Dacă n-ar fi fost beldiile alea de polițai, o fată și-un băiat, cu lupoaica lor scotocitoare cu tot, nu cred că mi-ar fi prins cineva urma nici acum. Cine știe ce mi s-ar fi întâmplat? Nu-mi amintesc cine m-o fi dus acolo, că de bună voie n-aveam cum s-ajung. Da’ eu nu-mi amintesc o mulțime de lucruri… Știu totuși că n-am îndurat nicio suferință, n-am stat nici legată, nici nemâncată. Dacă mă gândesc mai bine, nu m-a ținut nimeni cu forța. Oi fi putut să plec chiar de la început, cine știe? Doar că nu găseam vreun drum spre ieșire. Și m-apuca panica, zi și noapte. Mă tot rătăceam și, oricum, nu știam încotro s-o apuc. Până la urmă am început să mă obișnuiesc cu locul ăla. Părea un soi de depozit, plin până-n tavan. Ajunsesem cumva să mă simt acolo ca…

Domnica Lecca-Savin a fost profesoară de istorie la Liceul "Mihai Viteazul" din București timp de 15 ani. De-acolo a ieșit la pensie în ’81. Înainte, ținuse ore de franceză la "Nicolae Tonitza" și la Liceul nr. 1, zis "cu program sportiv"; iar mai înainte, când numele ei de familie era privit ca o pată rușinoasă în dosar, trecuse pe la școli primare în Ștefăneștii de Jos și Copăceni, unde încerca să le bage limba româna în cap unor copilași lihniți de foame, soioși și trudiți la câmp. Viața nu fusese tocmai blândă cu ea pe vremea comuniștilor.

Domnica se trăgea dintr-o veche familie boierească, cu moșii întinse în Dolj și Gorj, care dăduse, de-a lungul generațiilor, funcționari de rang înalt, politicieni, iar mai târziu profesori, ba chiar și-un pictor. Copilăria și-o petrecuse într-o culă de secol 18 din Pleșoiu, remodelată într-un conac neobrâncovenesc cu acaraturi. Se măritase în ’55 cu Teodor Savin, inginer cu origini chiaburești: o prăjină de bărbat, cu ochi blânzi și călcătură moale parcă să nu supere pe nimeni. Se mutaseră împreună la București, în casa lui părintească de pe Brezoianu. După un an, se născuse Silviana, iar după alți doi, Dorian. Într-un noapte friguroasă din noiembrie ’59, doi "civili" îl săltaseră pe Teodor și-l azvârliseră în beciurile Văcăreștiului, alături de alți dușmani ai poporului, pentru un pretins complot împotriva regimului. Chiar în preajma sărbătorilor de iarnă, casa din Brezoianu intră pe mâinile PCR-ului, iar familia Lecca-Savin fu evacuată cu sila într-un apartament înghesuit din zona Sfinții Voievozi. După aproape un an de interogatorii și tortură, elementul reacționar Teodor era eliberat fără nicio explicație, chiar înainte să i se deschidă vreo mascaradă de proces. Era numai piele și os, plin de vânătăi și răni. Și scuipa sânge. Se prăpădi în doar câteva luni, lăsându-și soția cu doi copii mici, fără niciun sprijin.

Pasiunea Domnicăi, încă din copilărie, fusese istoria universală. O aprofundase de la 16 ani, când părinții o trimiseseră la École des Hautes Études din Paris, în tradiția familiei. Își terminase studiile la Facultatea de Istorie și Filosofie de la Cluj, exact cu un an înainte de instaurarea regimului Groza. Înainte ca avutul familiei să fie confiscat, iar ai ei lăsați pe drumuri.

Deși mărunțică de statură, Domnica avea o prestanță aristocratică care atrăgea un respect plin de simpatie din partea elevilor și a colegilor de breaslă. În sala de clasă, își flutura degetele, desenând în aer forme ciudate pentru a-și ilustra explicațiile, iar vocea îi era sprințară și totuși molcomă, fără asprimea stridentă a altor profesori. Se îmbrăca sobru, în culori șterse, parcă vrând să treacă invizibilă printre ceilalți. Însă câte-o pălărie violacee cu voaletă sau o eșarfă din mătase naturală, un guler din dantelă crem, ba și câte o brățară din argint solid, cu lucrătură sofisticată din alte vremuri, o distingeau cu discreție de ceilalți. În cancelariile prin care trecuse, unii profesori îi ziceau, cu o ironie prietenoasă, Domnița.

Elevii o iubeau, mai ales atunci când, vorbind despre Franța revoluționară sau despre epoca lui Napoleon, își ridica ușor bărbia, iar ochii i se tulburau, de parcă ar fi simțit pe propria piele suferințele acelor vremuri. Domnica transforma orice lecție într-o poveste plină de aventuri, cu răsturnări de situație și tâlcuri ascunse – iar asta într-o perioadă în care manualele scrise bombastic și lemnos puneau copiii pe fugă sau, cel mai des, îi trimiteau la culcare. Îi plăceau îndeosebi întâmplările cu suișuri și coborâșuri și istoriile personale, care nu-și găseau locul printre clișeele vremii. Despre Napoleon, Domnica le spunea că era superstițios: după campania din Egipt, purtase mereu un mic talisman aducător de noroc, cu inscripții arabe și simboluri cabalistice, primit de la un șeic. Apoi le istorisea despre peripețiile fantastice ale lui Godefroy, Rinaldo și Tancredi, cei trei cruciați porniți să elibereze Ierusalimul, neuitând-o pe Armida care încerca să-i abată din drum cu vrăjile ei. Și Domnica făcea tot ocolul ăsta doar pentru că Napoleon fusese fascinat în tinerețe de "Ierusalimul eliberat" al lui Tasso, printre alte istorisiri și romane cavalerești. Alteori, le evoca, cu detalii pitorești, calendarul revoluționarilor francezi, în care duminica apărea desființată, săptămâna avea 10 zile, iar lunile purtau nume inspirate de natură, precum Brumar (luna ceții) sau Floréal (luna florilor).

Toate lucrurile astea existau în memoriile sau biografiile romanțate, în addendele și notele de subsol pe care le citea cu luare-aminte – mai cu seamă în tomurile "străine", care ajungeau la ea pe sub mână și, din păcate, tot mai rar în ultima vreme. Ce nu găsea, însă… reinventa, umplând golurile cu o fantezie strunită de documentare. Reușea să recreeze adevărate tablouri vivante. "Istoria e o poveste captivantă", obișnuia ea să le spună elevilor, ba și colegilor de catedră. "Atunci când nu e o mistificare rău-voitoare", adăuga, mai în barbă. Citea copiilor din manualele de istorie ale vremii, dar după ce termina un paragraf, îi plăcea să-l traducă într-un limbaj accesibil, simpatic când putea, pe înțelesul lor. Le desena hărți și diagrame pe tablă, pentru ca ei să poată înțelege succesiuni la tronuri, genealogii și alianțe, dar nu le împuia capul cu ani și perioade de domnii. Le spunea că, dacă vor citi mult, vor reține toate detaliile necesare.

În ’79, într-o dimineață viscolită de ianuarie, i s-a întâmplat prima oară. Domnica s-a trezit cu o senzație stranie de plutire deasupra patului, ca și cum propriul ei corp și-ar fi părăsit locul în spațiu. Imediat, a urmat o prăbușire bruscă în gol. Se agăță mai întâi de tăblia patului, apoi de noptieră, bănuind că are niște amețeli puternice. Primii câțiva pași îi făcu cu greu, își simțea picioarele înnodate și de plastilină. Apoi, din nou, o senzație ciudată de desprindere de propriul corp, urmată de o prăbușire rapidă – ca printr-un tunel îngust căscat brusc în mijlocul parchetului. În cele din urmă totul încremeni, iar ea se trezi tremurând în picioare, în mijlocul bucătăriei, fără să înțeleagă cum ajunsese acolo.

Avea prima oră la clasa a VII-a și începu să-și recapituleze lecția despre asediul Plevnei, așa cum făcea de obicei, în timp ce se vânzolea cu treburi prin casă. Nu reuși să-și amintească nicicum data exactă a cuceririi redutei, pe care până atunci o știa și trezită din somn. Era un reper important, fusul pe care răsucea firicelele poveștii ei. Apoi îi răsări brusc anul 1794, dar oricât își scormoni mintea, nu reuși să-l lege de vreun eveniment cunoscut.

Câteva minute mai târziu, în timp ce făcea duș, îi apăru în fața ochilor un text cu cap și coadă: "Pe măsură ce luptele se intensificau, orașul Leipzig devenea martorul unui conflict de proporții epice. Străzile și piețele erau pline de soldați, iar zgomotul bătăliei răsuna în întreaga regiune. Civilii, deși în mare parte evacuați, observau de la distanță, copleșiți de gravitatea situației." Ditamai fragmentul. Nu-și amintea unde-l citise sau dacă exact așa se înlănțuiau cuvintele, dar era clar că nu avea legătură cu Grivița, ci cu bătălia "Națiunilor" din 1813, marea înfrângere a lui Napoleon. Parcă toate informațiile istorice, predate și repetate la orele de istorie în decursul anilor, se jucau de-a v-ați ascunselea prin mintea Domnicăi. O prinse un tremur de enervare, când, dintr-odată, țârâi telefonul.

— Bună, mamă, ce mai faci?

Dorian, student la Facultatea de Silvicultură din Brașov, o suna de la un telefon public cu fise de lângă autogară.

— Ia spune-mi: când a avut loc bătălia de la Grivița?

— Poftim? Ce-ți veni?

— Tocmai îmi recapitulam o lecție și… mă întrebam dacă tu știi.

— Ce să zic, mamă? E ceva cu Războiul de Independență, nu?

— Da-da-da, Dorian.

— Păi… 1877.

— Nu anul, data exactă! insistă Domnica.

— Mă testezi sau cum? replică iritat Dorian. Știi că vorbesc cu fise de-aici…

— Iartă-mă, Dorian, se replie brusc maică-sa. Să lăsăm prostiile mele, zi-mi mai bine de tine. Cum îți e pe-acolo, ai ce mânca?

După ce puse telefonul în furcă, Domnica se grăbi să iasă din casă, dar în pragul ușii își dădu seama că avea pe ea doar capotul vernil cu flori de câmp și, în picioare, papucii gri de pâslă. Făcu cale-ntoarsă la șifonier să se îmbrace – și, dintr-odată, o străfulgeră: 30 august 1877. Vasăzică era adevărat ce se spunea: când nu mai scotocești disperat în amintiri și te iei cu alte treburi, abia atunci îți amintești ceva ce credeai c-ai uitat cu totul. Apoi glumi amar în gând – dacă 30 august 1877 era consemnată de istorie ca o zi glorioasă pentru români, 17 ianuarie 1979 nu se arăta a fi cea mai bună din viața ei. Oricum, Domnica rămase tulburată. Nu se simți deloc în largul său la școală.

La câteva săptămâni după asta, în timp ce le povestea copiilor despre dacii care se apărau împotriva năvălitorilor romani, încercă să le descrie construcțiile de la Costești-Blidaru, dar cuvântul "fortificații" pur și simplu nu-i veni pe limbă. Se încăpățână să-l caute, făcând gesturi prostești din mâini, ca și cum ar fi ridicat niște ziduri de apărare, în timp ce privea pe fereastră în curtea școlii, de parcă acolo ar fi trebuit să răsară din senin niște fortificații. Când își aminti în sfârșit, se rușină de pauza ei penibilă, iar cuvântul îi sună în urechi străin și nebulos. Apoi, povestind despre exilul lui Nicolae Bălcescu și C.A. Rosetti, vru să spună: "Atunci când autoritățile imperiale au restaurat ordinea, s-a tras cortina peste idealurile revoluționarilor pașoptiști", dar se împotmoli la "cortina". Începu să scotocească febril printre cuvintele care trebuie să fi avut legătură cu teatrul. Brusc, îi răsări în minte "culise", care însă nu se potrivea cu nimic. Simți că urcă-n ea o furie care-i ardea tâmplele și ochii – iar asta, sub ochii măriți de spaimă ai copiilor.

Tot în perioada aia descoperise un bazar volant în preajma Halei Traian, unde își petrecea diminețile de duminică căutând ceva, nici ea nu știa ce anume. Multe dintre lucrurile înșirate pe tejghele improvizate sau pe fețe de masă întinse pe jos îi aminteau vag de copilăria ei din Pleșoiu. De "acasă". Dar ce mai însemna "acasă"? La un moment dat, tresări la vederea unui ceainic din alamă, cu bot lung și mâner din lemn. Pipăi cu luare-aminte ornamentațiile florale ale capacului închis cu o balama simplă. Îl cumpără fără să se târguiască, cu lacrimi în ochi, și îl purtă cu ea pe străzi, ținându-l strâns în mâini până la apartamentul ei din Sfinții Voievozi.

În alte dăți, cumpără coșulețe miniaturale din sticlă, care și ele păreau să-i amintească de ceva uitat. Urmară un sipet miniatural din lemn cu torsade incrustate, figurine din porțelan, suporturi de lumânări din nichel turnat, broderii cu motive oltenești și o mulțime de alte flecuștețe greu de clasificat, care păreau să-i stârnească tot felul de emoții, fără aduceri-aminte concrete. Le aducea acasă și le înșira printre cărțile din bibliotecă. Apoi, când n-a mai fost loc pe rafturi, le-a așezat pe măsuța de cafea, pe biroul la care lucra, pe noptiera din dormitor, chiar și pe masa și blatul din bucătărie. Curând, s-a trezit înconjurată de o grămadă de nimicuri, pe care risca să le dărâme și să le facă țăndări la primul pas, dacă nu se mișca cu multă atenție. Cuvintele și amintirile care îi zburau din minte lăsau în urmă goluri, ca niște găuri într-o țesătură, pe care încerca din răsputeri să și le umple la loc cu orice îi venea la îndemână.

După încă un an, se îndrepta spre liceu și, fără să știe de ce, coborî la Armenească, cotind apoi pe o străduță lăturalnică. Intră pe o poartă descuiată, urcă cele șapte trepte de la intrare și pătrunse într-o casă impunătoare, care părea abandonată. Se plimbă dintr-o încăpere în alta, printre resturi hodorojite de mobilă și grămezi de moloz, ca printr-un muzeu. Pe un scrin vechi, cu uși batante și mânere forjate, descoperi o fotografie înrămată pusă cu fața în jos. Pe spatele ei scria "Arthur și Hermine Dreschel". Fără să-și dea seama de ce, o strânse la piept și dădu să iasă din casă, când auzi o foșgăială dinspre un morman inform de salopete muncitorești trântite peste niște saci cu ciment. Se uită de jur împrejur, parcă trezită brusc dintr-o reverie, lăsă fotografia înapoi pe scrin și ieși val-vârtej din casă. Din stradă, un bărbat într-un costum șobolăniu o privea tăios:

— Cine sunteți dumneavoastră? Și ce căutați în casa asta?

— Căutam… se bâlbâi Domnica cu răsuflarea tăiată. Căutam… niște oameni. Am greșit locul, mai zise ea, strecurându-se pe lângă bărbat, cu inima cât un purice. Aproape o luă la fugă pe straduța îngustă, până în bulevard.

În 1981, Domnica se pensionă, păstrându-și însă câteva ore din cursul superior, ca suplinitoare. De câte ori intra la clasă, răsfoia cu atenție catalogul, încercând din răsputeri să memoreze sau să-și amintească numele elevilor. De fiecare dată, toate îi sunau străine, parcă le vedea pentru prima oară. Nici nu reușea să le asocieze cu ușurință chipurilor pe care le recunoștea, nu chiar pe toate. "Tovarășă profesoară!", îi atrăgea atenția câte un băietan mai insolent, în timp ce alții deja se vânzoleau plictisiți prin bănci și o tachinau pe șoptite. "Apaisons-nous, je vous en prie", replica prompt Domnica, nici ea nu știa de ce în franceză. Apoi se reculegea și începea lecția. "Dragilor", spunea ea trăgând aer în piept. Iar dacă voia să asculte un anumit elev sau elevă, li se adresa cu "scumpul meu din banca a doua" sau "scumpa mea de la fereastră" și asta părea de ajuns, chiar dacă suna un pic nepotrivit.

Nu mai intra în curți pe nepusă masă și evita să mai bată talciocul de la Hala Traian, dar avea acum mai mult timp, așa că rătăcea pe străduțe, căscând ochii la casele oamenilor. Simțea nevoia să-și facă plinul cu povești, iar asta se manifesta ciudat. Pe măsură ce uita tot mai multe – și nu doar denumiri mai noi sau mai vechi, ori cunoștințe deprinse de-a lungul anilor, ci și lucruri intime –, culegea tot mai felul de nimicuri de pe jos, care îi ieșeau în drum. Parcă se pedepsea pentru fiecare cuvânt sau amintire ștearsă din minte.

Mania colecționării începu cu o piatră plată, care avea pe o față o zgârietură ciudată, în spirală. O zări lângă gardul din fier forjat al curții unei școlii generale de pe strada Cometa și o vârî în buzunar ca pe un obiect prețios, închipuindu-și că provenea dintr-un castelaș de demult, al cărui proprietar gravase pe zidul împrejmuitor o spirală. În centrul spiralei, se afla un mesaj destinat oricărui trecător: "Timpul e ciclic. Tot ce dispare se întoarce." Zidul se prăbușise, iar piatra misterioasă fusese aruncată la vale, rostogolită prin păduri și peste pajiști, purtată de ape învolburate, până când, într-un final, îi ieșise Domnicăi în cale. Când ajunse acasă, o așeză direct pe parchetul din sufragerie. În câteva ore uită de ea; până și povestea ticluită în minte se risipi, iar femeia începu să se întrebe cum naiba ajunsese pietroiul ăla în casă.

Urmară alte plimbări și alte pietre cu forme ciudate adunate din drum. Curând, Domnica începu să culeagă de pe jos, într-un fel de exaltare, castane, ghinde, păstăi, frunze uscate, crenguțe, ba și lucruri pierdute ori aruncate de oameni, sticle goale, hârtii mototolite, pungi de plastic, brichete, brelocuri, pixuri fără pastă. Și în jurul fiecărui obiect născocea câte o istorioară, oricât de neînsemnată, pe care și-o spunea în gând, uneori și cu voce tare. Unii trecători întorceau capul după ea, privind-o cu milă. Poveștile păreau să facă zid în jurul ei și să o ocrotească de răul care îi creștea pe dinăuntru. După o vreme, femeia nici nu mai avu nevoie de cuvinte. Vedea aievea imagini pe care le înlănțuia ca pe diapozitive sau care jucau în fața ochilor ei ca niște mandale caleidoscopice. Construind aceste imagini mișcătoare, se simțea mult mai bine.

Într-una dintre zile, dădu peste câteva plăci de pal, inclusiv două tăblii dintr-un pat demontat. Erau rezemate într-o stivă, chiar la intrare în blocul ei, așa că rugă un vecin aflat în trecere să i le ducă până sus.

— Dar ce faceți cu ele, doamnă? Astea-s numai bune de pus pe foc, îi azvârli bărbatul, cam fără chef.

Domnica ezită puțin, apoi zise, cântărindu-și bine cuvintele:

— Fiecare lucru e viu. Nu trebuie aruncat înainte să-și trăiască traiul.

În seara aceea îmbrățișă una dintre tăblii, cea de la căpătâi, tăiată în arc, pe care vecinul i-o lăsase în antreu. Încercă să-i afle povestea, dar bucata aia de material inert nu-i transmitea nicio vibrație. Și totuși, îi trezea amintirea a ceva intens neplăcut de demult – să fi fost un necaz? Un accident, un incendiu, un cutremur? Uitase cu desăvârșire ce anume. O podidiră lacrimi de neputință. Răsturnă pe jos toate plăcile, zdroncănindu-le cu furie.

Peste câteva zile, Dorian veni în vizită, descuie cu cheile lui și, după primul pas în hol, se izbi de maldărul de scânduri, de cutii de carton învârfuite cu nimicuri, haine ponosite și pătate din care zburau molii, sticle și borcane goale, unele pline de praf pe dinafară și pe dinăuntru. Se luă cu mâinile de cap.

O strigă neliniștit pe Domnica, dar nu primi niciun răspuns. Abia reuși să se strecoare spre sufragerie, dinspre care îl izbea o miasmă înăbușitoare. Acolo o descoperi pe maică-sa, târziu – un ghemotoc de om i se păru –, chinuindu-se să traverseze încăperea nearisită de mult. De jur împrejur, locul era de nerecunoscut, plin până la refuz cu vrafuri de trențe și gunoaie. Nu mai aveai unde să arunci un ac. Domnica privea în jos, căutând un petic liber pe care să calce.

— Bine c-ai venit, mă cam rătăcisem pe-aici.

Dorian înhăță o pungă de plastic dintre cele câteva aruncate prin cameră și începu să o umple cu un pumn de frunze uscate înșirate pe parchet.

— Ce faci acolo? țipă deodată Domnica.

— O să-ți rupi gâtul călcând pe toate rahaturile astea. Ți le arunc la gunoi.

— Cum să-mi arunci poveștile la gunoi?

Și se repezi să-i smulgă sacoșa din mâini, ca pe o comoară care trebuia salvată. Îl săgetă cu o privire cruntă, străină – care pe Dorian îl îngrozi.

Din clipa în care înțelese cât de gravă era boala mamei lui, Dorian căută soluții cu disperare. Erau vremuri grele, cu lipsuri și interdicții de tot felul. Prin intermediari, reuși să ia legătura cu un medic indian renumit, care experimenta terapii comportamentale aflate încă în studiu. Domnicăi i se recomandară rutine stricte și o agendă în care să-și noteze idei, impresii, cuvinte. Din acea clipă, femeia avu la îndemână un caiet dictando în care se presupunea că ar ține un soi de jurnal. Dar ce scria ea era mai mult o înlănțuire haotică de gânduri dezlânate, fire narative neduse la capăt, propoziții amestecând româna cu franceza, pe care le întrerupea cu desene naive – fluturi, case, pomi, linii concentrice sau în zig-zag – atunci când nu-și găsea cuvintele. Medicul îi sugeră obiecte-ancoră, care să o ajute să lege ideile între ele. Dar Domnica era deja asediată de tot felul de lucruri de care se agăța pe moment și care, după puțin timp, se goleau de sens, ba și începeau să o sufoce. I se mai sugeră să plaseze prin casă fițuici pentru aducere-aminte, în schimb ea lipi în antreu un afiș cu marea și plaja de la Costinești, smuls de cine știe unde. Dorian făcu rost, pe sub mână, de Piracetam și Gingko Biloba. Dar după câteva zile, Domnica le aruncă la veceu, convinsă că erau niște pastile expirate, care puteau să-i facă rău.

Odată găsi pe policioara bufetului din bucătărie nuci și gutui, înșirate alternativ. Șapte fructe. Șapte zile ale săptămânii? Nu înțelese ce era cu ele. Ce-ar fi trebuit să-i spună gutuile? Dar nucile? Și oare ea le pusese acolo sau fiu-său? Oricum ei nu-i plăcuseră niciodată nici gutuile, nici nucile, iar acum păreau pietrificate, de nemestecat. Le aruncă nervoasă în găleata de gunoi.

În altă zi cineva îi sună la ușă. Se uită pe vizor și văzu un chip necunoscut de femeie. Nu vru să deschidă, dar străina nu se dădea dusă: continuă să sune, apoi începu să bată în ușă. Până la urmă, o lăsă să intre. Era o femeie înaltă și suplă, îmbrăcată în uniformă de stewardeză, însoțită de un copoi ardelenesc de vânătoare, neliniștit, care își tot băga botul prin maldărele ei de lucruri, răscolindu-le. Domnica se enervă și o cuprinse un tremurat, dar rămase cât putu de politicoasă. Rece, chiar. La un moment dat, stewardeza izbucni în plâns, îngăimând niște vorbe fără șir, iar câinele se încovrigă scâncind la picioarele stăpânei. Scena o făcu pe Domnica să se simtă foarte prost și aproape că o urî pe ciudata aia periculoasă, de care nu știa cum să mai scape. De îndată ce femeia plecă, Domnica îl sună pe Dorian:

— A venit aici o duduie cam dusă… De fapt, cred că era o polițistă de-aia – cum se zice? – "sub acoperire"? S-a făcut că bocește pe-aici. N-am înțeles prea bine ce voia.

— Era Silviana, mamă…

— Silviana… Silviana, repetă Domnica încercând să-și amintească ceva.

— Soră-mea, mamă! Fiică-ta! E stewardeză la Tarom. Doar îți spusesem că o să treacă pe la tine…

Nu. Aia nu putea fi fiică-sa.

Într-o noapte, Domnica se trezi cu vezica plină și simți că se scapă pe ea. Se ridică din pat ca să meargă la baie, dar nu-și aminti cum să ajungă acolo. Așa că se lăsă pe vine la capătul patului și își dădu drumul, nimerind peste un set de ceșcuțe cu farfurioare puse pe o coală albă de hârtie.

A doua zi, dis-de-dimineață, încercă să iasă din cameră dar nu știu pe unde s-o apuce. Se simți dintr-odată atât de mică într-o lume de brobdingnagi, înconjurată de munți de lucruri gata să se prăvălească peste ea, s-o sufoce. Începu să urle: un urlet strident, neîntrerupt, care oricui l-ar fi auzit i s-ar fi părut al unui animal hăituit. Dar nu-i veni nimeni în ajutor. Se prăbuși pe jos, peste mormanele de trențe și începu să se legene dintr-o parte în alta. Când urletul i se stinse, femeia căzu într-o muțenie din care nu mai voia și nu mai putea să iasă.

Era toamna lui 1991. Dorian și Silviana știau că nu mai aveau încotro.

În fotoliul tras lângă fereastră, Domnica stă cu spatele la ei și ochii ațintiți înainte. Din poziția aia, vede aproape toată curtea pietruită, cu răsaduri de crizanteme purpurii și lalele galbene. Nu mai știe numele florilor, dar le simte culorile și mirosul direct pe piele. Mai departe, câmpul verde-brun se contopește cu liziera unei păduri și cu un cer de vară târzie, pe care plutesc niște aburi de nori. Dintr-odată, toate poveștile pe care le-a știut sau pe care le-a inventat de-a lungul timpului par că sunt acolo, dincolo de fereastră. Dacă ar întinde brațele, le-ar putea prinde pe toate, fără niciun efort.

— Ce s-a împuținat… Ce mititică e mama! șopti Silviana, mai mult o uimire în sinea ei.

Dorian îi simte tremurul din glas și îi pune o mână pe spate, liniștitor. Domnica prinde vorbele și se face cumva mai mică, ca o degețică. Și mai ușoară. Acum, parcă ar putea levita. Iar dacă ar întinde brațele și ar trage de niște fire invizibile, poveștile de dincolo de fereastră s-ar desprinde și ar purta-o cu ele prin atmosferă, ca pe un norișor răzleț.