Petra intrase în biserica Sf. Spiridon senină, cu lumânarea aprinsă, cu inima deschisă. Asculta slujba de înviere, căutând din priviri chipuri familiare. Nu mai venise însoțită de prieteni ca în copilărie, într-o frenezie a bucuriei întâlnirii cu lumea în care i se modela imaginația. Era singură. Venise pentru a îl întâmpina cum se cuvine pe Cel Așteptat, nădejdea tuturor. Ștefan o aștepta în mașină, nu voise să intre, preferând să trimită mesaje, urări prietenilor, rudelor. Cât putea dura să ia Paștele și să ramână ea la liturghie? Dintre sălcii, printre brazi, se înălța ca o duminică zidirea ce reunea, în acea noapte, sute de suflete. Era aceeași clădire în care venise an de an, doar că, de data aceasta, după renovare, picturile, icoanele fixau parcă în aerul de aprilie o atmosferă mai înălțătoare, păreau a trasa o cale de ridicare a gândurilor la conștiință, mult mai rapidă decât pe vremuri. Era destul de aglomerat. Aceasta o bucură. Era un semn că oamenii se apropiaseră mai mult de Dumnezeu. Se așeză în spate, salută discret pe cei cunoscuți, urmărind ceea ce se întâmpla în jur și în interior. Îi trimisese un mesaj lui Matei mai devreme, sperând să primească în bucurie gândul său, scriindu-i totuși scurt, fără alte ferestre și uși, fără alte îmbăieri în șuvoiul cuvintelor dătătoare de sens: ,,Hristos a înviat!". Primi răspunsul imediat: ,,De unde știi? Unde e viu?" Își dădu imediat seama că nu era în apele lui. Îi răspunse tot scurt: ,,În noi" deși fusese gata să tasteze: ,,în tine". O vreme, nu se mai uită în telefon, fiind sigură că răspunsul ar fi putut fi destul de provocator pentru sensibilitatea ei exacerbată. Știa că era posibil să se simtă blocată, neștiind ce să îi mai spună cât să îl facă să înțeleagă ce simțea. Avea nevoie de povești deșirate la gura blândă a privirii, încăpătoare de păduri și izvoare limpezi, calde. Iar el, evident, supărat că nu îi era aproape în astfel de momente, continuă: ,,Tu nici nu ai început să îl cauți." Privirea îi rămase suspendată între trecut, prezent și viitor, scotocind, între clipe, aripi și îngeri. ,,Preasfântă născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! " se rugau credincioșii, se auzea corul, cutremurând în cântare pereții sufletului. Petra simți cum apele liniștite ale gândurilor se învolburară și voci șerpuitoare șuierau când la urechea stângă, când în dreapta: ,,Cum mă văd prin ochii tăi? Chiar nu crezi în Dumnezeu cel viu sau doar nu ai bucuria de a fi într-o așezare a vieții așa cum ți-ai fi dorit? Dacă încerci să îmi arăți câte pete, câte căderi, câte neputințe aș avea, crezi că ți-ar străluci mai aprins privirea? Cine a plecat în căutarea fericirii mai demult? Puteam petrece zi și nopți, sărbători netulburate de gânduri, urcând mână în mână pe scara virtuților ...De câte ori nu m-ai împins până la limită?..." Iar alta, ca o ploaie rece, biciuitoare: ,,păi, da, Petra, nu te împărtășești de atâția ani... Atunci când ai fost iubită, când a fost cineva devotat lângă tine, care ar fi vrut să construiască un drum spre eternitate, ai vrut altceva. Nu mai știi când aruncaseși în noapte hainele din șifonier așa cum ai arunca peste gardul inimii trecutul și îi strigai fostului tău sot, Ondin: ,,nu te iubesc! Vreau sa ne despărțim!? " Ai fi putut avea o viață în rânduială, așa cum vezi oamenii aceștia din jurul tău, care vin la biserică alături de cei dragi, ai fi putut fi alături de familia ta aici, poate că ai fi avut un copil, doi, dar tu ai vrut dragoste, pasiune, absolut, ai lăsat totul crezând că așa deschizi larg poarta nemărginitelor minuni. Ce te plângi? De ce te miri? Nu are dreptate? Pe ce cale ești? Nici în căruță, nici în teleguță. Și acum, ce faci? Cu ce ești diferită de Iuda, fată dragă? " "Păi, caut să nu rănesc, să ofer bucurie, pace... "Ete, na! Și reușești? Cât adevăr este în ceea ce spui? Ce știi tu? Când îmi scrii, când îmi vorbești așa, vorbește Dumnezeul din tine?" Nici acum nu putea rosti nimic, nici să se justifice, nici să acuze, nu acesta era rostul căutat. Știa că suferea, de aceea glăsuia biciuitor. Tăcerea o încăpea deplin. ,,Slavă întru cei de Sus Lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Slavă Ție, Doamne!" Ochii îi alunecară pe chipul Violetei, vecina ei, prietena din copilărie, arhitecta, care, de când se căsătorise, se mutase în capitală. Avea doi copii, iar băiatul cel mare, supărat pe ea că se despărtise de tatăl lui care intrase în depresie, renunță la școală exact înainte de a da examenul de bacalaureat. Nu se mai înțelesese nimeni cu el. Tatăl său care nici nu lucra de multă vreme, se apucase și de băutură și muri la vârsta de 46 de ani. Bunicii, părinții Violetei, se dăduseră de ceasul morții de grija copiilor, încercând să își convingă nepoții să vină mai des pe la ei, să rămână aproape, feriți de toate relele pământului. Cu Violeta, fuseseră foarte stricți în adolescența ei. Nu o lăsau să iasă cu prietenii, căutând să o protejeze. Atunci când se împrietenise cu Marius, pe la 16 ani, abia după o mare sperietură, când ea încercase să se sinucidă, au acceptat să îi ofere mai mare libertate. Violeta era o femeie frumoasă, păstra trăsăturile copilului care fusese, iubea sportul, îi plăcea să danseze, avea trupul armonios și își păstrase prospețimea tinereții. Făcea tot ce putea pentru a armoniza toate laturile vieții sale, pentru a oferi dragoste, grijă, înțelegere tuturor. Petra nu o mai văzuse de multa vreme la biserica din localitatea lor. Înfruntase nemulțumirile, voia tuturor și își construise un nou cămin cu un om responsabil, calm, care îi făcea inima să cânte. La un moment dat, îl zări și pe tatăl ei, George, cum i se alătură, cum o privea pierdut și în ochii lui, vedea cum creștea întreaga dragoste pe care nu știuse să o reverse cândva, criticând-o, vorbindu-i tăios, de o făcuse să își dorească atât de mult să plece. Chipul său se îmblânzise, pășea mai încet, mai greu. O cuprinse de braț așa cum cuprinzi toată bucuria lumii în palme. Lacrimile izbucniră brusc, curgeau pe obraji fară putință de împotrivire. Vedea un bărbat care muncise toată viața să asigure fetei, nepoților viitorul, un bărbat care nu știuse să își exprime sentimentele, care construise două case, muncise an de an ca grădina cât să fie mereu bogată, roditoare, frumoasă, cu speranța de a lăsa fetei sale, nepoților tot ceea ce clădise cu palmele sale și care înțelesese abia la bătrânețe că ceea ce ar fi trebuit construit constant fusese relația cu oamenii iubiți. Zărea un om care era în fața lui Dumnezeu cu inima, copac înflorit, aplecat spre Violeta, cel mai arzător gând al său. Încerca să recupereze timpul pierdut, sorbindu-și din priviri fata. Rugăciunile se prelingeau printre oameni, se scurgeau, intrau în inimile celor care stăteau cuminți în fața altarului și în fața inimii. Petra cerceta iscoditoare fiecare centimetru de viață. Lacrimile își găseau cărare pe obrajii ei fară împotrivire. Își mai auzea doar câte o rugăciune: ,,Doamne, eu sunt neputincioasă, doar Tu poți pune în rânduială viața mea cât să păstrezi binele și adevărul! Ajută-mă! Fă Tu ceea ce eu nu pot! Arată-mi Tu ce nu pot eu vedea! " Când întoarse capul spre dreapta, zări chipul binecunoscut al fostului ei soț, trupul atletic al lui Ondin. Părea a căuta pe cineva din priviri. Nu o zărise încă. O ținea de mână pe fiica lui de șase ani, Medeea. Petra îl trase de mânecă, salutându-l cu bucurie. Nu se văzuseră de câțiva ani, în ciuda despărțirii dureroase pentru el, rămăseseră prieteni, el depășise noua situație și se recăsătorise. Pe fetița lui nu o știa decât din pozele, filmările de pe Facebook. Era bucătică ruptă din el, blondă, cu ochii verzi, vioi, zâmbăreață și prietenoasă. Îi întinse mâna luminoasă:,,Bună! Sunt Petra. " Ondin i se adresă fetiței: ,,Tati, uite, ea e Petra, o prietenă bună. Stai un pic cu ea până o caut pe mamaie! Ai un pic grijă de ea, te rog? "Sigur! " Medeea se așeză în fața Petrei, o cuprinse pe după umăr protector. La scurt timp, el se întoarse și îi zâmbi. Petra își aminti: ,,Să știi că am văzut-o plecând pe mama ta mai devreme, ea nu m-a zărit, îi mărturisi." De altfel, nici nu știa cum ar fi reacționat dacă ar fi zărit-o. Își amintea cum îi strigase din mijlocul străzii cu douăzezi de ani în urmă, diverse reproșuri, blesteme pentru că îi lăsase fiul și își dorise a viețui fară el. De atunci, nu mai vorbiseră. Până la urmă, Dumnezeu avusese grijă de el și acum avea altă familie și o fetiță minunată, ei rămăsesră în relații foarte bune, el chiar îi mărturisise din când în când pe ce cărări îl mai dusese viața. Petra își zise: ,,Ee! Medeea! Dacă nu aș fi plecat atunci, tu nu ai mai fi existat. Într-o anumită măsură, am contribuit și eu la faptul că tu ești. Uite! Ceva bun tot am făcut! Ștefan o sună. Se plictisise să o aștepte în mașină. Era două și jumătate noaptea. Petra se retrase discret, împăcată cu viața sa plină de amintiri și de posibilități. Până la urmă, în ciuda alegerilor de mai demult și din prezent, pe muchia din care își contempla ființa, existența, știa că era un om bun. Lumina lumânării ardea cuminte în palma sa, jertfă nescrisă a tuturor pierderilor, renunțărilor, semn al dăruirii, iubirii ce se voia împlinite. În acel aprilie cu pomi înfloriți și renașteri interioare continue, o duse acasă, convinsă de dragostea Lui Dumnezeu și de planul Lui pentru viață ei și a celorlalți.