Alina Bako: Cartografii ficționale. Perspective asupra prozei românești. Cluj-Napoca: Editura Casa cărții de știință, 2025

Preocuparea constantă a Alinei Bako pentru cercetarea literaturii române, deja vizibilă în volumele Dinamica imaginarului poetic. Grupul oniric românesc (Eikon, 2012) și Vindecarea prin literatură. Reprezentări ale bolii în romanul românesc (1960-1980) (Muzeul Literaturii Române, 2019), este confirmat (din nou) cu prilejul apariției unei noi cărți, Cartografii ficționale (Casa Cărții de Știință, 2026). Volumul explorează relația dintre spațiu și literatura română, integrând și noțiuni teoretice de geoliteratură, geografie literară și geocritică, astfel prezentând o perspectivă interdisciplinară a subiectului ales.

Lucrarea este concentrată în trei părți, primele două fiind construite pe baza reflecției teoretice privind spațiul și relația acestuia cu literatura, utilizând modele de gândire universală ale unor figuri precum André Ferré, William Sharp, Virginia Woolf și Jorge Luis Borges. Cea de-a treia parte valorifică cadrul teoretic discutat anterior și îl aplică unor exemple concrete din literatura română, urmărind integrarea acesteia în contextul literaturii globale. Sunt incluse titluri ale lui Ioan Slavici (Mara și Cel din urmă armaș), Liviu Rebreanu (Ion, Pădurea spânzuraților, Adam și Eva și Răscoala), Hortensia Papadat-Bengescu (Balaurul și Fecioarele despletite), Mircea Cărtărescu (Orbitor. Aripa stângă și Orbitor. Corpul), Doina Ruști (Manuscrisul fanariot, Mâța Vinerii și Homeric) și Norman Manea (Întoarcerea huliganului, Plicuri și portrete și Vizuina).

​ Alina Bako propune un traseu coerent al transformărilor relației dintre spațiu, realitate și literatură, urmărind evoluția acesteia de la începutul secolului XX și până la literatura modernă. Primele mărturii în acest sens sunt cele ale lui de Victor Bérard, care reconstituie itinerarul lui Ulise din Odiseea lui Homer, și ale lui Abel Lefranc, care schițează călătoriile lui Gargantua din Gargantua și Pantagruel lui Rabelais.

Traseul continuă cu extinderea mobilității, cu ajutorul călătoriilor și a exilului, din care iau naștere spații literare (sau cel puțin o parte din elementele din ele), urmând dezvoltarea unor teorii ce au în vizor spațialitatea, cum ar fi teoria topofiliei și topofreniei, multifocalizarea și polisenzorialitatea. Topofilia (analizată de Yi-Fu Tuan) și topofrenia (concept propus de Robert T. Tally Jr.) fac referire la relația afectivă dintre om și spațiu. Pe de o parte, topofilia pune accentul pe legătura emoțională pe care un om o are cu un loc, iar pe de altă parte, topofrenia extinde această legătură și include niște sentimente mai complexe, concepții și sensibilități care modelează imaginația spațială. Multifocalizarea și polisenzorialitatea descriu modul în care un spațiu poate fi perceput din perspective diferite. Pe de o parte, multifocalizarea presupune observarea aceluiași spațiu din mai multe unghiuri, cu ajutorul mai multor opere literare, iar pe de altă parte, polisenzorialitatea evidențiază interacțiunea omului cu mediul înconjurător.

​ Una dintre ideile centrale ale volumului este că spațiul literar nu este o pură născocire a minții autorului, ci rezultatul unei contopiri de spații reale cunoscute în prealabil. Așa cum se poate observa în manifestările incipiente ale geografiei literare, scriitorii nu făuresc universuri ficționale ex nihilo, ci preiau elemente ale realității și le transformă în structuri ficționale coerente. Remarcăm această transformare datorită trecerii de la itinerar la hartă, de la reprezentarea mișcării și a parcursului la o viziune de ansamblu, sintetizată într-o matrice narativă.

Cel mai puternic exemplu în acest sens este Liviu Rebreanu, cunoscut pentru iscusința de a integra în romanele sale elemente ale realității. Romanul Ion are la bază harta satului Pripas, schițată de Rebreanu, în care a inclus formele de relief, pădurea, pârâul și locuințele personajelor. Consultând Google Maps, vedem că forma geografică a spațiului este asemănătoare cu cea din ziua de astăzi. Autorul folosește aceeași metodă și în cazul romanului Pădurea spânzuraților, inspirat de expediția pe care Rebreanu a făcut-o la Făget-Ghimeș, cu scopul de a descoperi mormântul fratelui său. De asemenea, în Adam și Eva este inclus numele localității în care s-a născut tatăl lui Rebreanu, mai precis Chiuza. Astfel de detalii geografice, care sunt gândite înaintea conceperii părții narative, conferă lucrărilor lui Rebreanu un caracter documentar, devenind un fel de metaficțiune istoriografică.

​ Este analizată capacitatea spațiului de a produce sens narativ. Spațiul literar stabilește raporturile de putere dintre personaje, contribuie la modelarea identităților și personalităților acestora, funcționând totodată ca mecanism de integrare sau marginalizare, în strânsă legătură cu dinamicile sociale și culturale ale lumii reprezentate. Prin intermediul romanelor centrate pe dimensiunea spațială, cititorii au șansa de a explora un anumit tip de spațiu, și nu mă refer la coordonatele fizice ale acestuia, ci la tensiunile istorice, sociale și identitare care fac parte din universul ficțional. Din nou, Rebreanu reușește să bifeze și acest lucru în Pădurea spânzuraților, unde redă atmosfera unei epoci în care sunt adăugate noi națiuni în Imperiul Austro-Ungar, cea română făcând parte dintre ele. Sunt precizate și detalii din revoluția bolșevică, revoltele cetățenilor și urmările războiului, punându-se accentul pe ură, suferință și setea de libertate.

În spațiul românesc, promotorul geoliteraturii este Nicolae Milescu-Spătaru, care a fost trimis între anii 1675 și 1678 într-o misiune diplomatică în China. Parcursul acestei călătorii este atent notat în Jurnal de călătorie în China și Descrierea Chinei. Totuși, primele preocupări teoretice cu privire la relația dintre literatură și geografie au avut loc în anul 1938, moment în care a fost propus termenul de "geoliteratură" (inspirat din ideile spațiului francez). În cazul țării noastre, configurarea spațiului literar a depins de procesul de modernizare a prozei, desfășurate în tandem cu transformările sociale și economice ale societății vremii. Trecerea de la urban la rural, raportarea societății românești la marile centre europene (Berlin, Paris, Viena etc.) și influențele imperiale au determinat scriitorii să creeze personaje care se află într-o continuă fugă între spațiul central și cel periferic. Această goană între cele două "lumi" nu reprezintă o simplă mișcare geografică, ci un transfer cultural, prin care modele sociale și ideologice sunt asimilate de către personaje, reinterpretate și introduse în spațiul autohton. În acest context, marile centre europene devin un prilej de transformare identitară. Călătoria spre centru devine un soi de ritual inițiatic, care oferă validare simbolică personajului, căci centrul conferă prestigiu, cunoaștere și capital simbolic (și nu numai), care ulterior sunt aduse în spațiile periferice.

Călătoriile periferie-centru scot la iveală și diferențele de perspectivă ale personajelor. Spațiul literar este filtrat de subiectivitatea personajelor, iar diferențele de opinii asupra aceluiași loc sunt iminente. Așa apare geografia narativ plurală. Referitor la această idee, geofeminismul aduce în discuție faptul că spațiul este cartografiat diferit în funcție de gen, iar experiența feminină observă dimensiunea afectivă și intimă a unui spațiu.

Până la scriitura feminină a Hortensiei Papadat-Bengescu, literatura aborda o tehnică tradițională, în care cititorul descoperea orașul doar din perspectivă masculină. Romanele lui Papadat-Bengescu modifică acest lucru și acordă personajelor feminine un loc activ în cadrul narațiunii, cât și posibilitatea de a călători.

Volumul Alinei Bako, atât de necesar spațiului editorial, surprinde armonia dintre real și ficțional în literatura română. Fiecare călătorie a personajelor se transformă într-o cartografiere a identităților, a istoriei și a emoțiilor, dezvăluind profunzimea universurilor literare și legătura lor incontestabilă cu lumea reală.