fost pe la vreo înmormântare. Ba nu. Am mai fost o singură dată. Dar nu voi povesti aici. Încă nu a venit timpul.

Nu întotdeauna plângeam când eram pusă la somn. Deseori fugeam la bunica. Acolo nimeni nu dormea la amiază. Chiar și noaptea se dormea mai puțin. La bunica se lucra mult. Mă punea să șterg veranda. Apoi s-o vopsesc în albastru. Doar acei care au făcut așa ceva mă pot înțelege cu adevărat... În unele zile mă punea să curăț pește. Câte o găleată. Mărunt cât palmele mele de copil. Nici acum nu pot suporta mirosul lui. Când se nimerea câte un peștișor viu, îl lăsam să plutească în bazinul cu apă de ploaie. Îi aduceam acolo bucăți de mămăligă, râme sau iarbă. Peste câteva zile plutea cu burta umflată în sus. Era mort deja. 

Bunica îți dădea de mâncare în funcție de cât lucrai. Dacă munceai bine, îți tăia 2 felioare de pâine, dacă doar săltai de ici-colo, numai una. Însă nu țin minte să-mi fi dat vreodată 3 felii de pâine. Bomboanele și biscuiții îi furam eu fără a cere voie cuiva. 

Ioana

Mi-aduc aminte cum odată, bunicul a venit la noi în vizită. Eu am pus pe masă niște brânză de oi și câteva felii de pâine. N-aveam nimic mai mult. Toți banii mergeau la contrucția casei. El a luat pâinea, a îngenuncheat cu ea și a început să o sărute. Se legăna de la stânga la dreapta și plângea, îngânând:

− Ăsta-i cozonac, dragii bunicului. Ăsta-i aur curat. Pe timpul foametei, dacă am fi știut că cineva are așa comoară, am fi ucis chiar și pentru o coajă. 

Sofia

Niciodată n-am înghițit-o pe sora tatei. De câte ori mergea la ea, venea acasă beat și se lăsa cu scandal. Maria mereu îl asmuțea pe tata împotriva mamei: că-i prea guralivă și vorbește cu toată lumea de pe drum, că nu-i gospodină și câte altele... Dar eu știam ceva ce mătușa nu voia să știe nimeni. O întâmplare pe care nu o mai ținea minte satul. Poate doar cei mai bătrâni. Era pe vremea foametei. Lumea a mâncat tot ce era de mâncat, apoi a trecut la restul. Când și pisicile, câinii sau alte jivine au fost sacrificate, unii, care țineau la viețile lor mai mult decât ceilalți, au plecat la vânătoare de oameni. Într-o astfel de zi, străbunicul meu stătea pe prispa casei și repara oiștea căruței la care nu mai avea ce înhăma. În ograda lui au dat buzna 2 oameni care veniseră să-l mănânce. A fost o luptă crâncenă, însă oiștea s-a dovedit a mai fi bună la ceva. Cu ajutorul ei, cei doi tâlhari au fost izgoniți, căci străbunicul era cogemite namilă – în vremurile bune, la o masă, mânca de unul singur o mămăligă, o tigaie cu fasole și o căpățână de curechi murat, toate astea urmate de un urcior de vin și un somn haiducesc. Peste ani, mirele Mariei s-a dovedit a fi urmașul unuia dintre cei porniți la vânătoare de oameni. A fost zarvă mare. Părinții se împotriveau nunții, dar n-au avut ce face când fata a venit cu burta la gură. 

Ana

Mama mi-a repetat întruna:

− Să nu care cumva să-mi vii acasă cu copii din flori! Aș muri de rușine. Să-ți iei un om din gospodari. Să aibă părinți. 

Am plecat de acasă ca un câine scăpat din lanț. Voiam să mă fac educatoare, însă atunci, prin 1982, era la modă să te faci veterinar, să lucrezi la vreun complex avicol și să te măriți cu un agronom. Mai era și o modă la nume: pe bărbații veterinari îi chema Fedia, iar pe agronomi – Steopa.

Silvia Berdan

Masterandă a Universității din București (Teoria și Practica Editării), Silvia scrie proză și eseu.

Echipa
Arhiva

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

(Anii 90. Anii 2000: 1998-2005. Anii 2005-2007. Anul 2008-2009. Anii 2009-2011. Anul decăderii - 2012. Prin cenușa imperiilor - 2013-2019.)

PS. Vă așteptăm cu amintiri, opinii, comentarii - să scriem împreună istoria literaturii postdecembriste.

 

FEMEI

lumea se uita ciudat la mine, făcea mișto de mine că

pe mama o chema Johnny

 

(Leonard Ancuța)

 

NOUA LITERATURĂ

 

Proza Silviei BERDAN aduce în prim-plan personaje cu biografii complicate, marcate de evenimente existențiale dramatice (moarte, foamete, viol etc.), al căror numitor comun pare să fi ajuns a fi solitudinea. Construite cu migală și plasate într-un context istoric specific, aceste personaje au profilul, forța expresivă și anvergura potențială de a deveni memorabile.

Mihai ENE

CARTEA SĂPTĂMÂNII

 

 

 

 

 

 

Amărăte și vesele vieți de jupânese și cucoane. Boieroaice din Moldova și Țara Românească în veacurile XVI-XIX

de Constantin Gane.

Editura Corint, 2016

Carte recomandată de Doina RUȘTI

 

 

Biblioteca de Proză Contemporană. LITERA

 

 

 

 

 

 

 

CĂRȚI recomandate de OPTm

 

 

ART, 2020

 

 

 

 

 

 

LITERA, 2020

 

 

Humanitas, 2020

 

Casa de pariuri literare, 2020

 

 

SCRIITORI ÎN VIAȚA PRIVATĂ

 

Cristina Bogdan, înainte de a-i sosi musafirii

 

NOUTĂȚI

 

 

 

 

 

 

 

 

În nr.-ul acesta semnează

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bani negri (pentru zile albe). Un serial HBO, semnat de Daniel Sandu.

În fiecare an apar șapte mii de filme în lume, dar cel pe care îl faci tu trebuie să aibă ceva inedit. (Daniel Sandu)

 

 

 

 

 

Editura Paralela 45, 2018, traducere: Andrei Mocuța

 

În martie 2020, înainte ca toată lumea să fie izolată, Julio Llamazares s-a instalat în Extremadura, împreună cu familia sa. Au avut trei luni de primăvară frumoasă. Viața a mers mai departe și așa a ieșit cartea de mai sus. Un fel de poveste a consolării.

 

 

 

Credem în imagine și de aceea nu ilustrăm textele de literatură, ci le personalizăm cu secvențe din viața scriitorului, cu poze de la lansări sau de la alte evenimente care făceau până nu demult parte din viața noastră normală. Creatorul de ficțiune este un om viu, mai important decât relația simbolică din mintea unui ilustrator.

 

 

 

 

Anul BEETHOVEN

Copyright © optmotive.ro