Istovită, trântită în zăpada înghețată, zăcea ca după o bătălie pe care nu știa dacă o pierduse sau o abandonase. Respira sacadat. Aerul rece îi intra în piept ca o greșeală repetată. Fulgi rari îi cădeau pe gene și dispăreau imediat. Cerul era alb, prea aproape. Fără margini.

Nicio urmă de sânge. Nicio urmă de victorie.

Nu știa cât timp trecuse de când căzuse. Poate câteva clipe. Poate o viață care nu mai avea unde să se întoarcă.

Se ridică greu, sprijinindu-se în palme. Zăpada scârțâi, indiferentă. În piept, ceva refuza liniștea. Pentru că liniștea asta nu însemna pace. Tatăl ei nu putea fi mort. Moartea era pentru ceilalți. Pentru cei care puteau fi înlocuiți.

Îl vedea peste tot: în copacii desfrunziți, în mirosul de fum purtat de vânt, în lovitura aspră a aerului peste față. Așa fusese și el — direct, fără menajamente. Când îi spusese că a murit, cuvântul nu se legase de nimic. Sunase ca o ușă trântită într-o casă deja goală.

Înaintă prin câmpul alb, fără direcție. Pașii o dureau, dar durerea o ținea aici. Își amintea mâinile tatălui ei. Nu ce făceau, ci cum rămâneau pe lucruri, mult după ce el pleca. Își amintea vocea lui, sigură, spunându-i cine este și cine nu trebuie să devină. Îi spusese că oamenii nu mor cât timp sunt duși mai departe. Atunci râsese. I se păruse o formulă fără greutate.

Înaintă. Un pas. Încă unul. Frigul începu să se retragă. Zăpada deveni pământ. Pământul, drum. Urmele se ștergeau sub talpa ei.

Îl văzu înainte să fie pregătită.

Viu. Aplecat, își potrivea bocancul. Când ridică fruntea și o privi, nu o recunoscu. Moartea lui fusese clară. Privirea asta, nu.

— Nu sta pe drum, spuse.

Atât.

În ea se opri ceva definitiv. Dorința de a-l salva și frica de a se pierde nu mai puteau fi separate. Simți cum marginile trupului i se subțiază. Cum prezența ei devine negociabilă.

Un pas înainte — nimic din ea n-ar mai fi fost adevărat.

Un pas înapoi — el ar fi murit iar.

Stătu mult așa. Prea mult. În lumea aceea, timpul nu cerea decizii.

Înțelegea acum că lupta nu fusese cu moartea lui, ci cu spațiul rămas după. Cu golul care cerea o formă. Dacă el nu mai era, cine rămânea ea să fie?

Se opri. În fața ei, zăpada era neatinsă. Își puse palma pe piept. Inima bătea, încăpățânată. Nu fusese niciodată singură. Tot ce fusese el trăia în gesturile ei, în tăcerile ei, în felul în care nu știa să renunțe.

Căzu din nou. Nu mai avea putere să înainteze sau să se retragă. Închise ochii.

Când se trezi, lumina era alb-galbenă, moale. O liniște de dincolo de timp. Știa că pierduse un părinte. Atât. Restul erau detalii pe care durerea nu le mai ordona.

Încercă să spună numele. Nu ieși nimic. Respira. Încet. Oboseala se risipi. Își ridică fruntea. Nu trebuia să-l caute.

Trebuia să-l continue. Cine sunt? Sunt fiica tatălui meu