OPTm
nr. 93/6

Hippie forever

„Imagine all the people

Sharing all the world“

Expediez această scrisoare tuturor ziarelor din America, tuturor luptătorilor fără cauză, vouă, îmbolnăviților de viață, vouă, împătimiților de moarte.

Mă numesc A. Stranger, am 70 de ani și câte ceva de spus. Am fost un hipiot firav, am ajuns și am rămas un simplu profesor de filosofie la capătul pământului – dar, să știți, întotdeauna mi-a fost cald în Alaska. Mereu îmi aduc aminte, chiar și astăzi, în clipa asta nemăsurată, de Vara Iubirii din ’67, când o întreagă Coastă de Vest iubea sincer și deșănțat, fără s-aștepte nimic în schimb, la fel cum vibrase coasta din dreapta lui Adam în mâna aspră a Dumnezeului. O întreagă Coastă de Vest ruptă din trupul sfânt al Americii, desprinsă și înălțată la cer.

Am fost o jumătate de secol profesor. N-am predat însă filosofia hippy. Adolescenții de-acum, de vârsta mea de atunci, au trebuit să primească pe tavă ce am primit eu însumi cu forța: câte un Platon sau Kant, ba chiar Hegel. Nu aș putea spune că m-am lepădat de trecut – nici nu ai cum, încă n-a patentat nimeni tehnologia –, dar am fost laș, am crezut că nu se mai poate, am fost rău, am vrut să nu se mai poată pentru nimeni dacă pentru noi gata, se terminase. Egoist, un hippy matur, deja bătrân, o contradicție. Oricum, într-un utopic manual de filosofie marginală, de nișă, despre noi se va scrie puțin. Dacă sarcina asta ingrată mi s-ar încredința mie, m-aș rezuma la trei fraze, dintre care două găsite pe net, aiurea, că doar noi l-am prefigurat și pe ăsta:


Prin pace se înțelege dragoste și toleranță. Iubirea înseamnă acceptarea celorlalți așa cum sunt, oferindu-le libertatea de a se exprima pe sine și nu judecându-i după aparențe. Iată esența filosofiei hippy. [Să mai adăugăm un existențialism de-a dreptul mistic, în care viața devine divinitate și, da, e divinizată.]


Mai departe, compensație tardivă, biblioteca mea va rămâne dominată de statuetele cu coronițe pe creștet ale lui Nietzsche și Freud. Atât are valoare din ea: florile handmade pe care le-am așezat în jurul capetelor de ghips. Ca niște cununi hawaiiene.

Să vă spun ceva: niciodată nu mi-a fost frig în Alaska. Mă pierdeam în cenușa tinereții febrile, densă cenușă fierbinte, mă pierdeam ca într-o haină din părul meu tânăr vopsit în culorile vieții. Voi retrăi mereu acei ani, la care nu renunț oriunde ar fi să fiu după moarte. Și caut America din suflet, și găsesc America de atunci…

Eram frumoși, ca florile de mai, cu tulpinile pline, compacte, dând pe dinafară de sevă. Și câtă viață bolborosind intactă, câtă nevoie să ne luăm zborul, să plutim prin aburii părului nostru negru ca viața. Lung, încâlcit, cum e viața. Mult mai târziu, când apărea câte-o studentă cu părul șerpuitor, îi șopteam cu gâfâială complice: la fel îl aveam și plesneam cu el timpul întocmai cum aș fi mângâiat o fată c-o floare. Mergeam, alergam, deliram cu pletele-n vânt, înotam în el, înăuntru.

Ne simțeam venele zvâcnind, eram strânși până la strigăt în blugii noștri mulați, însă strânsura lor sus ce plăcută era, tensiona carnea și sângele, provoca răbufniri. Ne excitau vestele înflorate, lipite de trup, zgândărind sfârcuri bombate, sandalele ne lăsau dâre pe piele sau pielea noastră lăsa dâre direct în pământ. Mușchii pulsau, și cum ne mai săltau brățările, colierele strămoșilor pe gâtlejuri, în timp ce noaptea ne ghiceam goi în stele sfârșitul. Să mai râdem un pic de noi înșine.

Grateful Dead. Ritmurile lor psihedelice. Intram în transă și fredonam cu toți porii. Ne scurgeam din toți porii. Virginia City, Nevada. Concertele. Ne zbenguiam în cea mai deplină și orgiastică neștire, chemam ploaia, cântam în ea cu gurile larg deschise spre cer, l-am fi sorbit cu totul, am fi ieșit cu totul din noi, din corpurile acelea tinere, fragede, fantastic de pline. Libertatea să fii, să urli că ești! Ascultam Lucy in the Sky with Diamonds până la prăbușire, până dincolo de pierzanie. Citeam Rimbaud și ne dereglam simțurile cu încetinitorul. Toate astea nu erau stări alternative, nici alterate, erau stări pure de conștiință mai pură. Distilam un extaz într-atâta de concentrat, încât aerul din jur devenea lichid, ochii deveneau gazoși, mâinile flăcări. Și nirvanam. Eram regii pământului.

Woodstock. Pământul trebuia să-și schimbe traiectoria…

Spuneam un groaznic NU familiei. Apartamentul din Haight-Ashbury, San Francisco, mai știe: ne întorceam rupți, ne tolăneam unii într-alții, iar diminețile ne găseau mai frumoși decât anii, care plesneau în trupurile noastre ca niște mere coapte pe plită – ne trezeam când aveam chef și le mâncam proaspete, roșii. Escapadele noastre de-a lungul și de-a latul Americii, pe pielea și prin părul ei leneș! Ne scoteam capetele pe geamuri, ne tăvăleam în respirația pământului și autobuzul nostru cel înflorat înflorea parcă direct din pământul încins. Îl strigam, îl invocam atunci pe Whitman; și marele Walt apărea sub forma unui nor, cu fire de iarbă în barbă.

Mi-aduc aminte și-acum, de parcă azi ar fi fost. Era prin vara lui ‘68. Ne adunaserăm, legiuni de îngeri goniți, undeva la margine de Los Angeles. Noi și piepturile noastre pline de viață, gata s-o dăruiască. Sute. Ne întorceam cu fire de iarbă din pământul sfânt al Americii, fire de iarbă lipite pe trupuri, înfășurate prin păr, ne întorceam în lumea civilizată cu flori pe după urechi. Am înțeles atunci că viața trebuie injectată, prizată, stropită apoi afară din vene, cu toată puterea, câtă mai e.

Pelerinajul în India l-am făcut prin ‘69. O gașcă de șapte frumoși, dintre care doar șase ne-am reîntâlnit acolo. N-am aflat niciodată cum s-a putut pierde Fred, cu coama lui roșie ca de leu în călduri. O să ne întâlnim curând, bătrâne! Când ne-am văzut ultima oară, m-ai luat deoparte să vedem asfințitul; mi-ai spus atunci: ține minte un lucru, băiete, și regii pământului vor fi copii, mai bine hai, gimme a hug. Făcusem autostopul din Spania până-n Grecia și chiar mai departe, cântasem ca nebunii pe trenurile Turciei, răbdasem de foame prin autobuzele Pakistanului. Dar India ne-a primit așa cum își primește mama copilul pierdut. Eram în brațele ei moi, pe plajele din Goa. Și soarele ne dădea viață. Și îi zâmbeam ca niște flori de-ale lui.

Să notez repede, sunt liber ca pasărea împușcată. Pe urmă, de câte ori am avut ocazia să împac oameni, să-i readuc împreună, m-am crezut iarăși hippy. Mai cred încă, mai cred cu disperare, numai un lucru ne poate salva: dacă ne-am da cu toții mâinile și am strânge bine pământul în brațe, în la(n)țul trupurilor noastre, ne-am uni pentru totdeauna. Am jurat că tinerețea va fi eternă, iată-mă singur, îmbrăcat cum doar noi știam, scriind aceste rânduri patetice. O regăsesc însă intactă, mereu! Nu se va termina niciodată. Cine să șteargă cei mai frumoși ani?

America din suflet, America de atunci. Luam vecinii la rând și le vopseam rablele de prin curți cu mâinile năclăite până la os, până la măduvă, până când nu mai distingeam între grădina cu flori și capotă. Nu trebuia să vină bomba roșie de la răsărit, noi înșine eram bombe și salve de tun. Ce făceam noi cu cărțile lor idioate? Puneam flori la presat în ele! Urzici, măselarițe, mătrăgune. Da, mergeam în librării și puneam câte-o floare la presat în fiecare exemplar: în Masters of deceit, a nemuritorului ăla de Hoover, sau în teribila On thermonuclear war, de Herman Kahn. Puneam flori la presat în ele. Pentru atât au și fost bune; pământul american n-a cunoscut exalația ciupercii nucleare, nu, din solul Americii au continuat să răsară numai flori și putere.

Pe la sfârșitul anilor împreună, lipeam afișe prin Berkeley, California, instigam la dragoste, proferam pacea. „Faceți dragoste, nu pe proștii. Lăsați-i pe vietnamezi în pace, să și-o tragă și ei cum pot!” Asta era, ne simțeam cu toții atât de incurabil de tineri, încât credeam că vom rămâne la fel de tineri în continuare, mereu. Nu știu alții, am pierdut legătura, dar mie unul mi se mai întâmplă să cred că am reușit. În orice caz, voi fi mereu liber de-acum, mai aștept să vină acasă toată floarea acestui pământ; în Irak, în Afganistan, ea nu poate crește. Ieri am fost în baracă, azi în coteț – un om fără treabă insultă visul american –, mâine alegem din nou. Din trei, una: va fi rău, bine sau groaznic – vă descurcați voi!

Și caut America din suflet, și găsesc America de atunci. Am ținut întotdeauna cu dinții de tine, voi ține la tine și dincolo, memoria mea!

Sunt ultimul încă viu din tribul nostru de-atunci. Ultima reuniune nostalgică s-a produs în urmă cu trei ani. De-atunci, fiecare zi mi-a devenit un ultimatum, o floare pe moarte. Când veți citi scrisoarea, voi fi departe, gata desprins, captiv într-un autobuz vertical, înălțându-se aiuritor de frumos și de lent, în culori țipătoare, demente pentru că vii. Mai ceva ca pe vremuri, voi fi luat o supradoză de Lucy, letală pentru melancolicul meu suflet. Iertați-mă, doar așa mă puteam întoarce: în America mea!


Din trupul meu florile vor continua să răsară,

și va fi soare și va ploua,

Hippy forever ✌


Ovidiu LORENZ

Prozator, poet, eseist și traducător, născut în 1986, are mai multe nume, cel de prozator fiind Ovidiu Lorenz. A publicat volumele de versuri noapte-lumină (2017) și Zgardă litere (2021). Semnează rubrica „Onirodrom" în Dilema veche. Locuiește în Cluj.

Echipa
Arhiva

 

PRINT 2⤓ PDF
Numerele tipărite

ISTORIA VIE A LITERATURII ROMÂNE

NOUA LITERATURĂ

Cunoscut mai mult sub numele Ovidiu Komlod, ca eseist, traducător și poet, scrie și proză, pe care o semnează Ovidiu Lorenz. Textele sale sunt vii, intelectualiste, ancorate în marea cultură. Adeseori pornește de la formația sa universitară, coborând treptat, în zona colocvială, a limbii vorbite, chiar în poezia graiurilor, ceea ce trădează plăceri de filolog și de om al cărților.

OPTm

 

FILMELE REVISTEI

CARTEA SĂPTĂMÂNII

LITERA, 2021

Recomandată de Cristina BOGDAN

 

 

Editura Univers, 2021

 

În curând

O carte despre cel mai teribil experiment comunist - un frag. aici

Interviu cu Sandro Veronesi

ART, 2021

 

LITERA, 2021

Recomandată de Ovidiu ȘERBAN

Editura Universității Al I Cuza, Iași

 

Mihai Șora a ajuns la 105 ani. La multi ani!

LITERA, 2021

Editura Universității din București, 2021

 

Copyright © optmotive.ro