Între întâlnirile mele se numără una, cu scriitorul american Paul Mandelbaum. Mama sa avea rădăcini românești, iar el a venit la București pe urmele amintirilor ei. Așa am avut ocazia să descopăr un om sensibil și profund. Seara petrecută împreună mi-a rămas în suflet prin tensiunea confesiunii. Mi-am dat seama că nimic nu mă mișcă în lume mai mult decât aventura identitară, or, Paul venise să-și cunoască originile. Și în sângele meu se amestecă multe nații, o lume balcanică pe care adesea o văd, înaintând prin istorii.

Strămoșii mei vin de departe, din timpuri vechi. Unii sunt aromâni din Muntenegru. Ei și-au căutat salvarea făcând periodic drumul peste Dunăre, ascunzându-se la nord sau la sud, după cum bătea vântul. Alți strămoși provin din vasta lume bizantină, din labirintul otoman, după confruntări sau înfrățiri cu slavii și cu alte neamuri. Multă lume s-a perindat prin zona balcanică, iar când privesc spre timpul trecut, un punct crucial îmi apare mereu în minte: Varna. Loc de trecere, loc de refugiu, unde numele nu contează. Poate că de aceea și pentru mine numele este, uneori, un fel de acoperire. Multă vreme s-a numit Odessos. Acolo se refugiau ticăloșii de geți, enervându-l în așa măsură pe Filip Machedonul, încât și-a luat armata și-a plecat să-i scoată de acolo. Nu pot să mă gândesc la Varna și să nu văd în minte șiruri de vlahi călători, cumani risipiți, triburi germanice, populații post-romane și, mai ales, slavi, plutind fără ordine pe apele Dunării.

Și de câte ori mă gândesc la ei e luna aprilie.

Toți se prezentau ca bulgari, în amintirea unei întâmplări de pe la începutul secolului al 8-lea, când bulgarii au salvat Imperiul Roman de Răsărit. Sacrificiul lor a impresionat multă lume și, cu toate că tribul n-a rezistat în istorie, legenda s-a răspândit, iar, odată cu ea, și obiceiul neamurilor balcanice de a se prezenta drept bulgari. Ori de câte ori voiau să se afirme sau să-și facă loc prin lume, se trezeau că sunt bulgari, după cum mai târziu, unii dintre români își născoceau nume grecești, strămoși occidentali și rude exotice. În medievalitatea de început, numele bulgarilor ajunsese un brand, astfel încât identitatea exactă nu mai conta. Totuși, în momentele cruciale, limba strămoșilor le amintea de unde vin și, odată cu ea, reapăreau locul și obsesia originii, mirosul amărui al lunii aprilie.

Periodic, omul este impulsionat să se gândească la identitate. Mai ales când se îndrăgostește, când își caută perechea. Orice iubire, în esență, are o criză a identității. Să iubești înseamnă să renunți la o parte din tine sau să o dăruiești, să accepți contaminarea. Cum tocmai a apărut Nas de bulgar, continuarea romanului Ferenike, mi-a venit firesc în minte întâlnirea cu Paul și călătoria lui în România, ca o poveste despre mine. Romanul meu nu are legătură directă cu această întâlnire. Dar e totuși înrudită cu ea. Ca și Paul, și eu am făcut o călătorie, un drum spre tărâmul aspru al strămoșilor, care din nu știu ce motiv obscur este asociat în mintea mea cu luna aprilie.

Lună perfidă, cum s-a zis, timp nehotărât dar mai ales un culoar de trecere, aprilie a fost mereu locul confruntărilor de la baza identității mele.

În aprilie, fac pași nesiguri, pământul e moale, iar floarea de prun amărăște totul în jur. În aprilie o iau prin coridorul lupilor, știu că sunt flămânzi, că sunt gata să mă sfâșie. Dar nu-mi pasă, mă grăbesc să ajung în cealată parte, unde începe viața și înfloresc bujorii nepăsători.

Dacă mă pui să povestesc ceva despre mai, n-o să-mi amintesc mare lucru. În schimb, aprilie e acolo, intact, toate lunile aprilie mă urmăresc. Și nu sunt doar ale mele, ci toate câte au fost. Tapetează drumul spre Dunăre, călătoria mea, pe care recent am povestit-o în Nas de bulgar. Povestea legitimării mele istorice.