Mara era o silfidă, un spirit al aerului, ușor și agil, care prindea în zbor cu grație senzații, sentimente, experiențe și le aduna pe aripile ei volatile? Sau era un șuvoi vesel de apă, curgând în cascade, îmbătându-se în bulboane, aruncându-se mai departe la vale, culegând în calea sa arome de pământ, salate de ierburi și mustul mușchilor verzi?

Întâi de toate, Mara a fost o fetiță. Îi plăcea să se joace cu păpușile în parc, ordonându-le pe o bancă, pentru a avea grijă de ele.

— Tu ești un copil mic, acum trebuie să te culci, că e târziu, îi spuse unei păpuși cu părul blond, pe care o luă în brațe, o legănă la pieptul ei micuț și o întinse pe bancă, învelind-o cu o păturică.

— Tu trebuie să faci de mâncare pentru toată familia, îi spuse păpușii cu păr castaniu, în timp ce îi punea în brațe o farfurioară, puțin pământ și două flori de cicoare.

— Iar tu ești doctorița, ai venit că e bolnavă păpușa mică, îi spuse celei de-a treia păpuși, cu păr roșcat, agățându-i la gât un stetoscop mic de plastic. Doctorița a venit, păpușa mică are febră, îi dă acum o injecție, gata, s-a făcut bine! strigă de bucurie Mara, înfigând o seringă imaginară în coapsa păpușii blonde.

— Tata nu vine, tata nu vine, el e plecat departe, undeva foarte departe. O să vină poate anul viitor sau peste o sută de ani, spuse Mara păpușii blonde. Nu plânge, te rog nu plânge, o rugă în continuare. Hai, nani, nani, e mare fetița, nu mai plânge, o consolă ea legănând-o.

Mara repeta în joc, ca orice copil, propria poveste. Viața ei micuță era populată cu figuri feminine: mama, doctorița, bunica, doamna învățătoare. Cam atât. Iar golul rămas era umplut de imaginație. Ea ține întotdeauna copiilor de cald.

În timp ce păpușile aveau treburile lor pe banca din parc, de după tufe apăru băiatul din vecini. Era mic de statură și avea ochi căprui, cu care o pândea deseori pe Mara.

— Pssst, să nu faci gălăgie că păpușa mică e bolnavă, acum doarme, îi spuse Mara,

ducând un deget la buze.

— Haide aici, lasă păpușile, am adus niște yankei, răspunse băiatul, trăgând-o de mână și înșirând pe jos călăreții din plastic.

Mara se așeză în iarbă. Băiatul îi întinse un luptător micuț. Fetița se uită la jucărie, apoi la băiat și îi spuse:

— Nu vrei, mai bine, să ne jucăm de-a doctorul?

Obrăjorii fetiței luară foc de emoție, în timp ce urechile îi țiuiau de parcă s-ar fi mutat în ele o întreagă familie de greieri. Băiatul roși, își strânse yankeii, se ridică stângaci și spuse încurcat:

— M-a chemat mama…. să îmi dea o felie de pâine cu unt, trebuie să plec acum! Apoi o șterse strengărește.

După câțiva ani, Mara era mult mai înaltă, avea forme bine sculptate, nasul fin și ochi pătrunzători. Nuanțe necunoscute, culese din asfințituri și răsărituri, din valurile verzi ale mării, din feeria grădinilor de flori, îi colorau sufletul tânăr.

Aromele tari se descompuneau, pentru ea, în fire de parfum tot mai fine. Le simțea cum o căutau, cum o îmbătau, cum plecau, lăsând în urma lor un dor adânc.

Degetele îi deveniseră foarte sensibile. Își lipea uneori palmele de pământul zgrunțuros, negru, numai bun de călcat în picioare. Mângâia apoi tija verde și netedă a câte unei dalii, care urca, urca, până la inflorescența roz, din care o priveau zeci de petale ordonate fără greș. Își cufunda fața în ciorchini de liliac, topindu-se de bucurie în parfumul lor mov.

Lua forma dorurilor ei nedescoperite, ce se transformau în curcubee curgătoare, traversau zările, se strecurau prin livezile de pomi, o găseau, o invadau și se adăposteau pentru un timp în inima ei adolescentină. Într-o așteptare febrilă a realității.

Mara călca prin iarba înaltă, cu capul în nori, îndreptându-se spre râul din capătul livezii. Era în vacanța de vară și venea cu bicicleta zilnic pe drumul de doi kilometri, să facă baie.

Râul curgea generos între malurile robuste, făcând tumbe, spărgându-se în bulboane, huruind în jos la vale, printre sălcii plângătoare. La o cotitură a albiei, unde râul era mai scund, se formase un loc de scăldat.

Mara se dezbrăcă, își aranjă costumul de baie și intră în apă. Râul era repede și rece, ducând cu el la vale resturi de bușteni, frunze și crengi. Huruia atât de puternic, încât pentru început Mara nu-și dădu seama că nu e singură. De după tufele de răchită albă, printre tonurile de bas ale râului, auzi, la un moment dat, râsetele zburdalnice ale unor tineri.

Printre ei era și un băiat pe care îl plăcea. Ochii lui negri se iviră dintr-o dată de după crengi și Mara se lipi speriată de malul lutos, coborând privirea. Ceilalți tineri se avântară să înoate în iureșul apei. Băiatul cu ochi negri sta însă deoparte, privind aiurea și furând câte o privire fetei.

Apoi prinse curaj. Aruncă în apă, sub ochii Marei, puțin galben din curcubeul lui. Ea nu lăsă galbenul să fugă și aruncă peste, puțin roșu din curcubeul ei. Culorile se amestecară într-un portocaliu intens, ca soarele de vară ce stătea deasupra lor spre asfințit. Portocaliul o luă în jos la goană, dispărând apoi în tumultul apei. Zâmbiră amândoi și continuară jocul. El aruncă puțin albastru din curcubeul lui, iar ea turnă mult galben. Culorile se amestecară într-un verde aprins, de nuanța ierbii crude de pe maluri. Verdele o luă bucuros la vale, chiuind odată cu râul și pierzându-se undeva pe drum. Mara și băiatul cu ochi negri se priviră intens. Jocul era magic. Apoi luă ea inițiativa și aruncă în apă mult roșu din curcubeul ei. El turnă puțin din albastrul ce îl avea la îndemână și râul se făcu violet. Violetul era însă atât de intens, încât asuprea privirea, care pe Mara începu s-o doară. Râul devenise cu totul violet și curgea bolnav la vale. Din ecoul apei, dintr-o dată, Mara auzi păpușa blondă cum plânge. Apoi desluși și propria ei voce, spunând:

— Tata nu vine, tata nu vine, el e plecat departe, undeva foarte departe. O să vină poate anul viitor sau peste o sută de ani. Nu plânge, te rog nu plânge. Hai, nani, nani, e mare fetița, nu mai plânge.

Tuburată, Mara ieși din apă fără un cuvânt, închise ușa amintirilor și dispăru.

Peste câțiva ani, Mara ajunsese o femeie în toată firea, în calea căreia răsărea, din când în când, câte un bărbat. Din dorința de întreg, începea cu fiecare să împletească un cuplu. El aducea crengile lui, ea florile ei. Împleteau apoi în modele noi și captivante crengile între ele, în formă de trunchi de copac și le ornau cu flori. Dar mereu crengile se terminau prea repede iar florile erau prea multe. Mara, ambițioasă, punea în locul nimicului ceva din imaginația ei bogată și continua de una singură să ridice cuibul din trunchiul de copac. Apoi, la un moment dat iluziile se destrămau, florile se prăbușeau, iar trunchiul rămas începea să lăcrimeze. Mara știa atunci că nu mai este nimic de făcut, își lua bucuriile cu ea, își pansa rănile și pornea mai departe. Urma un nou bărbat, un nou cuplu, un nou trunchi înlăcrimat.

Ajunsă la crepusculul vieții, Mara adunase câteva trunchiuri ciuntite de copaci. Uneori se plimba prin pădurea rară, de la un trunchi la altul, privindu-se pe sine. Rănile nu se vindecă niciodată de tot, își spunea, dar amintirea lor se estompează, se transfigurează și se diluează în peisajul personal. De la durere la plăcere e doar un pas. De la ură la iubire, poate doi. Mara iubea pașii și mergea neobosit, pentru ca în sufletul ei colorat bucuriile să rămână vii. Pentru ca iubirea să triumfe. Pentru ca păpușa blondă să doarmă, în sfârșit, liniștită.

Într-o zi, mergând pe drum, simți cum o prinde cineva de mână. Întorcându-se, văzu în fața ei un bărbat mult mai tânăr decât ea. Îl privi uimită și se îndrăgosti pe loc de prospețimea ochilor lui.

— Sunt Mark și cred că sunt definitiv vrăjit de farmecul tău personal. De ochii tăi, de

trupul tău, de energia ta. O caut pe mama, am pierdut-o cred în copilărie, o aștept de mulți ani. Nu ai văzut-o pe aici? întrebă el.

— Nu, e destul de pustiu în lume, trec puțini oameni pe drum. L-am așteptat și eu

toată viața pe tata, l-am căutat peste tot. Uite ce a ieșit din asta, răspunse Mara, arătându-i pădurea cu trunchiuri ciuntite de copaci.

— Eu sunt bolnav de violet, mi-e frig de el. Vreau să mă lipesc de tine, e cald aici, îi

spuse Mark, strângând-o în brațe.

— Ești cu vreo douăzeci de ani mai mic decât mine, dar tandrețea nu are vârstă. Să

aruncăm căutările și așteptările departe, în lumea nimicului. E singura șansă de-a ne vindeca împreună! spuse Mara.

Se luară de mână și o porniră alergând spre zare. Își deznodară căutările și așteptările, le aruncară în gura vântului, să le ducă cât mai departe. Ajunși sus, pe dealurile înflorite, se rostogoliră la vale ca doi copii. Apoi traversară împreună pădurile calde, ce ocrotesc sufletele pierdute, se scăldară în apele repezi, ce împrospătează ochii triști. Mara și Mark gustau însetați din toate, ținându-se de mână.

— Să ne grăbim, zise Mara, mai avem atâtea de făcut împreună, iar sfârșitul meu e aproape, acolo în față, unde se vede linia umbrelor eterne.

— Nu am putea sta pe loc? Am rămâne împreună pe vecie, răspunse Mark.

— Nu am mai fi noi atunci, ci doar două pietre, din nou solitare, spuse Mara, grăbind pasul.

— Nu vreau să te pierd, acum că te-am găsit! strigă Mark.

— Nu ai cum să pierzi ceea ce deja e în tine. Va rămâne acolo mereu, răspunse Mara, zâmbind.

Continuară să alerge îndrăgostiți, gustând din bucuriile clipelor, din tandrețea îmbrățișărilor, din fericirea promisiunilor tăcute, cufundându-se unul în altul ca două izvoare gemene.

Linia umbrelor eterne se apropia încet, iar către final, din sufletele lor frământate începură să se deșire curcubeele, păpușile și yankeii, franjuri din trupuri de copaci și urme de lacrimi. Culorile se amestecară și se învăluiră într-un dans sălbatic. Într-un gest final de iubire, Mara luă violetul și trecu linia, dispărând.

Marc rămase deznădăjduit, privind culorile împrăștiate în jur, apoi treptat ele se dizolvară în peisajul său personal și inima bărbatului începu din nou să râdă. "Vom fi mereu împreună!" își zise. "Și fără violet."

​