Cătălina Steriu debutează în România cu volumul de povestiri Prea roz, publicat la Editura Eikon, după numeroase concursuri literare câștigate în Franța și Belgia.

Sub acest titlu – care imprimă volumului o dulcegărie falsă (explic spre finalul recenziei ce am vrut să spun cu aceste cuvinte, nu vreau să devoalez misterul de-acum) – autoarea reunește povestiri realiste pe diverse teme și stiluri, demonstrând atât versatilitate în abordarea subiectelor, cât și o bună intuiție în ceea ce privește cunoașterea și înțelegerea condiției umane.

Sunt nu mai puțin de douăzeci și opt de povestiri în acest volum. Recomandarea mea este să nu le citiți în grabă, ci să le savurați pe îndelete, așa cum ați lua, în fiecare dimineață pe stomacul gol, câte o linguriță de miere. De ce spun asta? Pentru că astfel puteți înțelege mai bine abilitatea Cătălinei Steriu de a jongla când cu subiecte grave, când cu teme în aparență superficiale. Într-o povestire ni se relatează despre singurătatea unui pensionar care îl împinge să treacă peste sila sa față de șoareci, pentru a se împrieteni cu unul care îi vizitează apartamentul (Scărița, ciocanul și nicovala), într-alta autoarea face o critică sardonică la adresa unei clase sociale omniprezente în fauna urbană a țării (Game ever).

Într-o scenă ți se strânge stomacul de emoție, într-alta te trezești râzând în hohote, cum mi s-a întâmplat mie, de pildă, la următorul paragraf:

"În urma ei, posterul cu Pablo Escobar de pe perete flutură scurt. Eliza luă cartea de circulație rutieră de pe polița de deasupra patului, de lângă crema de față Lancôme și o altă carte, «Compatibilitatea între zodii» […] Se gândea numai la selfie-ul pe care urma să-l facă la final la volanul mașinii și estima în minte numărul de like-uri pe care urma să le strângă pe Instagram. Își aminti că trebuia să fie atentă ca în poză să nu cumva să iasă și emblema Renault."

De fapt, această ușurință de a pendula între sobru și parodic, între tandru și dur, face ca Prea roz să devină un volum de debut memorabil, în ciuda faptului că povestirile cuprinse în el nu trec de câteva pagini.

Totuși, cele mai reușite proze sunt cele care poartă un parfum vintage – cum ar fi Alfonsa, Liniște colorată, Sous le ciel de Paris, ca să dau câteva exemple – în ale cărui note de vârf percepi o falsă sentimentalitate sau dulcegărie (ca să revin la ce afirmam în al doilea paragraf al cronicii).

De ce falsă? Aici stă cheia întregului volum. Cătălina Steriu nu e doar un povestitor iscusit, ci și un manipulator abil. Te ia de mână și te plimbă pe străzile copilăriei, ale iubirii și nostalgiei, pentru ca, la final, să te execute cu ghilotina. Nu face asta din dorința de a șoca (este prea matură pentru astfel de tertipuri), nici dintr-o rupere de context forțat avangardistă. Face asta ca un semnal necesar de alarmă că viața poate fi oricum, însă niciodată prea roz.

"Imperiul tusei îl contorsiona hidos în spasme pe care încerca să le ascundă întorcându-se cu spatele la mine. Expectora. Pe jos, de jur-împrejurul său, tronau mai multe pete roșiatice. Simțeam cum răceala clanței de fier îmi pătrundea în oase. Îl priveam și am început să plâng, în timp ce-l întrebam unde dispăruse marea cea albastră din venele lui."