Povestire finalistă a concursului de proză scurtă polițistă Bega Noir, categoria liceeni (un proiect literar gândit de Geo Moisi și Anca Iațin, implementat prin Asociația Liber).

*

— Când o răsturnat cupa cu pământ, s-o rostogolit până la picioarele mele. Șefu’ ne-o zis să nu dea dracu’ să ne scape vrun os, că le bagă în saci și le duce la cimitiru’ ăla nou. Că le face ceva, cum să vă zic, statuie cre’ că, unde-i îngroapă pe toți care-s aci. Din piatră neagră le face, scris cu...

— Stai așa, nu o lua pe arătură. S-a rostogolit până la picioarele tale, și?

— Păi, m-am aplecat și am văzut că-i un cap, cum să vă zic, oasele goale, fără piele, fără carne.

— Craniu.

— Așa cum ziceți, dom’ șef. L-am luat în mână, că nu mă tem io de morți, de ăia vii tre’ să-ți fie frică, morții ce să-ți mai facă.

— Spune, mă, mai departe.

— Cum să vă zic, am dat să-l pui în sac și atunci o lucit în soare cuiu’. I l-am arătat lu’ șefu’ și el, mă, Gioane, că așa-mi zice, asta nu mi se pare a bună și v-o anunțat pe dumneavoastră. Asta-i tot.

Comisarul Mușat de la Investigații Criminale șoma de ceva vreme în orașul ăsta plictisitor, în care se întâmpla rar ceva remarcabil. De asta, când l-au sunat de bună dimineață de la Cimitirul Mare, nici nu s-a mai bărbierit, a îmbrăcat la repezeală o pereche de blugi și o cămașă șifonată de pe sârmă. Cel mai mult îi place să desfacă în bucăți o întâmplare, cum ar rezolva o problemă de matematică, să-i dibuiască miezul și de acolo să risipească orice mister. Crimele simple, ordinare, comise în drojdia omenirii, la beție sau într-o secundă de furie nenorocită, cu autori cunoscuți din primul pas al cercetării, nu-l satisfac. Sunt ca o rutină enervantă care-l ține pe loc. Pe marginea gropii din care a mușcat flămândă gura excavatorului, sunt strânși muncitorii. Cei de la Criminalistică au ridicat deja craniul cu cuiul gros înfipt în el și l-au dus la Medicină Legală. Comisarul Mușat trebuie să identifice din care mormânt provine. Unde s-a săpat sunt patru morminte. Muncitorii au pus deoparte cele patru cruci. L-a întrebat de trei ori pe inginerul care supraveghează șantierul dacă e sigur că cele patru cruci sunt de unde au săpat în dimineața asta. Inginerul, un tip la 40 de ani, meticulos, i-a spus că nu sapă haotic, o iau sistematic ca să poată aduna oasele, să fie identificați răposații. Altfel cum ar mai anunța rudele, la ăia care mai au pe cineva, și cum le-ar mai trece numele pe uriașa cruce comună croită din marmură neagră în cimitirul cel nou. Întâi de toate, comisarul Mușat va trebui să afle de la medicul legist Stratone dacă e craniul unui bărbat sau al unei femei. Dintre cele patru cruci, una este din piatră obișnuită, una dintr-o marmură ieftină, străbătută de crăpături fine și două sunt unite în forma unei cărți deschise cu un crucifix la mijloc, unde ar trebui să fie cotorul, tot ansamblul sculptat în granit negru. Marmura și-a pierdut luciul. Din rama ovală, cu urme aurii, abia se mai disting trăsăturile unui bărbat pe care-l ghicește tânăr. E un clișeu sepia. Dedesubtul lui, în carnea marmurei, e încrustat numele, Ivan Miheș, data nașterii, 13.06.1954 despărțită cu o linie de data morții, 6.09.1989, și un "Odihnește-te în pace". Ivan a trăit 35 de ani, socotește comisarul Mușat. Bietul Ivan, că tânăr s-a mai prăpădit. Crucea din piatră e cotropită de verzeală de parcă ar fi stat într-o baltă cu mătasea broaștei. Fotografia e intactă însă. Din pătratul de celuloid, acoperit de sticlă și bine încastrat într-o ramă care l-a ferit de capriciile vremii, îi zâmbește o femeie cu păr alb-gălbui și ochelari fund de borcan. Ilona Kovacs a trăit 90 de ani. Norocoaso, îi scapă comisarului. S-a născut în 1897, Dumnezeule mare, din alt secol, pe 15 aprilie, și a trecut la cele veșnice în 1987 într-o zi de mai. Pe cruce i-au săpat o strofă întreagă în limba maghiară, au semnat și autorul, Arany János. Oare să fie craniul ei? Cine ar fi vrut să-i bată un cui în cap unei femei de 90 de ani pe care, oricum, o pândea moartea la orice colț și-n orice clipă?

Cel mai bine a rezistat anilor granitul negru de parcă ieri ar fi ieșit din atelierul unui meșter specializat pe pietre funerare. Muncitorii i-au spus comisarului că monumentul respectiv a fost pe un cavou din cărămidă în care puteai să stai în picioare. Cupa excavatorului a înroșit pământul cu praful cărămizii. Cine să aibă răbdare să scoată fiecare sicriu, pierdere de vreme. Lucrarea are un termen de finalizare, l-a informat inginerul. Cu tot respectul față de rămășițele pământești, echipa trebuie să dea cimitirului fața unui parc. Probabil, cavoul a aparținut unei familii bogate. Cu banii ăia, alții și-ar fi făcut fundația casei și chiar ar fi ridicat o parte din pereți. Erau înmormântați acolo doi bărbați care au purtat același nume. Tatăl și fiul. Din alt secol și ei, la fel ca Ilona. Rimanóczy Kálmán senior, născut pe 12 mai 1840, decedat pe 2 ianuarie 1908. A trăit 67 de ani. Rimanóczy Kálmán-fiul, născut la 1 mai 1870 și mort la 11 iunie 1912. Ăsta s-a prăpădit mai tânăr decât taică-su, abia avea 42 de ani. Semănau leit. Amândoi și-au lăsat mustăți groase, doar că a fiului are capetele răsucite-n sus.

În cimitir apar hămesiți câțiva ziariști locali. Comisarul îi strigă unui polițist să închidă cu bandă galbenă locul, să scoată ziariștii în afara zonei marcată câmp infracțional. Muncitorii vor trebui să sape o zi, două, trei în altă parte a cimitirului.

Craniul e pus pe una dintre mesele lucioase din inox. Încăperea asta duhnește a moarte rece, asta îi vine în gând comisarului Mușat de câte ori vine aici. O construcție literară reușită chiar dacă, la naiba, moartea nu are cum să fie altfel decât rece. Medicul legist Stratone și-a tras pe mâini două perechi de mănuși chirurgicale. Chestia asta cu mănușile și adoptarea unui regim vegetarian le are de la prima autopsie. Pe atunci era un tânăr cu păr des, negru cărbune. Acum are o chelie care-i descoperă tot mai mult scalpul cu fiecare an. Un timp și-a crescut pe ceafă o șuviță anormal de lungă pe care o tot strunea diminețile ca să-i acopere părțile golașe. Comisarul Mușat l-a sfătuit să meargă în Turcia, la o clinică din Istanbul, să-și facă implant, dacă e atât de afectat de căderea părului.

— Ce avem? Băiat sau fată, Stratone?

— O să-ți explic.

Comisarul Mușat își trage un scaun. Știe că nimic nu disprețuiește mai mult legistul Stratone decât superficialitatea. Ar fi putut să-i dea un răspuns scurt. În loc de asta, poate să pună pariu că-i va expune argumentele care l-au condus spre un verdict.

— Craniul masculin se deosebește de cel feminin prin punctele sale de sprijin când este așezat pe un plan orizontal. La bărbat se sprijină pe procesele mastoide, iar la femeie se sprijină pe maxilar și pe condilii occipitali. Craniul masculin are dimensiuni mai mari, sinusurile craniene și condilii occipitali mai voluminoși, procesele mastoide mai late, cu vârful ascuțit, la femei vârful este rotunjit. Fruntea înclinată, puțin proeminentă, cu unghiul frontonazal mai adâncit pe când femeia are fruntea rotunjită, verticală și puțin înaltă.

Legistul Stratone manevrează cu atenție craniul în timp ce argumentează și indică fiecare parte de os care-i susține teoria.

— Înțeleg din ce-mi spui că e craniul unui bărbat.

— Într-un procent mare, peste 95%.

— Poți să determini și vârsta?

— E nevoie de o expertiză antropologică. O să ne lămurească și cauza morții și pe cât posibil circumstanțele în care a murit. Dar o să dureze. Musai să ne ajute cei de la Institutul de Medicină Legală Mina Minovici. Expertiza o să ne confirme încă o dată, dacă mai e nevoie, sexul.

— Mai am doar trei pe listă.

Femeia de la arhivă îi spune comisarului că familia Rimanóczy Kálmán era foarte avută, făcea parte din protipendada orașului.

— Cum nu știți Palatul Rimanóczy? Stilul Art Nouveau. Sunt sigură că ați trecut de multe ori pe lângă el.

— Posibil, dar n-am știut că-l cheamă așa. Acu fac legătura că-mi spuneți că Rimanóczy a fost arhitectul orașului.

Din materialul de la arhivă, a aflat că Rimanóczy senior s-a născut la Budapesta, în Ungaria. De la zidar a săltat rapid la rangul de arhitect. A lucrat la Budapesta și Szolnok ca diriginte de șantier, iar în 1867 a fost invitat în orașul ăsta de pe granița Transilvaniei cu Ungaria de episcopul Nogáll János pentru a construi Institutul Sfântul Vincențiu de Paul.

S-a îndrăgostit repede de o localnică și s-a stabilit aici. Soția lui i-a născut doi băieți, pe Kálmán, în 1870, și pe Béla, trei ani mai târziu. După moartea ei, în 1901 s-a recăsătorit cu unguroaica Erzsi. Prin testamentul din 1908 a donat o sumă considerabilă orașului care l-a adoptat.

Fiul cel mare nu i-a purtat doar numele, i-a călcat și pe urme. A devenit arhitect, după studii absolvite la Berlin și Budapesta, unul mai priceput și mai cunoscut decât tatăl lui deși a murit tânăr. Proiectul palatului de care zicea arhivista l-a conceput fiul, iar tatăl s-a ocupat de detalii arhitectonice, pe modelul împrumutat de la arhitectul venețian Giovanni Bon, care a construit un palat împreună cu fiul său, Bartolomeo.

Rimanóczy senior s-a stins acasă. Comisarul Mușat nu a găsit niciun document care să ateste cauza morții. Împrejurările în care a decedat arhitectul senior sunt necunoscute.

La 4 ani de la moartea tatălui său, tânărul Kálmán a murit într-un sanatoriu de lângă Viena. Sicriul cu trupul lui neînsuflețit a fost adus aici și depus în cavoul din Cimitirul Mare, alături de cel al tatălui.

De mult n-a mai citit până la miezul nopții. Dimineața o să fie chiaun dacă nu se culcă. Când se întinde sub așternutul mătăsos, numai bun să-i mângâie pielea încinsă de căldura de afară, are presimțirea plăcută a unei realizări.

Mașina de cafea bolborosește pe aragaz. Mirosul se împrăștie lacom prin toată garsoniera. O sorbește fierbinte, neagră, neîndulcită în timp ce-și netezește cu fierul de călcat o cămașă. Nu se mai poate prezenta șifonat ca unul care doarme pe sub poduri.

În Cimitirul Mare îl așteaptă episcopul romano-catolic care e mai negru la față decât sutana. Ochii îi lucesc ca două fulgere, iar vocea îi e răgușită când îl abordează pe comisar. Cum și-a permis să nu-l anunțe că-i deshumează pe cei doi arhitecți ai orașului, enoriași de seamă ai Bisericii romano-catolice prin contribuțiile consistente. Osemintele lor trebuie mutate cu toată grija în Biserica Baraților.

—Sfinția-Ta, nu eu i-am dezgropat, erau gata dezgropați când am ajuns aici. N-ați fost informat că primăria a decis prin hotărâre de Consiliu Local desființarea cimitirului și construirea unui parc?

Episcopul îl privește cu reproș.

—Știut la mine acest chestiune. Primarul spus ce vrea să face. Trebuie anunțat la mine când dezgroapă pe ei care fost arhitecți maghiari, personalități, nu oricine. Unde dus rămășițele lor?

—Să discutați asta cu inginerul, el e șef de șantier. Noi am luat doar un craniu cu un cui înfipt. Ce pot să vă spun e că avem nevoie de el pentru anchetă și nu știm deocamdată cui aparține. E posibil să fie al unuia dintre arhitecți. Supectăm o crimă.

Episcopul cască ochii. Își face o cruce de la stânga la dreapta și murmură un Iștenem. Comisarul Mușat află că urmașii arhitecților s-au mutat la Budapesta. Greu de spus dacă mai trăiește vreunul dintre ei. Își cere scuze și-l lasă acolo pe episcop. Nu prea le are cu biserica. Părinții lui au fost amândoi atei.

Următorul pe lista lui e Ivan Miheș, bărbatul mort la vârsta de 35 de ani, crucea din marmură fisurată. Tipul ăsta s-a născut pe vremea comuniștilor și a murit cu doar câteva luni înainte de căderea lor. Are șanse să-i găsească rude în viață. E posibil să mai trăiască chiar unul dintre părinți.

Ori e proaspăt pe post funcționarul de la starea civilă, ori comisarul Mușat are o impresie greșită despre funcționărime. Bărbatul nu are sămânță de sictir și nici intenție de fușereală. Caută cu mare atenție în Registrul de stare civilă după data nașterii. Comisarul Mușat se uită dezamăgit la apa străveziu-maronie scuipată de automatul de cafea din colțul biroului.

— L-am găsit. E născut la maternitatea din oraș. Tatăl e Miheș Ioan, iar mama, Miheș Marina. Avem și o adresă de-a părinților, strada Izvorului, numărul 15. Asta e în cartierul Iorga, ăla de pe deal, cu case.

— Acu caută-i și certificatul de deces.

— Mintenaș vă servesc și cu ăla.

Din înregistrările făcute pentru eliberarea certificatului de deces, comisarul Mușat a aflat că Ivan fusese căsătorit la data morții. Soția Carmen Miheș a declarat decesul. Conform certificatului de căsătorie, cei doi au trăit împreună doar trei ani. S-a eliberat și un certificat medico-legal care precizează că Ivan și-a găsit sfârșitul din pricina unui infarct miocardic. Atât de tânăr și cu inima pulbere. Certificatul e semnat de medicul legist Tudor Simionescu. La vremea respectivă, tânăra familie Miheș locuia într-un apartament din strada Maniu, într-o curte comună.

— Au trecut fix 30 de ani de atunci. Dacă am noroc poate o mai găsesc pe soție la aceeași adresă.

Comisarul Mușat nu obișnuiește să-și ia notițe pe hârtie. Atât de tare i s-a deformat scrisul încât ar avea dificultăți să priceapă și el ce a mâzgălit. Pe Android și-a instalat Super Recorder. Are fișiere audio de la fiecare anchetă. După un timp le șterge, să nu crape memoria telefonului. Ce e chiar de păstrat transferă într-o memorie USB.

Poarta mare din lemn masiv, sculptat, din strada Maniu e deschisă. Comisarul pătrunde printr-un portal într-o curte îngrijită. De parcă ar fi o terasă unde se bea bere, pe gazonul verde sunt mese rotunde din fier forjat cu tăblia din mozaicuri colorate, în jurul lor, scaune cu spătar, mai încolo, un balansoar încăpător cu o saltea de culoarea piersicii și o bancă din lemn. Un aer de boemie, de vară coaptă.

Apartamentul unu e chiar imediat după portal. Are două ferestre uriașe care dau înspre curte, prevăzute cu obloane din lemn lăcuit. Comisarul Mușat înfige un deget în sonerie. În cadrul ușii apare o femeie elegantă. E ceea ce comisarul e convins că întruchipează o doamnă. E îmbrăcată într-o rochie vaporoasă de un roz prăfuit, strânsă cu o centură gri-argintiu pe talia subțire, lungă până sub genunchi. Fardul discret corectează anii. Ochii de un verde rar sunt plantați în mijlocul unei jungle de bucle roșcate. Mâinile cu mici pete cafenii, răsărite ca ciupercile otrăvite, o trădează.

— Săru’mâinile. Doamna Carmen Miheș?

— Chiar ea.

— Sunt comisarul Mușat de la Investigații Criminale.

— S-a întâmplat ceva?

— E vorba de soțul dumneavoastră, Ivan Miheș.

Comisarul Mușat poate să jure că pe fața de o frumusețe fanată a zărit o umbră de tristețe.

— Dezgropați morții? A trecut mult timp de atunci.

— Chiar a fost dezgropat. Mă scuzați că vă spun asta brutal. Rămășițele lui o să fie mutate în cimitirul cel nou. Se ridică un monument acolo.

Prin fereastră răzbate din stradă pufăitul unui autobuz. Într-un colț bâzâie captivă o muscă.

— Doriți o cafea sau un pahar cu apă rece?

— Super amândouă, mulțiumesc.

Carmen Miheș dispare în bucătărie. Comisarul se învârte prin livingul cu tavan înalt, tot să aibă vreo trei metri. Pe un perete, de sus până la podeaua din lemn lustruit, sunt cărți. Într-un colț, pe o măsuță rotundă, o fotografie într-o ramă albă, luminată de o candelă. Comisarul se apropie. E fotografia unui tânăr cu trăsături de nordic. Când se întoarce cu tava, Carmen Miheș îl previne că nu are mult timp la dispoziție. Trebuie să o ia în curând spre Universitate. E profesoară la Facultatea de Farmacie.

— Sunteți medic?

— Am absolvit Medicină și Farmacie, nu am profesat ca medic, am preferat să predau.

— Soțul dumneavoastră suferea de inimă? O întreabă comisarul privind spre fotografie.

— E Ivan. Ce vreți să știți? A fost o tragedie. În ziua aia, a venit de la serviciu mai repede. Era inginer la Electrica. Mi-a spus că-l paște o răceală și să-i fac un ceai. Eram doctorandă, munceam pe brânci pentru un post de preparator la facultate. Până m-am ridicat dintre cărți să pun ibricul pe aragaz, el s-a întins în pat. Când am ajuns cu ceaiul, își pierduse conștiența. Salvarea a venit repede, dar nu s-a mai putut face nimic. Am rămas văduvă înainte de a împlini 30 de ani.

— Locuiați tot aici.

— Așa este, casa e moștenită de la părinții mei.

— V-ați recăsătorit?

— Nu. A fost singura mea căsătorie. De ce mă întrebați toate astea? Le faceți o vizită tuturor rudelor răposaților din Cimitirul Mare?

— Avem indicii că s-a comis o crimă.

— O crimă?

— Bănuim că s-a petrecut în urmă cu cel puțin 30 de ani.

— Dumnezeule, cred că e prescrisă deja.

— Greșiți. În România, crima nu are termen de prescripție.

Femeia sare de pe sofa ca acționată de un arc.

— Nu știu unde mi-am pus telefonul. Cred că e târziu. Sper că nu vă simțiți ofensat.

Dama asta stilată are ceva care-l incită al dracului de tare. Ce ascunde? Trebuie să afle mai multe despre ea. De ce o fi rămas singură? Așteaptă în mașină până o vede cum pleacă și se întoarce în curtea comună. Sună la apartamentul doi. Nicio mișcare. Trece la apartamentul trei. Îi deschide o femeie învăluită într-un nor de fum.

— Bună ziua, sunt comisarul Mușat, Investigații Criminale, putem vorbi puțin?

— Haideți repede înăuntru că mi se arde plăcinta.

Comisarul e poftit să ia loc pe un scaun de la masa din bucătărie. Femeia îi pune în față o farfurie pe care aburește o plăcintă cu cartofi.

— Luați și gustați.

— Chiar nu trebuia, mulțumesc. Am venit să vă întreb de vecina.

— Care vecină?

— Carmen Miheș.

— Aaa, profesoara. Doar n-o pățit ceva? Doamne ferește și ne păzește de cel rău.

— Nu, stați liniștită. Locuiți de mult aici?

— Ăhăhă, de 40 de ani. O viață de om.

— L-ați cunoscut pe soțul ei, pe Ivan?

— Vai și amar de sufletu’ lui. Câteodată se auzea până la mine cum se certau. Mă și miram ce au de împărțit că sita nu se învechise, știți cum se zice.

— Și ce aveau de împărțit?

— El o luase pe băutură. Cre’ că așa mai uita și el, mai îneca necazul.

Ce voia să uite Ivan? E posibil ca finețea aia de femeie să-i bată un cui în cap nordicului Ivan? Candela de lângă fotografie e din remușcare, pentru iertare, de paradă?

Pe Izvorului la numărul 15 nu a mai găsit pe nimeni din familia Miheș, Părinții lui Ivan erau amândoi morți de mult. Singurul lui frate a emigrat în SUA imediat ce a vândut casa.

Legistul Stratone ia micul dejun, felii de morcov servite dintr-o caserolă de sticlă, când intră în birou comisarul Mușat.

— Vii degeaba, n-am nicio veste de la Mina Minovici.

— Altceva mă frământă. Doctorul Simionescu mai trăiește?

— Oale și ulcele. De ce?

— El a constatat decesul lui Ivan Miheș.

— Ăsta cine mai e?

— Am trei posibile victime. Doi arhitecți, tată și fiu, născuți pe la 1800 și ceva, morți la 1900 și un pic, și Ivan, decedat acum 30 de ani, la vârsta de 35 de ani. Pe femeia de 90 de ani am eliminat-o de pe listă imediat ce mi-ai spus că e un craniu de bărbat. De fapt, mi-au rămas două posibile victime ale unui omor ipotetic. Arhitectul senior, despre a cărui moarte nu știu nimic și Ivan, despre care am aflat că ar fi murit de infarct.

— Am lucrat cu Simionescu chiar la început.

— Ce-mi poți spune despre el?

Legistul Stratone ronțăie o felie de morcov.

— Mi-a rămas în minte cum și-a părăsit nevasta. Erau împreună de 40 de ani, din studenție. Într-o seară i-a spus că duce gunoiul. A ieșit cu găleata pe ușă și nu s-a mai întors. Stai așa, uite acu îmi revine memoria. I-a dat papucii pentru o fâșneață de studentă. Simionescu ținea și cursuri.

— Cum o chema pe studentă?

— Cornelia, Camelia? Nu, nu. Începe tot cu C.

— Carmen cumva?

— De unde știi?

— Am dat cu banu’.

— O singură dată am văzut-o aici. Venise cu alți studenți să asiste la autopsie. Mi-a arătat-o Simionescu, ce zici de iubita mea. I-am remarcat ochii de un verde rar.

Comisarul Mușat tresare. Așadar, Carmen Miheș a fost amanta medicului legist Simionescu. Știa el că are ceva de ascuns. La naiba, îi putea fi tată. Ce tată? Cu un pic de efort, bunic.

— Nevasta doctorului mai trăiește?

— Elvira? Mai trăiește. A fost pediatra noastră, pe cel mic îl duceam la ea. A lucrat până târziu.

Casa pediatrei e ascunsă de un pâlc de chiparoși. Din poartă și până la ușa de intrare, aleea șerpuiește printre ronduri cu plante aromatice, luminată de lămpi solare. Medicul Elvira Simionescu îl primește într-un salon cu piese de mobilier Biedermeier. N-a mai văzut până acum pe nimeni care să poarte atât de bine 89 de ani.

— Povestea asta a rămas mult timp îngropată.

— La ce poveste vă referiți?

— Când au început să scoată morții din Cimitirul Mare, m-am întrebat dacă va descoperi cineva sau va rămâne o crimă perfectă.

— Ce să descopere?

— Tudor mi-a mărturisit când știa că mai are puțin de trăit. Da, nu vă mirați, am reluat legătura după ce ea l-a părăsit. I-a spus că nu are vocație de infirmieră. El era mâncat de un cancer galopant. Fără el, mironosița asta nu și-ar fi terminat nici măcar facultatea.

— Vă referiți la Carmen Miheș?

— Vedeți că știți.

— Ce v-a mărturisit fostul soț?

— Ar fi făcut orice. Era nebun după ea. Nu-l mai interesa nimic. Mi-a povestit că ea îi plângea în brațe că Ivan o bate și o amenință că o omoară dacă divorțează. Tudor era turbat de furie. Nu suporta gândul că ea doarme în aceeași casă cu alt bărbat. Era medic legist cu vechime, i-au trecut prin mâini multe cazuri de omor, atâtea moduri de operare. A recunoscut că au plănuit împreună crima. Mi-a povestit că l-a chemat Carmen într-o seară în care Ivan băuse mult. Au așteptat să adoarmă bine și Tudor i-a bătut un cui în cap ca să-i provoace leziuni tisulare, hemoragie. Pe scurt, moartea. Am păstrat declarația lui Tudor. E scurtă, dar găsiți totul acolo. E semnată. M-a rugat să o duc la Poliție după moartea lui.

— Și de ce nu ați dus-o?

— N-am vrut să-i pătez memoria.

Telefonul comisarului cântă devreme knock, knock, knockin’ on heaven’s door. E doctorul Stratone.

— Ești băftos, Mușate. S-a terminat expertiza mai repede decât aș fi sperat.

— Vin acuma.

Raportul de expertiză medico-legală antropologică arată că piesa osoasă analizată provine de la o persoană de sex masculin în vârstă de 35 de ani, +/- 6 luni. Decesul a survenit cu 30 de ani în urmă, iar cauza decesului nu este cuiul. Acesta a fost introdus în țeasta bărbatului după ce murise. Doctorul Simionescu a mărturisit pe patul de moarte că l-a ucis pe Ivan în complicitate cu amanta lui. De ce și-a asumat o crimă pe care nu a comis-o?

Carmen Miheș poartă o rochie din mătase verde cu floricele albe. Respiră atâta feminitate. Comisarul nu mai are aceeași îngăduință ca la prima întâlnire. Cadrul e schimbat. În biroul de la Serviciul de Investigații Criminale, tonul lui capătă asprimea interogatoriului.

— Ce relație ați avut cu medicul legist Simionescu?

Profesoara pălește.

— Mi-a predat la facultate.

— Ați fost amanta lui?

— Niciodată, izbucnește ea.

Comisarul bănuia că va nega, dar violența cu care a spus-o îl pune pe gânduri.

— Domnule comisar, mi-era rușine, mi-era teamă. Eram foarte tânără. Mă gândeam ce o să se întâmple cu mine dacă-l reclam. Ce probe aveam eu? Am fost doar noi doi.

— Pentru ce să-l reclamați?

— Pentru viol.

Atât de încet a rostit cuvântul încât comisarul nu e sigur că a auzit bine.

— Ați fost agresată de doctorul Simionescu?

— Într-o dimineață, în biroul lui de la facultate. Atunci a început totul, bețiile lui Ivan și certurile. Nu suporta gândul că un libidinos bătrân m-a atins. Ar fi vrut să-l reclam. Nu înțelegea că mi-aș fi distrus șansele. Simionescu era cineva în orașul ăsta.

Comisarul Mușat îi întinde declarația semnată de legist.

"Subsemnatul Simionescu Tudor, medic legist, vă aduc la cunoștință că l-am ucis pe Miheș Ivan în complicitate cu soția acestuia, Miheș Carmen. Între mine și Carmen a existat o legătură profundă de iubire din prima secundă în care ne-am văzut. Ne potriveam perfect în ciuda diferenței de vârstă. Mă alinta Dor.."

— Dumnezeule mare, ce fantasmagorii. Nu pot citi elucubrațiile unui individ bolnav.

Când a murit Ivan, Simionescu era medic legist șef. Ea își amintește că el a semnat certificatul medico-legal de constatare a decesului. Era atât de amorțită de durere încât nu o mai interesa nimic. Cadavrul soțului ei a fost profanat de acest nenorocit de legist. Ea află abia acum. De ce crede că i-a bătut un cui în cap? Probabil, a vrut să se răzbune. Dezvoltase o obsesie pentru ea. A hărțuit-o mai ales după moartea lui Ivan. O pândea serile când ajungea acasă și rămânea nopțile în mașină în fața casei. O supraveghea. Îi trimitea 50 de mesaje într-o zi. Când romantice, când amenințătoare. Găsea flori pe pervazul ferestrei, pe catedră, se pomenea cu buchete aduse de curier, ajunsese să aibă o aversiune față de flori. Da, știe, e cinică, dar a respirat ușurată când a aflat că legistul era țintuit la pat de o boală incurabilă. În sfârșit, se simțea liberă.

O dâră de parfum mai persistă în cenușiul încăperii. Comisarul Mușat mâzgălește ceva pe copertă și aruncă dosarul într-un fișet.

BIO:

Liliana Sime, locuitoare a orașului Oradea, jurnalistă de aproape 27 de ani, print, televiziune, în prezent, editor la un portal nișat pe domeniile economic și politică agricolă. De-a lungul anilor, povestirile ei au luat mai multe premii la concursuri literare organizate de centre culturale. Cele mai recente, în 2022, a obținut premiul întâi la Concursul Național de Literatură Umoristică, cu o microproză, iar în septembrie 2025, s-a calificat pe locul trei la concursul Subiectiv, organizat de Moldova.org în colaborare cu editura Cartier, în Republica Moldova. Anul acesta, una dintre prozele ei scurte a fost selectată pentru a fi inclusă în antologia Cicada#2 care va fi lansată la Bookfest 2026.