Povestire finalistă a concursului de proză scurtă polițistă Bega Noir, categoria liceeni (un proiect literar gândit de Geo Moisi și Anca Iațin, implementat prin Asociația Liber).

*

Da, sigur că aveți dreptate. O să încerc să fiu mai concis. Știți, meseria mă face…

Gata, gata, mă întorc la fapte.

Bine, dumneavoastră, dacă veniți din capitală, credeți despre noi, cei din provincie, că suntem primitivi, rudimentari și că nu avem cum să înțelegem. Dar să știți că nu este așa. De exemplu, eu sunt conștient că asta e, în general, metoda dumneavoastră. Adică inițial mă interogați în calitate de martor și, apoi, mult mai târziu, după ce eu am terminat de dat declarația, dumneavoastră schimbați încadrarea din martor în acuzat. Dar… gata, mă întorc la fapte. Îmi cer scuze, dar profesia mea mă face să divaghez de multe ori… Să începem:

Subsemnatul CG, domiciliat în orașul P, strada Iuliului, numărul 5, declar pe propria răspundere că cele de mai jos sunt faptele exact așa cum s-au întâmplat ele și vreau să menționez expres, încă din debutul acestei declarații, că unele fapte erau evidente pentru un ochi format ca al meu, încă dinainte ca ele să se întâmple. Am fost prezent, am auzit, am notat. În plus, am gândit lucruri pe care nu mi le-a cerut nimeni, dar care au insistat să existe.

În fine, orașul nostru are, în ultima vreme, dimineți scurte și seri prea lungi. Străzile par trase la indigo de un funcționar obosit, iar oamenii au uneori fețe de parcă tocmai au fost tipăriți la tipografia orașului și nu au apucat să se usuce.

Da, am înțeles, nu vă interesează cadrul general, dar știți, eu, ca ziarist, cred că tocmai cadrul produce faptele, mai exact face declanșarea lor inevitabilă. Revin însa la subiect.

Rețeaua exista. Toată lumea știa asta, chiar și copiii de grădiniță. Toți știam, chiar dacă ea nu avea sediu, un nume, o adresă. Dar avea obiceiuri. Și astea sunt foarte ușor de recunoscut. Rețeaua nu avea chip, dar avea gesturi mici: o ușă care se închidea prea încet, o mână care nu se mai întorcea din buzunar, un chip cu o ureche lipsă, un tânăr care dispărea brusc și nu avea să mai apară niciodată, un tată de familie, foarte respectat altfel, se întorcea într-o seară acasă cu câteva degete lipsă de la mâna dreaptă.

În fine, erau multe astfel de gesturi de care toată lumea știa, dar despre care nimeni nu îndrăznea să vorbească. Simțeam uneori că o mare pernă de pluș a fost așezată peste oraș și perna asta chiar dădea rezultate: amortiza toate zgomotele. Doar că mie mi se părea, și poate nu doar mie, că, încet-încet, nu mai aveam aer, ne sufocam cu fiecare zi care trecea.

Evident, nu era o senzație reală. E vorba despre o metaforă aici, dar dumneavoastră înțelegeți ce spun.

Ce să vă mai spun, la cozile care se formau la alimentarele din oraș oamenii nu vorbeau intre ei, schimbau doar șoapte și priviri fugare. Nu știai niciodată cu adevărat cine era omul de lângă tine, chiar dacă-l cunoșteai deja de o grămada de ani. Parca nici blocurile nu mai erau ca înainte. Erau și acum identice, de un gri murdar, cu balcoanele metalice ude de ploaie și steagul partidului fluturând în vânt și veghind asupra orașului, dar acum atmosfera era alta, una de teama și de suspiciune permanenta. Semnele de avertizare erau peste tot – pe uși, pe ziduri, pe mașini – dar nimeni nu le mai observa, doar le simțea efectul.

Orașul nostru, mic și cu obiceiuri mari, trăia de ani buni sub un capac invizibil. Toată lumea știa că există o rețea – îi spuneam "Rețeaua", cu majusculă, din respect si teamă – dar nimeni nu știa exact pe cine salută dimineața. Se spunea că firul ducea foarte departe, poate chiar peste granițele tarii, dar capătul era mereu aici, la noi, ca o cheie uitată în broască.

Altfel, trebuie să înțelegeți că orașul nostru este unul foarte liniștit. Un mic orășel de provincie. De altfel, eu cred că tocmai din acest motiv s-a hotărât el, cel pentru care v-ați deplasat dumneavoastră tocmai din capitală, zic tocmai de aceea s-a hotărât el să se mute aici. Și-a construit o vilă imensă la marginea orașului, într-o zonă cu o priveliște de vis. E o casă imensă, cu o grădină interioară superba cu gazon și multe, foarte multe flori.

Cum, ce m-ați întrebat?

A, da. Pe el l-am cunoscut întâi ca zvon. Prin natura profesiei, trebuie să fii tot timpul la curent cu știrile, atât cele interne, locale, cum s-ar spune, dar și cu cele externe, sau mai exact din afara comunității noastre.

Auzisem, citisem în gazetele din capitală despre el, știam că e suspectat pentru tot felul de fapte.

Apoi am auzit că s-a mutat în orașul nostru. Nu am avut ocazia să-l văd sau să interacționez în niciun fel cu el.

Apoi, prin intermediul tovarășei prim-procuror, l-am cunoscut ca dosar. Știu că nu era tocmai legal să citesc un dosar aflat în curs de urmărire penală, dar, știți, ziariștii sunt foarte curioși. Ziariștii și pisicile.

Abia la urmă l-am cunoscut ca mort. Un mort eficient, adevărat, cu acte în regulă. Ba chiar asta s-a întâmplat de trei ori. Adică să-l văd mort. Pentru că, distinși tovarăși, trebuie să mă credeți: el, în ultimele luni, a fost mai mult mort decât viu. Glumesc, evident.

Da, am înțeles, o să încerc să nu mai divaghez.

Din ce știu eu, el era chiar șeful Organizației, asta deși nimeni nu știa exact unde era capătul cel mai de jos și nici unde se termina plafonul Organizației.

În fine, pe el l-am văzut prima dată mort. Asta trebuie consemnat. Fusese împușcat pe acoperișul vilei sale de la marginea orașului, într-un spectacol grotesc de gloanțe, sânge și ordine strigate prea târziu. Ancheta îl vizase direct. Filaj, urmărire, martori. Știți foarte bine despre ce vorbesc. Se spune ca, de data asta, ordinul venise de sus, de foarte sus. Se pare ca Rețeaua începuse să deranjeze Partidul.

El mai fusese anchetat de câteva ori, dar, de fiecare data, ancheta se blocase undeva, iar apoi, ușor, ușor, se așeza praful uitării peste ea.

De data asta nu mai era așa. Acum se implica partidul, ba mai mult, se spunea ca știți dumneavoastră cine dăduse personal ordin să se termine odată cu povestea asta.

Pe de altă parte, nu era tocmai ușor. Se spune că multe cadre de partid, ba chiar unele de mare răspundere, erau deja membri ai rețelei. Nu știu, dar, oricum, la un moment dat el a fost arestat preventiv și dus la sediul Miliției. Metodele fuseseră cele clasice: zăhărel când nu se uita nimeni, bătaie când uita toată lumea.

Interogatoriul a durat mult, cred că trei zile aproape fără pauză. Îl puneau să bea cafele peste cafele ca să nu adoarmă. Aveau nevoie de mărturisirea lui ca să încheie cazul. Trebuiau să-l facă să cedeze, să recunoască, să semneze. Dar, cu toate ca metodele dumneavoastră sunt aproape infailibile, cu el nu au reușit. Poate că aici era vorba despre trădarea unora membri ai Partidului, sau din Miliție, nu știu.

Oricum, în a treia sau a patra zi de interogatorii, el a reușit să fugă. Nu știu exact cum s-a întâmplat. Am citit câteva declarații ale milițienilor care au fost implicați în ancheta. Se pare că a cerut voie să se ducă la toaletă, acolo cineva, nu se știe cine lăsase deschis geamul la care, anterior, altcineva tăiase gratiile. Afară îl aștepta o mașina. În fine, ce s-o mai lungesc, în câteva minute s-a terminat totul, a fugit din sediul Miliției și s-a îndreptat către casa lui. Acolo, a încercat să scape urcându-se pe acoperiș și a murit într-un schimb de focuri cu trupele speciale care înconjuraseră casa. Un eșec regretabil, au spus comunicatele. O eroare de procedură, s-a notat în dosarul lui. Au căzut câteva capete, au fost dați afară alți câțiva. Primul care a căzut a fost prim-procurorul. Cred că se nume PT. Cred că și șeful Miliției a fost concediat. Li s-a întocmit și un proces penal, ceva despre sabotaj cred, ceva foarte grav, dar nu au fost niciodată condamnați. Au fost însă mutați în alte județe. Oricum, orașul a respirat ușurat, de parcă cineva ar fi stins o țigară într-o scrumieră prea plină.

Câteva luni mai târziu, el a revenit. Am spus că a revenit, vă rog să se menționeze explicit asta. Pur și simplu a revenit. Ca un cuvânt șters care se scrie singur înapoi pe hârtie. Părea că nu-și amintea nimic din anchetă, din fugă, din moarte. Oricum, nu părea să poarte pică nimănui. Era la fel de retras ca și înainte, la fel de enigmatic.

Medicul-șef a spus "amnezie", iar cuvântul s-a așezat între noi ca o piesă de mobilier incomodă. Când am avut ocazia să-l vad din nou, de data asta viu, prin oraș, l-am privit și am avut senzația neplăcută că omul acesta era gol pe dinăuntru, sau plin cu o zeamă ciudată, așa cum au gândacii, de exemplu. Ați strivit vreodată un gândac? Ați văzut ce zeamă scârboasă are înăuntru. Bine, mă scuzați că am deviat iarăși. Revin la depoziție.

Pe locul rămas vacant după demiterea prim-procurorului, a fost numită în loc o tovarășă procuror. Ea a primit sarcina să redeschidă cazul și să-l lichideze cat mai curând.

După cum sunt convins că știți, la vremea aceea aveam deja o relație cu ea. O cunoscusem într-un bar unde paharele sunt mai sincere decât oamenii. Nu mai era tânără, dar purta haine foarte elegante. Poate chiar prea elegante pentru barul acela. De cum am intrat, mi-a atras atenția. M-am așezat și eu la bar, dar în celălalt capăt, pentru a o putea studia mai bine. În definitiv, la momentul acela nu știam nimic despre ea. Poate că era cu cineva, un bărbat care se dusese la toaletă, sau poate că aștepta un bărbat care întârzia, sau… Indiferent de asta, e clar că, într-un oraș mic ca al nostru, eleganța funcționează ca o ștampilă suplimentară. Apoi, pentru că eram bun prieten cu barmanul, l-am tras deoparte și l-am întrebat cine e tipa. El a râs și m-a bătut pe umăr. "Nu e de nasul tău, moșule", mi-a zis barmanul. "Tu nu știi cine e tipa...", și mi-a făcut cu ochiul când a spus ultimul cuvânt.

Am privit-o din nou. Nu mai era tocmai tânără, dar se vedea că se îngrijește. În plus, avea un aer special, o anumită eleganță și o distincție aparte. Părea că nici nu e din orașul nostru. Barmanul mi-a spus că tocmai fusese numită prim-procuror la Tribunalul din orașul nostru.

Atunci, când am aflat cine este, am privit-o din nou. Pot să zic că am cântărit-o. Prin natura profesiei, noi facem asta cu oamenii pe care-i întâlnim pentru prima dată. Avea un mic tic nervos care se repeta la intervale aproape egale. Își aranja o șuviță rebela după ureche, iar apoi își mângâia lobul urechii. Avea urechi frumoase. Păreau cu mult mai tinere decât ea. O priveam și simțeam cum se pierde în gânduri. Pentru o secundă, părea că nu mai este prim-procurorul orașului, ci doar o femeie care nu știa sigur dacă va supraviețui următoarelor zile.

Poate că a fost și un act de bravură, am vrut să-i arăt barmanului că o să reușesc să o agăț, dar a fost cu siguranță și altceva, o vibrație, sau un flux, sau ceva care funcționa între noi doi. Și zic asta pentru că și ea mă privea uneori, intrigată de conversația noastră care. Evident. o viza pe ea, sau poate că și ea simțea vibrația care începea să ne unească și… Scuze, am deviat din nou.

Nu știu nici azi de ce venise în noaptea aia în bar. Nu aștepta pe nimeni și ea zice că nici nu ieșise la agățat de tineri ca mine, așa cum o tachinam eu mai târziu. Și eu o cred. Mi-a spus că, pur și simplu, se simțea singură și a vrut să fie într-un loc unde sunt mulți oameni. Dar, în interiorul cârciumii, s-a simțit și mai singură, aproape că-i venea să plângă. Apoi am apărut eu.

Dar eu cred că mai era și altceva. După ce fusese numita prim-procuror, asupra ei fuseseră exercitate presiuni uriașe pentru a redeschide, iar apoi pentru a finaliza ancheta lui. I se spuse să o facă oricum. "Nu contează cum o faci, tot ce contează e să închizi dracu’ dosarul asta. Ai grija, e ordin de sus, de sus de tot", așa i s-ar fi spus. Ea era destul de nouă în profesie, încă nu avusese timp să se mânjească. Încă mai credea în justiție, în lege... Încă mai credea în probe și în corectitudinea lor. Toată presiunea asta o strivea, o făcea să-și piardă reperele.

Atunci am apărut eu. E o diferență de aproape cincisprezece ani între noi, dar știu, știu că pe dumneavoastră nu vă interesează asta. Ne-am iubit, dar o să trec peste asta și o să ajung la partea care vă interesează pe dumneavoastră.

Da, într-o seară a luat un dosar foarte voluminos ca să-l lucreze acasă. Mai făcea uneori treaba asta, așa că nu m-a mirat deloc. Eu nu mă mutasem încă acasă la ea, dar, uneori, stăteam chiar câteva zile acolo, fără să mai mă întorc acasă la mine. Așa era și în noaptea aia. În mod normal, ea se ducea în birou, își lua un pahar de vin scump și lucra la dosar până noaptea târziu. Uita cu totul de mine, parcă nici nu aș fi existat. Dar pe mine nu mă deranja asta: îmi puneam un film, sau ascultam muzică în surdină, în timp ce citeam o carte în vârful patului, chestii de genul ăsta.

În noaptea aia însă, pentru că dosarul era mult prea mare și nu avea suficient loc să întindă toate foile pe podeaua biroului, s-a hotărât să rămână cu mine în sufragerie. Acolo a întins foile din dosar pe jos, în timp ce eu mă uitam la un Telejurnal cu sonorul tăiat.

Apoi nu mai știu exact cine a adus vorba despre el. Cred totuși că ea mi-a spus că acela era dosarul lui. Probabil eu i-am răspuns că auzisem și citisem în ziare despre el. Apoi ea mi-a arătat probele din dosar, succesiunea faptelor etc. Nu prea era mare lucru. Doar probe indirecte, martori nu tocmai credibili, chestii de genul asta. Am stat aplecați peste hârtii toată noaptea. Acum, când îmi aduc aminte, îmi pare rău că nu am făcut și dragoste acolo, peste hârtiile împrăștiate din dosarul lui.

Încă de a doua zi am uitat cu totul de dosar și de cazul lui. Chiar de tot probabil că nu am uitat, căci, într-un orășel ca al nostru, cum ai putea să uiți lucrul cel mai înspăimântător și, în același timp, cel mai important din existența noastră? Oricum, cu tovarășa prim-procuror nu am mai vorbit despre caz până în ziua de 17 septembrie, atunci când s-a întâmplat nenorocirea.

Seara, când ea a ajuns acasă, părea că îmbătrânise cu zece sau cincisprezece ani. Eu pregătisem niște feluri mai speciale de mâncare, aranjasem masa - știți dumneavoastră, cu lumânări și alte chestii de genul - voiam să fie o seară deosebită. Apoi a apărut ea. Îmbătrânită, ridată, cu tenul obosit și galben, cu cearcăne imense sub ochi. Mi s-a părut că tremura puțin. Era îngrozită. Nu a vrut să-mi spună despre ce e vorba. Mi-a povestit tot felul de întâmplări din copilăria ei și de un câine lup pe care l-a avut când era mica și care s-a pierdut sau a fost furat, nu mai țin exact minte. Toate astea nu aveau nici o legătură cu dosarul lui, dar era singura modalitate pe care o găsise și prin care ea încerca să elibereze cumva tensiunea care o strivea.

Abia dimineața, înainte să plece la Procuratura, mi-a spus despre ce e vorba. Cu o zi înainte, o vizitase el la birou. Intrase fără să aștepte să fie poftit în biroul ei. Intrase trântind ușa. Se proțăpise în fața biroului ei și, pe un ton foarte calm, aproape ca al unui părinte către copilul său, îi adresase o mulțime de amenințări, care de care mai grave. Îi spusese că, dacă până la sfârșitul săptămânii dosarul lui nu se va închide pentru lipsă de probe, vor urma repercusiuni extrem de violente din partea lui. I-a zis să se gândească bine. "Vor muri oameni, tovarășa prim-procuror. Ma gândesc că nu vreți să-i aveți pe conștiința." Așa-i spusese el, iar apoi, la fel de brusc și, la fel de calm cum venise, a părăsit biroul. Ea se gândea că despre mine era vorba, că pe mine ma amenința de fapt el.

La doar o oră de la plecarea lui din birou, fusese anunțată că trebuie să se prezinte urgent la Județeana de Partid. Acolo o aștepta Primul Secretar care, aproape cu aceleași vorbe ca și el, o amenințase că, dacă nu închide urgent cazul prin condamnarea lui, va avea de suferit.

Apoi, în aceeași seara, tremura și plângea în brațele mele în timp ce-mi povestea despre un câine lup pe care-l avusese în copilărie și care se pierduse, sau fusese furat.

Plângea, lacrimile îi curgeau pe obraji, i se scursese rimelul și lăsase dare adânci ca niște șanțuri și părea că vârsta, ascunsă undeva în interior, spărsese coaja frumoasă și elegantă și acaparase întregul corp. Îmi e rușine acum să spun, dar, în clipele acelea, ținând-o în brațe și încercând să o liniștesc, eu mă uitam la ea și vedeam o altă femeie, una mult prea bătrână pentru mine și nici foarte atrăgătoare nu mai era. Cumva, vălul căzuse și chiar și vibrația aceea interioară care ne apropiase la început dispăruse. Mă scuzați, din nou am deviat de la subiect. Revin imediat.

Când m-am trezit dimineața, am văzut că nu mai era lângă mine. Am constatat apoi că se trezise demult. Avusese grijă să se aranjeze, să șteargă toate urmele bătrâneții și ale degradării pe care le văzusem în noaptea anterioară; se făcuse din nou femeia frumoasă, elegantă și stilată pe care o știam.

Apoi, în timpul micului dejun, mi-a spus că va schimba foaia în privința lui. M-am arătat curios și intrigat, pentru că nu știam despre ce e vorba. Mi-a explicat.

Era vorba despre un mărunt infractor din orașul nostru. Mărunt, fiindcă se ocupa de mici găinării - ducea, aducea, fura, amenința - dar mărunt și pentru că nu avea decât nouăsprezece ani. Totuși, acest mărunt infractor avea două lucruri speciale.

Primul era faptul că, așa insignifiant cum era, el lucra pentru Rețea. Probabil pe unul dintre cele mai de jos niveluri; totuși, era în Rețea. Nu cunoștea pe nimeni important, pentru că Rețeaua era construită ca un animal absurd: fiecare organ credea că el este întregul corp.

Al doilea lucru care-l făcea special era un detaliu din viața lui anterioară. Băiatul avusese o aventură homosexuală cu el. O întâmplare intimă, mecanică, fără nume. Făcuseră sex câteva zile la rând în casa lui, la marginea orașului. Bietul băiat crezuse că făcuse sex cu un bogătaș oarecare din orașul nostru. Nu știa că dormise cu capul pe abdomenul celui care conducea Rețeaua.

Băiatul colaborase pentru că fusese strâns cu ușa, iar ușa avea obiceiul să se închidă singură. Fusese surprins în flagrant în timp ce făcea sex cu un minor. Când poliția a spart ușa și a intrat peste ei, cei doi spuseseră că sunt amanți și că poliția face un abuz. Amanți sau nu, nu conta; ceea ce conta era că unul dintre ei era minor. Și, și mai important era faptul ca unul dintre ei făcuse cândva sex cu el. În acest fel l-au forțat pe micul infractor să colaboreze.

A urmat o perioadă de tatonare. Echipa Procuraturii a făcut în așa fel încât băiatul să se întâlnească "întâmplător" cu el de mai multe ori. Se miza pe atracția fizică pe care frumusețea tinerească a micului infractor o genera. A funcționat. După o astfel de întâlnire "întâmplătoare", el l-a invitat la casa lui de la marginea orașului. Era invitat miercuri, 17 septembrie, seara, la ora 17. Echipa de procurori și polițiști l-a pregătit pe băiat pentru întâlnire. Aveau câteva zile pentru a face asta.

În ziua de 17 septembrie, băiatul a fost echipat cu aparate de ascultare. Tehnica era atât de fină încât părea că ascultă și gândurile care nu fuseseră încă formulate. Discursul îi fusese construit de o echipa de psihologi care vorbeau despre suflet ca despre un mecanism cu rotițe defecte. A avut câteva zile pentru a-l învăța pe de rost. Părea pregătit. Eu, bineînțeles, am primit exclusivitate pentru ancheta de presă care va urma închiderii cazului.

În fine, în seara zile de 17 septembrie, la ora 17, împreuna cu o armată de băieți din Miliție și din forțele de intervenție rapidă, am fost prezent lângă vilă, ascuns în tufișurile decorative ce înfrumusețează terasele de la marginea orașului.

Băiatul a intrat. Ascultam în căști, împreună cu o duzină de procurori, polițiști și oameni de la trupele speciale, ce se întâmpla în vilă. Lângă mine stătea chiar tovarășa prim-procuror. Părea că ne-am așezat întâmplător unul lângă altul. În public evitam să arătăm că ne cunoaștem, că suntem amanți. Asta ar fi putut da naștere la cine știe ce interpretări. Astea au fost vorbele ei, iar eu am fost de acord.

Ascultam cu toții în căști și aproape că nu respiram. Tensiunea era foarte mare.

Băiatul însă, în mod surprinzător, se descurca excelent. Au început prin a vorbi despre data anterioară când fusese în casă. El nu-și mai amintea nimic. Băiatul însă vorbea impecabil. Frazele îi ieșeau din gură ca niște șuruburi bine filetate. Discuția era foarte relaxată și, treptat, a alunecat către aluzii sexuale. Băiatul încerca să-i amintească ce făcuseră atunci. Erau lucruri destul de scabroase pentru un heterosexual ca mine, dar nu despre asta era vorba. Conform planului, băiatul încerca să construiască o punte, o bază de încredere, pentru a smulge mărturisiri incriminatoare care să devină probe.

Lucrurile mergeau bine, dar el continua să se agațe de cuvinte ca de niște cârlige ruginite. Nu părea să-și amintească fapte, ci doar poziții ale corpului, scene de sex, vulgarități.

La un moment dat, l-a invitat pe terasă. Acolo lucrurile au devenit neclare, ca și cum realitatea se schimbase brusc. S-a auzit o cămașă ruptă. Un gest care părea o mângâiere, dar funcționa ca o percheziție. Aparatura a fost descoperită, dezlipită de piele ca o insectă vinovată. Apoi focuri. Puține. Precise. Definitive.

Miliția a intervenit prea devreme și prea târziu în același timp. Au spart ușa, au urcat pe scări, au răvășit camerele. Alergau haotic, în timp ce în curte se trăgea vertical. Casa trăgea și ea, de parcă avea propria armă. Într-un moment confuz, am avut impresia că acoperișul trage primul.

În acest schimb de focuri el a murit din nou. De data asta, fără ambiguități.

A urmat apoi o perioada de care nu-mi mai aduc aminte. Probabil au căutat cadavrul lui, s-au asigurat ca e mort, chestii de genul...

Câteva minute mai târziu, în curtea luxoasă, stăteau la masă tovarășa prim-procuror, șeful Miliției, șeful trupelor de elită și medicul-șef. Discutau calm. Medicul explica moartea cu mâinile, ca și cum ar fi asamblat un obiect mic. Eu eram puțin mai în spate, în picioare, notând. Pixul meu scria singur, iar carnetul părea mulțumit.

M-am gândit mult la ce voi face cu articolul. Intenționam să nu public ancheta în ziarul local. Orașul nostru are deja prea multe adevăruri și niciun raft pentru ele. Voi încerca să-l vând unui ziar mare din capitală. Acolo, poate, absurditatea este tipărită pe prima pagină și nu mai sperie pe nimeni. În plus, mă așteptam și la o sumă consistentă de bani.

Totul părea că se lămurise. Lucrurile intraseră din nou pe făgașul normal. Așa părea, dar eu simțeam că asta e o minciună. Știam - nu pot explica exact cum - că, cu câteva minute în urmă, realitatea, așa cum o știam noi, se crăpase brusc, se spărsese în mii de cioburi pe care nimeni nu le mai putea lipi vreodată, iar o altă realitate, despre care noi încă nu știam nimic, răsărise brusc, acoperind totul cu o mantie de absurd.

Priveam scena: în mijloc, conducătorii echipei – tovarășa prim-procuror, șeful Miliției, șeful trupelor de elită, medicul-șef; în dreapta, trântiți pe gazon, băieții din trupele speciale; mai departe, sub un pin negru, șase milițieni fumând țigări de foi; în stânga, cele două asistente, șoptind; iar mai în spate, cei trei oameni de la salubritate, sprijiniți în mături cu coadă lungă și peri din plastic verde, ca niște ciobani tradiționali. Cu cât priveam mai mult, cu atât totul părea mai ireal.

Nu știu cât a durat secvența. La un moment dat, ridicându-mi privirea din carnețel, l-am văzut. Era el, îmbrăcat într-un costum elegant, fără nicio urmă de gloanțe. Stătea pe marginea acoperișului de deasupra terasei și zâmbea spre mine. Ținea o armă automată care lucea jucăuș în soarele apusului. Mi-a făcut cu ochiul. Nu, nu a fost imaginația mea. Chiar mi-a făcut cu ochiul, cu câteva fracțiuni de secundă înainte să înceapă să tragă.

Am rămas paralizat. Aș fi vrut să-i avertizez pe toți. Nu am făcut însă nimic. Doar ochii mi se mișcau, cuprinzând grozăvia: sânge pe pereți, bucăți de carne zburând. Una mi s-a lipit de obraz, apoi s-a scurs pe bărbie și a căzut în iarbă.

Când focul a încetat, am fugit. Nu știu cât, nu știu unde, nu știu de ce.

Cam asta e tot. Toți cei care se aflau acolo, cu excepția mea, sunt morți. Absolut toți. Până și cei trei oameni de la deratizare care fuseseră inițial chemați pentru a curata "eventuala mizerie": sânge pe pereți, cartușe goale, etc. Acum nu mai puteau face asta. Sângele lor era pe pereți. Criminaliștilor le-a fost greu să reconstituie corpurile pentru a identifica toate cadavrele. Chiar și el a fost găsit mort. De data asta, se pare, definitiv. Și dac-ar mai apărea încă o data, eu, cu siguranța, nu o să mai scriu nici o ancheta jurnalistica despre el. Glumesc, evident. Era mort de-a binelea. L-am văzut câteva zile mai târziu la Morgă. Mă dusesem să o vad pe ea.

Cum?

Ce ați zis?

A, da, nu am văzut nimic special la el. Asta dacă nu ți se mai pare special faptul că era ciuruit de cel puțin 50 de gloanțe și dacă faptul că nu mai puteai înțelege nimic din fața lui la cât era de mutilată nu ți se pare ceva deosebit. Mie, atunci, nu mi se mai părea.

Vă rog să mă scuzați dacă am deviat iarăși. Sunt ziarist, trebuie să văd întregul ansamblu.

Îmi cer scuze și pentru amestecul timpurilor verbale. Cred ca, din păcate, în timpul depoziției am folosit atât prezentul cat și trecutul, când, de fapt, toate câte vi le-am povestit s-au petrecut doar în trecut. Pentru mine însă, povestea e încă la timpul prezent.

Da, am înțeles domnilor.

Da, am înțeles foarte bine.

Da, o să citesc depoziția pe care am dat-o.

Da, o s-o semnez după aceea.

Da, nu o să părăsesc orașul în perioada următoare. Înțeleg ca dumneavoastră e posibil să mai aveți nevoie de mine.

Da, pot să plec acasă.

Pe drumul spre casă, am rememorat lucrurile pe care nu le spusesem anchetatorilor veniți din capitală. Erau câteva.

În primul rând faptul că, după tot ceea ce se întâmplase, pornisem propria mea anchetă. Destul de curând, m-am dus să văd casa lui. Aveam nevoie să fiu din nou acolo. Să retrăiesc totul. Surpriză însă: casa nu mai exista. Doar un morman mare de moloz, câțiva arbori scoși din pământ, nimic altceva. Un loc viran, acoperit de gunoaie și moloz.

Am luat apoi legătura cu diverși milițieni și procurori pentru a afla amănunte care poate îmi scăpaseră inițial. Simțeam că lipsește ceva. Am întors lucrurile pe toate părțile, am vorbit cu o mulțime de oameni, până când am aflat.

Prima oară mi-a spus-o un polițist. Apoi un altul mi-a confirmat-o. Am vorbit și la Procuratură. Același lucru. Toți erau de acord că un "dispozitiv lipit de piele" pentru ascultări ambientale așa cum îi spuneau ei, dispozitiv care îi fusese montat micului infractor în ziua de 17 septembrie, ar fi fost mai mare decât pieptul martorului și s-ar fi încins atât de tare încât i-ar fi ars pielea.

Pe de altă parte, microfoanele ambientale sunt foarte mari și captează mult zgomot de fond dacă nu se vorbește foarte aproape de ele. În plus, pentru ca noi să putem asculta din afara casei conversația celor doi, ar fi fost nevoie de un fir care să conecteze microfonul lipit de pielea martorului cu dispozitivele de ascultare din exterior.

În concluzie, tehnic nu era posibil.

În al treilea rând, am vrut să merg la înmormântarea tovarășei prim-procuror. În definitiv, fuseserăm amanți. O iubisem chiar. Am constatat cu surprindere că nu exista așa ceva. Adică o înmormântare. M-am gândit că, din cauza anchetei, era ținută departe de ochii publicului. I-am căutat crucea prin toate cimitirele din oraș. Nimic.

La ea acasă locuia altcineva. Pretindea că stă acolo de mai bine de zece ani. Mințea, evident, dar de ce? Nu știu. La Procuratură nu cunoscuse nimeni o persoana cu numele ei. Susțineau toți ca prim-procuror fusese altcineva, un procuror cu numele de MS, procuror care este și astăzi în funcție. De ea nu auzise nimeni.

În fine, ancheta mea a durat o perioadă - nu mai știu exact cât - dar acestea au fost singurele lucruri relevante care au ieșit din ea.

Apoi, brusc, am oprit ancheta și, nu știu exact de ce, m-am hotărât să cumpăr terenul acela unde fusese casa lui. Aveam ceva bani puși deoparte, așa că am făcut-o.

M-am gândit apoi că, în timp, voi reuși să construiesc acolo o casă mare, cu o curte interioară imensă, plină de plante și flori.

Apoi îmi voi da demisia de la ziar și voi construi o rețea care să se ocupe de contrabandă, prostituție, trafic de droguri și de carne vie, trafic de arme, asasinate la comandă, etc.

Rețeaua urma să fie construită pe niveluri, astfel încât nimeni să nu-i cunoască pe cei de la celelalte nivelurile.

Rețeaua urma să fie construită ca un animal absurd: fiecare organ să creadă că el este întregul corp.

*

Aprecieri critice Geo Moisi:

Mi-a plăcut povestirea asta pentru că autorul a imitat genul de declarație pe care un martor o dă în fața poliției: plină de detalii, întrebări retorice, un mic haos în relatare. Am citit povestirea ca atunci când luam o declarație unui martor care sare de la una la alta și nu-l pot pune nicicum pe direcția potrivită ca să pricep. Așa și cu povestirea aceasta policier cu elemente de fantastic și metafore. Mă face să mă întreb dacă autorul ei a strecurat un mesaj ascuns (și am câteva variante) sau doar s-a distrat scriind-o. În ambele cazuri, mi-a plăcut. Oricine ai fi Dragoș Tudose, ai reușit să punctezi câteva elemente corecte dintr-o anchetă și din mersul lucrurilor în sistem. Bravo!