Lunch-ul îl luau împreună la cantină. Se foloseau de o singură mașină. Curând însă Brian îi explică că programul lui era haotic și trebuiau să-și folosească fiecare mașina proprie. Nici la lunch nu-și mai făcea apariția. Într-o zi la terminarea programului Marcu îl văzu cum, cu un pasager în dreapta, o luă pe highway spre Est în loc de Nord spre graniță. Mai încolo văzu și pasagerul: o desenatoare de CAD de la ei de la Proiectare Produse Prototip. Putea să fi fost o singură dată, dar se repetă cu frecvență bine determinată. Nu putea fi decât că Brian avea o aventură amoroasă. Ținu în el. Dar începu a se uita la Elaine altfel, cu o oarece compasiune pe care de regulă și-o rezerva sieși.

"De ce Brian ajunge acasă după miezul nopții de două ori pe săptămână?" se interesă Emma cazual.

"La departamentul lor sunt busy," îi răspunse banal Marcu.

"Dar nu-i plătesc ore suplimentare!"

"Nu știu, asta ține de ei acolo."

"Poate nu face față cu treaba."

"Se poate, ce să știu eu?"

"Nu vorbiți?"

"N-avem timp."

"Cum n-aveți când mergeți împreună?"

"El are program decalat. De la o vreme mergem separat."

Interogatoriul se termină, dar chestiunea era departe de a fi fost îngropată.

Într-o seară când Brian întârzia, Elaine coborî la ei.

"Marcu, ce știi de soțul meu? Are probleme la office?"

"Sunt foarte aglomerați, dar mai multe n-am ce-ți spune că nu știu."

"Cum de v-ați decalat programele?"

"Suntem departamente separate."

"Ceva nu-i cușer aici. Vorbește!"

"Elaine, nu-i nimic de spus. La ei încărcătura-i mult mai mare."

"Știi mai multe decât spui."

"Spun atâta cât știu. De ce nu-l întrebi pe el?"

"Spune ca tine."

"Păi, asta o fi. Mai mult nu-i."

Emma interveni:

"Marcu, Brian e în pericol să-și piardă slujba?"

"E apreciat la ceea ce face. Da’ nimeni nu ne ridică acolo pe piedestale."

"Deci zici că-i normal ca de două ori pe săptămână să ajungă acasă după miezul nopții?"

"Nu mă miră."

Marcu îi ceru lui Brian o întâlnire la cantină în pauza de lunch.

"Brian, cum stau lucrurile acasă?"

"Ăă, bine, de ce întrebi?"

"Elaine s-a plâns că vii târziu."

"Eh, cu munca."

"Am vrut doar să știi. Altceva ce mai e nou?"

"Nimic, toate cum le știi."

La ieșire Marcu se poziționă cu mașina să-l vadă pe Brian. Ăla o așteptă sprijinit de portieră pe desenatoare. Asta se așeză în dreapta și o porniră, din nou spre Est. Marcu nu mai avea ce spiona, răspunsul îl avea. Numai, nu era ce credea.

Desenatoarea, Veronica, era nepoata șefului de departament al lui Brian și urma un curs de management la Universitatea Michigan în Ann Arbor. Brian, la sugestia boss-ului, se înscrisese și el la același curs și se foloseau alternativ de mașina fiecăruia să nu cheltuiască pe benzină. Voia să-i vină ca o surpriză Elainei la promovare, dacă una i-ar fi ieșit în cărțile de joc. Greșise. Cu intuiția strâmbă a fetelor nu se putea pune. Se destăinui lui Marcu în speranța că ăsta-i va spune Emmei ceva, și Emma Elainei. Dar Marcu păstră pentru sine și nu spuse nimic.

"Marcu, Elaine l-a așteptat pe Brian în parcare și a văzut-o pe una urcându-se în mașină cu el. Acum plânge de una singură și nu știe ce să facă. Se gândește la divorț," i-a spus Emma cu temere în glas de cum intrase pe ușă.

"Și eu ce să fac?"

"Poate-i vorbești lui Brian."

"Bine, o să-i vorbesc."

"Nu așa, vorbește-i."

"Ce-mi trebuie mie să m-amestec?"

"Sunt prietenii noștri"

"Bine. Ce-i de mâncare?"

"Asta-i tot ce ai de zis?"

"Ce vreți de la mine? Lăsați-mă dracului în pace."

"Am să te las. Servește-te singur, cratița e pe aragaz," îi spuse, și trânti ușa.

Rămas singur Marcu se întrebă ce era să facă. Răspunsul îl avea: nimic, era cel mai convenabil.

Puc i se frecă de picioare. Cerșea cu nerușinare. Marcu îi dădu o fărâmă. Nu-l lăsă în pace. Mai voia o ciozvârtă. O căpătă și o leorpăi din strachină.

"Haplea ce ești, du-te de aici," se răsti Marcu la el.

Da’ Puc era o ființă veselă. Dădea din coadă fericit. Marcu așeză vesela și tacâmurile în mașina de spălat vase și se întinse în fotoliu. Îi era lehamite să se și schimbe în hainele de casă.

Întorcându-se de la Elaine, Emma îl găsi moțăind, cu Puc făcut colac în poală. Când o văzu țâșni spre ea, cu urechile clăpăuge ridicate din avânt. Marcu deschise ochii.

"Ce se întâmplă cu noi, ce ni se întâmplă, Marcu?" șopti Emma de pe sofa, "ce ne-a făcut focul ăla?"

Deși șoptit, în mintea lui Marcu reverbera acut cuvântul ’foc’.

"Trebuia să mă fi lăsat să mă duc."

"Nu Marcu, am trecut prin același infern, dar am răzbit. Dintre noi, tu erai ăla mai tare, tu ne-ai salvat. Ridică-te și luptă, fii recunoscător că încă suntem. Eu una, sunt."

Emma obținu cu mare dificultate o întrevedere online cu psihiatra lui Marcu.

"Doctore, soțul meu e în prag de a se sinucide. Faceți ceva."

"Ești sigură?"

"Sunt, d-aia-ți vorbesc. Greu am dat de tine."

"Confirmă-mi adresa."

Când doi polițiști îi bătură în ușă, Emma rămase cu gura căscată.

"Îl căutăm pe Marcu."

"E la office în Detroit. Da’ ce aveți cu el?"

"Când revine?"

"De obicei după șase, dar depinde de trafic."

"Bine, o să revenim atunci."

"Da’ ce a făcut?"

"Nimic, stai liniștită, doar vrem să avem o vorbă cu el."

Când au revenit l-au arestat.

"Ce a făcut?" i-a întrebat disperată pe unul din polițiști.

"Vrea să-și facă rău sieși."

"Păi și pentru asta îl arestați?"

"Încalcă legea. Îl ducem la secția de psihiatrie a spitalului regional Windsor din campusul Ouellette."

"Adică îl internați la ospiciu?"

"Asta-i intenția. Ne dați voie vă rog?"

"Marcu, sunt doctorul Sograti. Nu ți se întâmplă nimic rău. Ai fost adus aici pentru evaluare. Din păcate, nu numai că n-avem paturi disponibile, dar nici programe universitare care să aprecieze și să ofere tratament adecvat depresiei tale. Am inițiat transferul la Kingston General. Sunt singurii care să mai aibă o rezervă liberă pentru tine."

"Soția mea este în Windsor."

"După evaluare și schițarea unui tratament vom încerca să te aducem îndărăt aici. Ai încredere, vei primi îngrijire de cea mai înaltă calificare."

Noaptea în rezervă îl apucă plânsul.

O asistentă îi aduse două tablete și apă într-un păhărel de carton.

"Doctorul Sograti a prescris. Te ajută la somn," i-a zis, îndemnându-l din priviri să le înghită.

Se conformă.

Spre dimineață se trezi nădușit. Pe întuneric într-un parc un coiot îi mușca din carotidă. Îi simțise colții sfârtecând în carne. Se săltă în capul oaselor. Liniștea era profundă. Era singur cu sine însuși, prizonier al propriei minți, redus la nimicnicie.

Drumul până la Kingston dură o veșnicie. Centurile îl restricționau. De câteva ori opriră la câte un popas să meargă, însoțit, la toaletă. Umilința îl apăsa, dar parcă ce mai conta. Paramedicii erau tineri, cu fețe care parcă măcinau fier. Îl tratau ca pe un obiect, și asta și era, pentru ăia, și pentru toată lumea.

Un antipatic cu o mutră de idiot îl luă în primire. Îl conduse într-o rezervă care n-avea decât un pat și o noptieră. Prin fereastra zăbrelită se vedea lacul. Ăla își recită poezia cu reguli incantate monoton. Marcu privea la tavanul înalt. Într-un colț era o cameră de luat vederi.

"Acolo-i și un microfon. Dacă ai nevoie de ceva, ceri. Ai înțeles?"

Marcu se uită lung la ăla. O fi fost vreun fost temnicer, că doar pușcăria era aproape de spital.

Ușa n-avea clanță pe dinăuntru. Patul avea picioarele scunde și salteaua tare. Se așeză pe ea. Se puse pe așteptare.

La prima izbitură se săltă pe două picioare. Loviturile în perete continuară. De partea cealaltă unul dădea cu capul. Și urla, un urlet ca de fiară. Reverbera prin structură. Se uită printre gratiile de la fereastră înspre lac. Acolo nimic nu mișca, era ca o pictură imuabilă atârnată pe perete. Cuiul lipsea. Probabil nu cumva să agațe vreo sfoară să se spânzure cu ea. Da’ de unde sfoară? Ce avea pe el era o cămașă lungă de spital desfăcută la spate și deasupra un halat fără cordon. Se gândiseră ăia la toate.

O infirmieră îi aduse pe tavă mâncarea cu o lingură de plastic. O încercă aplicând pe ea ceva forță. Se rupse. Cu coada sfărâmată, de ar fi vrut, și-ar fi putut tăia o venă de la mână. La asta ăia probabil că nu s-ar fi așteptat. Da’ uitase de camera de luat vederi. Aceeași infirmieră întredeschise ușa și-i ceru cele două bucăți de plastic. I le dădu, și căpătă la schimb, pe mutește, o lingură întreagă.

În rest, nu se mai întâmplă nimic. Doar că afară se înnoptase și lumina se aprinse singură în tavan. Își pironise privirea pe pata de lumină până la a vedea puricei verzui. N-avea nici ceas nici telefon. Măsura timpul numărând de la unu la o sută, în cicluri. Când se plictisi, cu ochii închiși, retrăi o scenă benignă, jucându-se cu Puc alături de Emma. Nu că i-ar fi lipsit. N-avea dorințe, doar imagini alb-negru derulându-se ca dintr-o cutie de proiecție de pe vremuri, cu manivelă.

Dimineața se trezi cu mintea tulbure. I-or fi pus ăia ceva în ceaiul din seara trecută. O infirmieră îl conduse la toaletă. Totul era din inox, w.c.-ul, chiuveta, până și oglinda. Măcar era curat. Dar dușul n-avea perdea, și infirmiera stătea cu ochii pe el. Vru să sară dușul, dar aia îi făcu semn să se dezbrace să intre sub apă. O făcu, în lehamite.

După breakfast iar nu găsi ceva de făcut decât să se uite pe fereastră. Așa părea, că și ce era dincolo de gratii, îl privea înapoi cu milă și un sort de resemnare plăpândă.

"Bună dimineața, sunt Clair Drummond, doctorul tău curant. Am primit întreaga documentație de la North York Hospital. Cum ești, bănuiesc că un pic confuz după transferul de la Windsor?"

"Mă țineți ca pe un animal. Și dincolo de zidul ăsta chiar e unul. Ieri dădea cu capul. Ce am făcut de sunt aici?"

"Printre altele ai o tentativă de sinucidere, și ești suspicionat că ai încerca o recidivă."

"Și de ar fi așa, ce v-ar păsa vouă?"

"Marcu, prin a-ți face ție însuți rău, încalci legea. Suntem obligați să preîntâmpinăm. Nu vorbesc de morală, ci de legea civică."

"Legea asta e bazată pe morală, nu-i așa? Le faceți ghiveci."

"Văd că ți-a rămas ceva energie. Da’ nu cu mine-i de disputat chestiunea. Spune-mi, înainte de ... oribila încercare din Paradise, ai mai avut momente de anxietate, de declin, inacțiune, spune-mi ceva despre tine."

"N-am avut nimic. Și nici acum n-am. Îmi văd de slujbă, sunt apreciat la ce fac, vin acasă, am o rutină."

Doctorița îl privi impasibilă. Dar și el pe ea. Avea ceva de o făcea atractivă, în ciuda profesionalismului cu care se afișa. Instinctiv Marcu ghicea sub mască o persoană.

"Înainte de a fi internat la Windsor, ceva neobișnuit ți s-o fi întâmplat. Ce?"

"Nimic, nimic, nimic. Îmi văd de ale mele. E treaba mea."

"Și a soției tale ... Emma, nu?"

"Ce-i cu Emma?"

"Trăiți împreună, dacă tu nu ești bine, o afectezi și pe ea, ești de acord cu mine?"

"N-am făcut nimic s-o supăr."

"N-ați avut vreo discuție în contradictoriu?"

"Nu, nu știu, ce importanță are? Și apropos, soția mea știe de mine?"

"Am și avut o discuție cu ea. Este foarte îngrijorată de starea ta."

"Ce-i cu starea mea? Ce inventați? N-aveți suficienți pacienți?"

"Avem Marcu, și nu știm cum se ne împărțim între ei. Dar spune-mi câte ceva de relația ta cu Emma. Aveți puncte de inflexiune sau e liniară și stabilă?"

"E ... ce e, ne mai supărăm când și când, bănuiesc ca orice cuplu."

"Deci ai zice că relația e stabilă."

"Da, așa aș zice."

"N-ai nimic să-i reproșezi? Poate ea are să-ți reproșeze ție, ce zici?"

"Ce ești, conciliator de cuplu? Suntem ok."

"Părinții tăi sunt împreună, sunt apropiați ție?"

"Părinții mei? Sunt bine mersi, ce-i amesteci și pe ei?"

"Dar sunteți apropiați? Ai găsit sprijin în ei când ai căutat?"

"Da."

"Tu cu Emma, aveți prieteni?"

"Ăă ... da, avem pe unii."

"Ce sunt, un cuplu?"

"Vecini de bloc, un cuplu."

"Nu-mi pari prea entuziast. E ceva ce nu-ți convine la ei?"

"N-am nimic împotrivă."

"Nu așa definești o prietenie."

Marcu tăcu. I se acrise.

La scurt timp după plecarea doctoriței îl vizită ’idiotul’. Îi citi după o foaie niște nonsensuri și i-o înmână. Se retrase lăsându-l stern.

Beneficia de program de voie pentru trei ore în sălile comune și o oră de computer. Avea să participe obligatoriu la terapie cognitivă de grup odată pe zi pentru alte câte trei ore. În josul textului era scris cu litere bold că atitudinea lui de cooperare la programă marca o contribuție importantă în procesul evaluării. În rest erau instrucțiuni de cum să interacționeze cu ceilalți pacienți. Pentru Marcu nu erau decât prostii. Se prăbuși pe pat dorindu-și doar să fie uitat.

Medita? Nu, mintea-i era golită de gânduri. Doar zăcea, când o asistentă îl invită din ușă să iasă afară.

"Eu vreau aici."

"Nu se poate, trebuie să ieși, ai program de voie."

"Cum e de voie dacă mă obligi?"

"Ai vreo problemă, discută cu doctorița Drummond. Până atunci te conformezi cu activitățile prescrise."

"Păi vreau să-i vorbesc."

"Mâine, la vizită. Acum participi. E parte din programă."

Îl apucă de braț cu o forță surprinzătoare pentru cât era de mărunțică.

"Hai, dă-te jos din pat. Nu-mi face greutăți. Fă ce ți se spune să faci."

Unii ca el în halate albastre populau o sală enormă cu un etaj deschis ca într-un amfiteatru. Păreau toți vii, trăindu-și viețile suspendate ca niște aparate defectate.

"Eu sunt Amber. Tu cine ești? De când ești aici?" i se adresă una durdulie trecută bine de cincizeci.

"Sunt Marcu," răspunse mecanic.

"Mă placi?" îl întrebă cu fața radioasă.

"Pardon?"

"Am casă și un BMW. Dacă te căsătorești cu mine or să fie și ale tale."

"Am să mă gândesc."

"Așa să faci," îi replică cu o ocheadă.

Unii care jucau șah erau înconjurați de gură cască. Ăia le spuneau ăstora ce piese să mute. Se iscă gâlceavă. O asistentă interveni rapid să-i disperseze. Marcu se simțea pierdut. Erau de toate, tineri, bătrâni, femei și bărbați. Unii erau preocupați cu a face ceva, alții cu privitul în gol. Un bărbat în etate vorbea de unul singur, alții colorau cartoane pe mesele joase din fața sofalelor. Se așeză pe un fotoliu la televizor. Era pus pe mut. Oricum nu-l interesa. Nu era decât pierdere de vreme.

Două asistente i-au îndemnat să se strângă în cerc. Urma ședința de terapie. Unul s-a prezentat ca doctor în psihologie și și-a mai înșirat și alte titluri.

"Unii dintre noi mă cunoașteți, dar unii sunt noi veniți. Marcu, te rog să te prezinți."

Ăsta dădu roată cu ochii. Ce vedea erau niște oarecare, niște necunoscuți.

"Sunt Marcu."

"Bun venit, Marcu, dar ce te aduce între noi?"

"Poliția m-a adus aici."

"Nu, Marcu, poliția a fost doar un instrument. Dar de ce crezi c-ai fost adus aici?"

"Că n-au fost locuri disponibile în Windsor."

"Bine, dar de ce ai fost adus într-o secție de psihiatrie? Ce nu merge?"

"Păi până să ajung aici toate mergeau."

"Ai trecut printr-o traumă înspăimântătoare, împărtășită cu soția ta. Dar ea aproape că s-a recuperat. Tu nu. De ce crezi că s-a întâmplat așa?"

"Femeile sunt mai tari," își oferi neîntrebată Amber părerea.

Îi și făcu cu ochiul.

"Îl lăsăm pe Marcu, da Amber? O să-ți vină și ție rândul," o admonestă blând psihologul.

"Așadar, de ce crezi că soția a reușit să-și confrunte condiția, și tu nu? Ați plecat amândoi de la aceeași linie de start."

"Ce-i de confruntat? N-am confruntat niciunul nimic. Totul a curs. Doar că mătcile au fost diferite."

"În ce sens? Până la urmă, apele ajung în ocean."

"Dacă le știi așa de bine, de ce nu-mi explici tu?"

"Îmi explic că traseul tău să fi fost mai accidentat. Ce ne-ai putea spune?"

"Despre ce?"

"Ți-ai pierdut slujba de la compania la care lucrai inițial. De ce?"

"Eh."

"Legat de o altercație, nu?"

"Care-i legătura?"

"De ce altercația? Ce a generat-o? N-o poți ignora. A avut consecințe."

"N-a trecut proba de foc."

"La care foc te referi, unul generic sau cel din Paradise?"

"Tipa se credea îndreptățită, deși era neglijentă și o dezlânată. Se zvonea că era o relație a unuia din patroni. Ei bine, pare-se că zvonul ar fi fost real."

"Și tu te-ai simțit îndreptățit ca după tragedia îndurată să faci dreptate?"

"Da, așa am crezut. Așa cred și acum, dar nu primesc nimic pe de pomană. N-am avut vină că am trăit ce am trăit, și nici c-am scăpat cu viață. Așa că ce trăiesc este neputință și paralizie cu izbucniri de furie acumulată. Asta vrei să auzi de la mine?"

"Dar și soția ta a trăit aceeași dramă."

"Da, dar ea s-a refăcut prin fantezie și culori. Societatea apreciază asta mai mult decât tubulatura de frâne de la SUV-uri."

"Deci motivul tău este că soția a reușit unde tu ai clacat? Asta-i ce-ți alimentează depresia?"

"Da, asta este."

"Rușine să-ți fie. Toți bărbații-s niște porci," izbucni în plâns Amber.

"Amber, ajungem și la tine. Așteptă," tresări psihologul ca din transă.

Dar vraja se rupse. Resemnat, psihologul trecu la următorul.

În rezervă îl aștepta Emma.

"Te scot de aici. Am un pamflet de la ei în care scrie că putem apela decizia de internare și ca referință sunt trecuți trei avocați. Da’ putem veni cu ce avocat vrem noi. Eu zic să-l încercăm mai întâi pe primul de pe listă. Cică-i specializat în astfel de intervenții. Cum ești?"

"Cât costă?"

"Nu știu. Întâi să vedem dacă ne preia cazul. Ca să-l contactez trebuie să ies că mi-au reținut telefonul la intrare."

"Bine."

"M-aștepți aici, da?"

Se uită șui la ea. Unde ar fi putut să fie? Pustiu era afară, pustiu înăuntru. Ce conta unde se afla?

Dar Emma se întoarse în câteva minute.

"Ne va vizita aici să discute. A zis că la cinci. Mai e puțin. Ai nevoie de ceva?"

"Nimic din ce aș avea nevoie n-am voie."

"O să trecem și de porcăria asta. Ai răbdare."

"Unde stai?"

"La un motel aproape. E ieftin, sub o sută pe noapte."

"La office știu de mine?"

"O, da, i-am cerut bossului o recomandare pentru ăștia. A scris că-ți iei responsabilitățile postului în serios cu profesionalism și etică corespunzătoare valorilor promovate de companie. N-are nicio plângere. Uite aici."

"Las-o, acum n-am chef de ea."

"Pe Puc l-am lăsat cu Elaine. S-a deslușit și misterul cu Brian. Știai că urmează niște cursuri de management la universitate?"

"Mi-o fi spus în treacăt."

"Și tu de ce nu ne-ai spus? Elaine a suferit nespus."

Marcu dădu din umeri. Nu era treaba lui.

Se așezară unul lângă altul cu fundurile pe pat. Ea avea să-i vorbească, el nu. Așa că tăcură amândoi până să vină avocatul.

Imaginea ăluia nu era prea încurajatoare. Un costum șifonat pe un tip îmbătrânit cu păr albit și o geantă de piele terfelită bine.

"Ce avem aici? O internare forțată. Ce fonduri aveți? De ce rezerve dispuneți?"

"Avem conturile de RRSP și ceva cash în bancă."

"Cât?"

"Aproape de cincizeci de mii."

"Ce datorii aveți?"

"Ne-au mai rămas de plătit aproximativ treizeci de mii."

"Cât de aproximativ?"

"Câteva sute."

"Bine, onorariul meu este de trei sute ora. Ședința de acum e informativă și gratuită."

"Care-s opțiunile?" se avântă Emma.

"Mai întâi încercăm o mediere cu doctor Drummond. O s-o las să înțeleagă că aveți fondurile necesare să acoperiți o intervenție la judecător. Dacă nu dă înapoi, o vom forța. Emma, cumva ai sugerat doctoriței că Marcu ar avea tendințe de sinucidere?"

"N-am apucat să-i vorbesc încă doctoriței Drummond. Nici n-o cunosc."

"Dar psihiatrei de la North York? Sau doctorului Sograti de la Windsor? Undeva este trecut în raport teama ta ca Marcu să nu recidiveze?"

"Ai spus tu asta?" se interesă Marcu brusc trezit din reverie.

"Nu-mi amintesc exact cum am spus-o, dar psihiatrei tale mi-am exprimat îngrijorarea. Erai total absent."

"Deci ai spus? Asta complică situația," își împleti avocatul degetele, "doctorița Drummond are un argument solid, pe lângă propria ei evaluare. Rugați-vă la toți sfinții să nu fie nevoie să ajungem la judecător. Poate clipește ea prima. În fine, mă duc acum la ea. Să vedem cum cad zarurile."

Rămași singuri, se așezară unul într-un cap al patului și celălalt în partea opusă. Fixau amândoi din priviri podeaua.

"N-am făcut-o cu intenția ... asta. Am crezut că te apăr. Am greșit."

Marcu păstră tăcerea.

"O să te scot de aici, o să vezi," continuă Emma, "dar trebuie să cooperezi și tu. Nu-i mai bine acasă?"

Marcu nu răspunse. Părea dezgustat.

Până să se întoarcă avocatul, tăcură.

"Ok, v-am obținut o întâlnire privată cu doctorița Drummond pentru mâine dimineață la opt. E un semn bun, înseamnă că-i deschisă unei oarecare negocieri. Nu ratați ocazia. Pedalați pe ideea că-i va fi mai bine în afară decât înăuntru. Emma, pledoaria ta va fi esențială, iar tu Marcu, va trebui să demonstrezi că ești viu, nu pierdut în spațiu. Atât am a vă spune pentru acum. Succes. Dacă va mai fi cazul, o să ne vedem mâine la prânz. Sincer, vă doresc ca la ora aia să fiți pe drumul vostru, cât mai departe."

Dimineața se spălă și mâncă. La opt apăru și Emma. ’Idiotul’ băgă capul pe ușă.

"La nouă în sala de ședințe."

"Păi n-avem ceasuri."

"Vin eu să vă iau."

Emma se tot învârtea în rezervă. Când ajungea la capete făcea piruete.

"N-ai vrea să practicăm ce să spunem?" îl întrebă.

"N-avem de inventat nimic. Spunem cu e."

"Ce e poate fi privit din multe unghiuri."

Nu catadicsi să mai răspundă.

În sala de ședințe ’idiotul’ le făcu semn să se așeze în capul unei mese lungi. El se așeză în partea opusă, picior peste picior, cu un bloc note sprijinit de genunchi.

Așteptau.

Doctorița apăru valvârtej, de parcă abia terminase o cursă de alergări.

"Marcu, Emma, evaluarea mea indică peste șaizeci la sute șanse ca tu să recidivezi. În consecință, nu m-aș simți confortabilă în a-ți da drumul în populația din afară."

Emma vru să intervină, dar Marcu i-o luă înainte.

"Societatea asta e strâmbă. Am pătimit fără vreo vină, și n-am fost compensați cu nimic. Din contră, ni s-au pus bețe în roate la fiecare cotitură. Părinții mei au venit aici dintr-o țară comunistă. Dizidenții erau declarați bolnavi mintali și internați în ospicii. Repetați aici același patern. Sunt într-o luptă cu sistemul, nu cu mine însumi. Tentativa de care vă tot legați a fost o greșeală. Sistemul fusese mai puternic decât mine. Dar am învățat de atunci să fiu pasiv să nu se lege nimeni de mine. Asta ați interpretat ca fiind depresie adâncă. Îmi văd de treabă. Am recomandare de la șeful meu să ateste. Că mi-am pierdut interesul în ce mă înconjoară? Ce crezi că-i important, după ce supraviețuiești unui incendiu sinistru și vezi moartea cu ochii? Crezi că-mi vine să valsez? Emma s-a salvat prin fantezie și culoare. Eu nu pot străluci ca ea. Dar nici nu cad în trapa unui concurs de frumusețe. Sunt doar resemnat cu ce sunt și ce fac, și-ți cer să mă lași în pace. N-am de gând să-mi fac rău, mai mult decât îmi fac alții."

"Asta ce înseamnă, că n-ai gânduri de sinucidere?"

"N-am."

Urmă o tăcere. Doctorița îi șopti ceva ’idiotului’. Ăsta scria de zor.

"Promiți să continui tratamentul prescris? Vei fi supravegheat îndeaproape."

"Da, promit."

"Emma, în calitate de gardian, ai o responsabilitate."

"Înțeleg."

"Atunci ești liber."

Ieși precum intră, ca vijelia.

’idiotul’ îi conduse înapoi în rezervă. După puțin îi aduse hainele, ceasul și telefonul (mort).

Odată îmbrăcat rămase în picioare. Nu voia să se atingă de pat cu hainele. Și așa era scârbit de tot ce atingea acolo.

Ajunși în Windsor, Emma-l lăsă în baie și urcă pe fugă la Elaine. Era și Brian. Puc i se gudură la picioare.

"Funcționează. Cred că-i sleit de oboseală. De la încordare i se trage. Dar s-a extras singur din ghearele psihiatrei. O mătrăgună!"

"Ce a zis?"

"Nu pot acum, am să vă povestesc pe larg mai încolo. Puc, hai acasă, hai cu mama. Vorbim. Mulțumesc! Noapte bună!"

Marcu se jucă un pic cu Puc. Era și greu să fi rămas impasibil la curtea pe care i-o făcuse. Dar noapte la culcare îi închiseră ușa de la dormitor în bot. Emma se cuibări în el.

"Îmi pare rău."

Îl luă în brațe. Îl sărută. În cele din urmă făcură dragoste.

Elaine i se destăinui Emmei: rămăsese însărcinată. Asta căzu în fascinație. O îmbrățișă într-o frenezie.

"Brian știe?"

"Nu vreau prin telefon. O să-i spun diseară. Dar nu știu cum."

"Cum e. E extraordinar. Sunt sigură că va jubila."

"Nu fi chiar convinsă. Nu s-a arătat prea încântat de subiect atunci când l-am mai discutat."

"Nu se poate, probabil l-ai prins în pasă proastă. Nu există, o să vezi. Să-mi povestești."

Emma îi împărtăși vestea lui Marcu cu mândrie, de parcă ea ar fi rămas însărcinată. Ăsta nu reacționă.

"Nu te bucuri pentru ei?" îi împunse Emma carapacea.

"O să fie tată. Și de aici derivă responsabilitatea. Până acum îi era bine."

"De acum încolo o să-i fie extraordinar de bine. Își găsește un rost."

"Prin asta implici că noi n-am avea unul. Și ai avea dreptate. Totul e degeaba."

Emula mitul lui Sisif? Parțial. Măcar ăla cât trăise o ținuse tot într-un festin. El n-avea parte.

Temerile Elainei n-avuseseră temei. Brian se bucură, sau cel puțin așa mimă. Și fetele chicotiră cu veselie. Cât bărbații nu erau acasă, se simțeau eliberate de capriciile ăstora.

Trecerea a cinci ani de la dezastrul din Paradise fuse marcată de o comemorare publică cu ecouri în presa națională americană. Nimic în Canada, și cei doi nu puteau simți alta decât abandon și crasă nepăsare. Dar ei nu pierdură casă, familie sau prieteni ca să fi fost compătimiți de comunitatea din care nu făceau parte. Și prin ce trecuseră cu greu puteau articula. Ce ascundeau era mașina aia din față care rămăsese în urmă. Niciunul nu vorbea de ea, cu nimeni, nici cu psihiatrii. Pelicula în cap li se desfășura însă ca în cinematograf. Și dacă Emma se străduia să treacă peste ea, Marcu nici nu încerca. Ținea încapsulat în el întreaga tragedie. Răscumpărare nu era. Absolvire nu primea.

Când se împliniră exact cinci ani de la prăpăd într-o miercuri din Noiembrie, Brian cu Elaine îi invitară la cină în oraș, poate sperând ca astfel să le disipeze angoasa. Marcu era sceptic:

"Or să vrea să ne tragă de limbă cu tot ce a fost. De ce am accepta? Și așa știu prea multe."

"Au intenții bune," explică Emma.

"O fi așa, dar ce ne trebuie? Nu văd să ne ajute."

"Vorbim! Asta ajută! Sunt calzi, compasionali, ni-s apropiați nouă. Nu-i nevoie să-i respingi apriori."

Nu-și spuseră, dar aveau nevoie de o ieșire, și ei, și Brian cu Elaine. Cărei Elainei burtica i se contura discret sub rochia lărguță de pe ea. Ochii-i sclipeau. Ținea în ea, și dădea viață. Avea un atu față de ceilalți și-l proiecta în afară cu mândrie de viitoare mamă. Lui Brian vorba-i era scurtă, calculată, ca unui inginer iliterat. Pentru el, ce era în afara materialismului, friza absurdul de-l lăsa rece.

"V-am invitat că avem veste. Ne-am cumpărat casă," le explică Elaine fericită, "am ținut-o până acum ca să vă facem surpriză."

Emma se ridică și-o îmbrățișă pe Elaine. De la spate îl îmbrățișă și pe Brian. Marcu nu mișcă. Da’ le spuse amândurora bravos, mai degrabă absent. Deci nu fusese despre Paradise. Se nimerise să fie pentru casa ăstora. Emma era emoționată.

"Dați-ne amănunte, abia așteptăm."

"Vedeți voi, de când au majoritatea acțiunilor, Johansson cu Steve și-au autoservit niște salarii excesive. Cu banii cumpără și mai multe acțiuni și-și plătesc și datoriile bancare. Au devenit noii stăpâni ai fabricii. Și ca să împingă migrarea acțiunilor în portofoliul lor, au fixat dividendele la zero. Cine mai dețin acțiuni doar își blochează capitalul pe lângă că trebuie să plătească băncii împrumutul. Așa că toți vând, și ăștia cumpără, bineînțeles, ieftin. Ei bine, decât să fiu în continuă pierdere, le-am vândut și pe ale mele, am plătit băncii datoria, și am lichidat cu fabrica. Măcar nu mai am cheltuieli legate de ea. Nemaiavând datorii, am putut face împrumut pentru casă. Vă sfătuiesc să faceți și voi la fel. Marcu, ești în pierdere. Vinde."

"Nu știu, nu m-am gândit."

"Ar trebui."

"Brian are dreptate. Am putea avea și noi casa noastră," punctă Emma.

"Ce-ți trebuie mai mult de ce avem?" constată Marcu plictisit.

"Plătim chirie. Nu rămânem cu nimic. Casa, odată achitată, ne rămâne."

"Am avut casă și am pierdut-o fără să rămânem cu nimic."

"Împrumutul e cu dobândă compusă. Preponderent la început e dobânda, abia după jumătatea perioadei preponderent devine împrumutul."

"E pe treizeci de ani. Câte s-au întâmplat în cinci? Câte ne-or mai aștepta?"

"Băieți, ce ar fi să lăsați discuțiile despre bani și să ne dansați?" interveni Elaine cu față radioasă.

Cei doi răspunseră la apel. Fiecare-și conduse consoarta în ring. Fetele se descălțară și perechile se amalgamară între cei unduind după muzica dulce a anilor șaizeci.

Șoferul desemnat era Elaine, că tot nu putea bea. În garajul subteran al blocului se chinuia să dea mașina cu spatele în spotul rezervat. Brian îi sucea de volan. Când ajunse în fine s-o pună pe axă cum trebuia, privirea lui se fixă pe patru juvenili în jurul unei mașini cu toate portierele deschise. Ceva nu era în regulă.

"Marcu, ăștia jefuiesc o mașină. Hai peste ei."

Brian se dădu jos și se repezi spre ăia. Marcu coborî și el, lent, fără energie. Doi din grup produseră niște bâte de baseball. Unul îl pocni în cap pe Brian. O rupseră la fugă spre poarta garajului. Îi făcură ceva să se deschidă automat și se pierdură în afară.

Când Marcu ajunse lângă mașina jefuită îl găsi pe Brian întins pe jos. Elaine văzuse scena. Alergă la soț și-i ridică capul pe braț.

"Lasă-l unde e," îi spuse Marcu disociat, scoțând telefonul.

Formă 9-1-1 și începu să descrie situația. Elaine îi smulse telefonul din mână.

"Veniți odată, și-a pierdut cunoștința."

Emma, din spatele lui Marcu, privi la firișorul de sânge scurgându-i-se lui Brian din creștetul capului.

"Du-te pe dinafară la ușa garajului s-o deschizi să intre ambulanța."

Marcu se conformă. Când ambulanța își făcu apariția îi făcu semne șoferului să intre în garaj. Da’ ăla rămase pe loc. Nu încăpea prin deschiderea în înălțime a porții. Doi paramedici scoaseră un pat mobil de care atârnară niște aparate. Coborâră panta. Până să ajungă Marcu la ei deja îl săltaseră pe Brian în pat și-l legau la aparate. Le ajută paramedicilor să împingă patul în sus pe pantă la ambulanță.

"Unde îl duceți?"

"La Windsor."

Fetele erau în spatele lui și auziră.

"Marcu, scoate mașina, mergem după ei," îl precipită Emma.

Dar se proptiră în trafic. Când ajunseră în fine la spital, Brian deja stătea în capul patului, ras, cu bandaje până la rădăcina nasului. Când îi văzu le zâmbi șmecherește.

"Au fost mai ai dracu ca mine. Sper să-i prindă."

"Sunt pe cameră. N-ar trebui să treacă mult să-i identifice," argumentă Elaine îmbrățișându-și soțul. "Ești bine? Ce-ți trebuia să te duci peste tâlharii ăia?"

"Altădată n-or s-o mai facă."

"Și trebuia tu să le dai lecția asta?"

"Da, cineva trebuie să le-o da. Așa-i Marcu?"

Ăsta-și lăsă capul în piept. Nu de rușine. Ce i-ar fi trebuit să se bage? Adică, îi jefuiau lui mașina? Dar dacă? Nu i-ar fi fost de folos un bun samaritean? Unul ca Brian? Poate."

Mașina era tot a unui juvenil care-și montase o stație cu difuzoare ce-i umplea tot portbagajul. Tâlharii știuseră și vrură să-l jefuiască. Intervenția lui Brian le strică socotelile. Și pe cameră fețele le rămăseseră expuse în jaful armat. Așa fură judecați, dar ca juvenili ce erau, primiră un an de restrângere într-o incintă special desemnată pentru unii ca ei. Treaba e, mai încolo jafurile aveau să le facă cu pistoale. Toți o știau, dar nimeni nu vorbea de asta.

(Va urma...)