Jim își petrece multă vreme prin Pitar Moș, acolo l-am și văzut prima oară, ieșind din Sala Joyce. Bineînțeles, mă știa, după cum mi-a mărturisit mai târziu, căci îi plăcea pe vremea aia să mai zenobieze din când în când. Așa că am coborât la subsol. Eu mergeam în urmă, măturând coridorul, cum fac zenobii, iar Jim vorbea cu cineva, un interlocutor invizibil. Ca apoi să mă întrebe dacă am fost vreodată în Insula Staffa. Nici n-auzisem. Ei bine, acum e momentul, mi-a făcut el semn s-o iau înainte și abia atunci am văzut că fața îi era argintie, iar din ochi îi ieșeau cu lentoare fulgi plăpânzi și scânteiuțe de foc. Pereții clădirii se topiseră, în locul lor se zbătea marea. Suflul ei înghețat mă izbea drept în tâmplă. Și cum ezitam să mă mă mișc, Jim mi-a făcut un semn de lehamite și-a dispărut pur și simplu, înghițit de beznele mării. Deși credeam că n-o să-l mai văd, a doua zi era bine-merçi, înconjurat de studenți. Traduceau ceva din John Fowles. Te-ai întors, Jim, l-am întrebat eu, însă el era destul de mirat. Nu plecase nicăieri, toată noaptea scrisese la cartea lui despre basmele maramureșene. Tot ascultându-l, că se ambalase, făcea o comparație amplă, cu exemple și trimiteri bibliografice, mi-am dat seama că nici eu nu fusesem prin școală de câteva zile. Asa e cu Jim, niciodată nu știi dacă e aici sau dacă pluteșe peste Insula Staffa!

Zenob

1. Cu ce scriitor ți-ar plăcea să faci o călătorie și pe unde?

Bine, dacă aș face o călătorie cu un scriitor, cred că cel mai bine ar fi să aleg un autor de cărți de călătorie. Și asta pentru că în teza mea de doctorat am cercetat reprezentarea spațiului românesc în literatura anglofonă de călătorie, din sec. al XIX-lea. Deci, dacă îmi permiți, aș opta pentru o călătorie nu numai în spațiu ci și în timp. Și am de unde să aleg. Sigur, sunt și scriitori pe care i-am studiat, dar cu care nu prea aș dori să călătoresc – i-aș evita pe cei care au tot timpul o atitudine arogantă și ironică față de locurile și oamenii cu care se întâlnesc sau care, în spirit victorian, insistă să poartă cu ei tot felul de bagaje care ne-ar îngreuna deplasarea (deși recunosc că erau alte condiții atunci și înțeleg dorința lor de a fi mereu pregătiți). Însă sunt și unii cărora cred că le-aș fi cu plăcere companion de drum. Mă gândesc la Charles Colville Frankland, de exemplu, locotenent în Marina Regală, care a trecut prin Banat, Transilvania și Țara Românească, în 1827. De fapt, se ducea la Istanbul. Nu pare a fi deranjat de drumurile proaste, dar încearcă să transcrie observația făcută pe această temă de vizitiu - în "latină"(!) : "Sun multi rupi, domine". E fascinat de amestecul de europenism și "oriental", de ambianța semi-urbană din Pitești și se bucură din plin de viața mondenă din București, convins fiind că odată ce va trece Dunărea nu va mai avea ocazia de a admira niciun chip feminin drăguț. Un drum făcut împreună cu Frankland ar fi distractiv, dar totuși poate are fi mai interesant să călătoresc cu cineva cu o perspectivă mai analitică, precum irlandezul Patrick O’Brien, care descrie impresiile sale după trei luni petrecute în Principatele dunărene, în 1853, dovedindu-se a fi un ferm susținător al aspirațiilor românilor la unire și independență. Cu siguranță am avea mult de discutat. Sau poate aș alege un scriitor care a călătorit în cealaltă direcție, pe Ion Codru Drăgușanu, "peregrinul transilvan", care pe la mijlocul secolului al XIX-lea a umblat prin mai multe părți ale Europei, notându-și impresiile sub formă de scrisori, expediate din Paris, Napoli, Sankt Petersburg și alte orașe. A fost în Anglia de două ori, în 1840 și în 1843. Observă foarte multe detalii interesante, de exemplu, la Londra, e uimit că Poliția Metropolitană, deși umple străzile, nu poartă arme de foc ci niște "bețe scurte, pline cu plumb", așa că cine nu ascultă "capătă ocaziunea de a esperimenta pundul specific al plumbului." Descrie o singură excursie cu trenul în afara Londrei, la un conac. Cred că ar fi foarte interesant să-l însoțesc pe Ion Codru Drăgușanu într-o călătorie prin Scoția, țara mea de origine, unde se pare că nu a ajuns în realitate, și să aflu care sunt impresiile lui – și ale mele, de altfel, căci ar fi anul 1840, iar Scoția ar fi o țară străină și pentru mine. 

2. Mi-a povestit Silviu despre participarea lui la cursurile tale de traductologie. Nu mă inviți și pe mine?

Oh, ba da, dragă Zenob, cu multă plăcere, dar pe Silviu nu l-am invitat absolut de loc! Și nici nu-mi închipui cum ai vorbit cu el, pentru că de obicei latră. Silviu e un câine cu arbore genealogic neclar dar bănuim că o parte din strămoșii lui au fost niște câini ciobănești, mai ales că a copilărit pe stradă, într-un oraș de munte, iar uneori se comportă de parcă ar fi un "canis ex silvis", de unde și-a primit și numele. Într-adevăr, într-o seară, pe când vorbeam prin Zoom cu studenții despre cum să traducem mai bine un anume fragment literar din română în engleză, Silviu a început să latre întrebător. Voia amănunte, desigur, ceea ce imediat am încercat să-i și ofer – cu traducerea din limbajul câinilor mă descurc cât de cât, numai că invers e mai greu: mă tem că lătratul meu nu va fi niciodată convingător și inteligibil. Oricum, din seara aceea, l-am admis printre studenți și încă nu și-a pierdut interesul. Așa că te aștept și pe tine, de ce nu! De când trebuie să predăm orele online, de acasă, ne obișnuim cu tot felul de surprize, nu numai cu intervenția câinilor. Am fost păcălit de câteva ori, de exemplu, de pozele, așa-zise avataruri, care apar pe ecran, când un student își închide camera din diverse motive. La un seminar într-o altă seară, un student care participa la discuție s-a transformat brusc într-un hamster uriaș – un veritabil moment kafkian. (Din fericire transformarea nu a fost permanentă, iar fața lui adevărată a reapărut peste câteva clipe.)

3. Ai o piesă de vestimentație preferată? Aducătoare de noroc, de exemplu?

Noroc, Zenob?! Mă feresc să mă las în seama lui. Dar am o cămașă cu totul specială, adusă din Maramureș. Am procurat-o foarte greu, pentru că nu-mi găseam pe măsura mea. Unele erau mari, altele îmi dădeau atac de panică la cât de strâmte erau. Până într-o zi, când am dat de cămașa asta, scurtă (față de cămășile din alte zone), simplă, cu o mică broderie la guler. Este una dintre cele mai comode haine și în același timp este un obiect care evocă o zonă care de mult mă fascinează și de care sunt și legat prin niște prietenii foarte importante în viața mea, de pe când am lucrat la Baia Mare, acum mai mult de 20 de ani. Îmi și place faptul că este făcută din cânepă, un material sănătos și rezistent, folosit de mii de ani pentru astfel de articole de îmbrăcăminte, țesută din fibrele unei plante, în jurul căreia s-au dezvoltat tot felul de credințe și de tradiții (deși se cultivă în foarte puține gospodării în ultimul timp, și numai cu autorizație specială). Este în cămașa acesta o întreagă istorie, care mă copleșește ori de câte ori o îmbrac.