Paul MANDELBAUM: Vremuri nebune aici, în Statele (încă) Unite

Paul MANDELBAUM este autorul a două colecții de povestiri: Garrett in Wedlock și Adriane on the Edge. Predă scriere creativă și literatură în Los Angeles, California, unde locuiește cu soția sa, Elena, care este scenaristă, și câinele lor, Bella.

1. Ce îți aduci aminte din vizita ta la București? Există vreun lucru de neuitat?

La București am luat interviuri multor autori și traducători, pe care i-am menționat într-un eseu scris pentru revista Los Angeles Review of Books. Pe lângă căldura și generozitatea imensă pe care mi-au arătat-o, îmi amintesc cu multă afecțiune de umorul înțepător care părea să facă parte din spiritul românilor. Acest detaliu a fost evident încă de la sosirea mea. Fiind alergic la fumul de țigară, eram puțin neliniștit să vizitez o țară cunoscută drept paradisul fumătorilor. Bineînțeles, așa cum am anticipat, primul lucru pe care l-am observat în camera de la Hotelul Capșa a fost o scrumieră așezată pe birou. Când l-am întrebat pe administrator despre asta, m-a informat că nu au nicio „cameră pentru nefumători”, cum le ziceam eu, dar a continuat să mă asigure că nu sunt „constrâns să fumez”. Această utilizare spirituală a cuvântului „constrâns” mi se pare și acum ilară și dovedește nu doar simțul umorului românilor, ci și dragostea lor pentru limbă.

Un alt moment de care îmi voi aminti mereu: plimbându-mă cu Florin Bican prin apropierea Palatului Mogoșoaia, am trecut pe lângă o femeie mai în vârstă, care culegea fructe, cățărată pe o scară. A fost foarte drăguță și m-a lăsat să-i fac o fotografie, dar când am menționat că mama mea s-a născut în România, a coborât în grabă de pe scară și mi-a acoperit fața cu sărutări, numindu-mă ruda ei de mult pierdută. Această întâlnire întâmplătoare m-a mișcat profund.

2. Scrii ceva la momentul actual, vreun articol sau roman, poate ceva legat de aceste timpuri grele și de pandemie?

Scriu o povestire care se desfășoară într-un oarecare moment chiar înainte de pandemie, înainte ca personajele să aibă idee cum va fi dată peste cap lumea. Are loc într-o croazieră-cazinou, pe Mediterana, și unul dintre personaje este român, un tânăr care face parte din echipaj și se împrietenește cu niște turiști americani. La bază, subiectul poveștii este izolarea, care, la fel ca alte probleme inerente ale omenirii, va fi accentuată de pandemie. Povestea abordează și tema tipului de panică atât de ușor creată de necunoscut și resimțită în special de liderii care se tem să nu fie învinovățiți. Nu am descurcat încă toate ițele povestirii, sunt în general un scriitor foarte lent, deși pandemia promite să ne rămână companion o bună perioadă de timp.

3. Cum se prezintă situația la tine în SUA, la momentul de față? Există vreo regulă care ți se pare mai dificil de urmat?

Situația în țara mea se schimbă de la oră la oră, atât în ceea ce privește pandemia, cât și protestele recente și atât de necesare împotriva violenței poliției față de afro-americani. În ceea ce privește virusul, cel mai greu lucru pentru mine, personal, a fost faptul că nu am putut să-mi vizitez tatăl, care e în vârstă, și a cărui comunitate de pensionari, din partea cealaltă a țării, rămâne în stare de „izolare”. De asemenea, mi-ar fi plăcut să particip la proteste, dar preocupările cu privire la propria sănătate, precum și cea a soției și a mamei ei în vârstă, m-au ținut în mare parte în casă, strigând spre televizor, în semn de solidaritate.

O altă preocupare pe care o am cu privire la aceste vremuri tensionate este că președintele nostru, extrem de nepopular, și aliații săi vor folosi virusul ca scuză pentru a suprima democrația. Fie prin restrângerea locurilor de votare, fie prin amânarea alegerilor din noiembrie sau prin citarea unor „nereguli” la votare - ca să justifice rezultatele. Pare capabil de orice pentru a-și păstra puterea.

Am trecut prin vremuri destul de nebune aici în Statele Unite în ultimii 3 ani și jumătate și mă cutremur când mă gândesc cât ne-a deteriorat credibilitatea în lume această perioadă.

4. Cum crezi că ar arăta o lume fără animale?

Ar mai putea exista viață omenească într-o lume fără (alte) animale? Sper că nu va trebui să aflăm niciodată, deși se pare că ne aflăm în mijlocul celei de-a șasea mari extincții planetare. Având în vedere acest sumbru prognostic, poate că este trivial să menționez afecțiunea personală față de cai și câini. Dar această tranziție îmi oferă șansa să evoc ziua în care i-am luat un interviu lui Stelian Tănase și am rămas complet impresionat de frumusețea maiestuoasă a ciobănescului său alsacian, Jimmy. După ce m-am întors acasă, eu și soția mea am adoptat și noi un ciobănesc alsacian, Bella, care are cei mai expresivi ochi dintre toate ființele pe care le cunosc, indiferent de specie. Mă întristează să-mi imaginez o lume fără ea, deci nici nu mai vorbim despre o lume fără animale, așa că îi arăt în fiecare zi cât de tare o iubesc.

5. Care este ultimul lucru despre care ai scris?

Eseul pe care l-am menționat anterior, cel care include interviurile mele cu autori români, a devenit primul dintr-o serie de lucrări care explorează, printre altele, ideea remușcării supraviețuitorului. Cel mai recent am terminat o lucrare publicată în noua ediție tipărită a revistei Harvard Review și este intitulată Asasinul bunicului meu: Câteva teorii. La un moment dat în timpul ocupației germane a Parisului, se presupunea că există un complot împotriva vieții bunicului meu, iar eseul prezintă diferite scenarii despre cum s-ar fi putut realiza acest lucru. În cele din urmă, scenariul hărăzit a fost uciderea lui la Auschwitz.

Iată un fragment:

În iunie 1940, naziștii se năpusteau asupra Parisului și o mare parte din oraș era evacuat, exod descris în Suite Française a lui Irène Némirovsky, romanul pe care nu avea să-l termine niciodată. Redactată cu un scris minuscul, a cărui importanță fiicele ei nu au înțeles-o decât ani de zile după război, cronica ei imortalizează acest capitol timpuriu al ocupației franceze: panica de a scăpa, mașinile încărcate până la răsturnare cu obiectele cele mai de preț ale familiei. Undeva, dincolo de imaginația ei, se ascunde bunicul meu.

La fel ca restul imigranților evrei care locuiesc în Orașul luminilor, este și el la fel de nerăbdător să plece. După ce reușește să prindă unul dintre ultimele taxiuri disponibile, îi spune șoferului să-l ducă în orașul Pornichet, pe coasta Atlanticului. Acolo, soția sa îl așteaptă, alături de adolescenta care ani mai târziu va deveni mama mea. Odată ce se regăsesc în siguranță, bunicul meu îi va șopti soției sale că a „scăpat ca prin urechile acului de un complot de asasinat”.

Un complot de asasinat. Expresia ne duce cu gândul la personalități publice precum JFK sau arhiducele Franz Ferdinand, și mai puțin la refugiații cu acte falsificate, cum era bunicul meu; și totuși, acesta este cuvântul pe care mama mea și-l amintea, și, având în vedere că nimeni nu îi acaparase imaginația de copil mai puternic decât tatăl ei, Rubin Zelzer, „asasinatul” trebuie să-i fi sunat drept un termen absolut și de netăgăduit. Din câte își amintea, motivul predominant pentru acest complot a fost banii, ceea ce este perfect plauzibil; deși nu era bogat, deținea ceva active, printre care o valiză mare din piele, plină de acțiuni la companii românești de petrol.

Pe de altă parte, omului nu-i lipseau dușmanii, așa că îmi vin în minte și alte teorii plauzibile, fiecare reprezentând o probă de caracter în sine a acestui strămoș pe care nu l-am cunoscut niciodată. Mă întreb adesea cum aș fi făcut eu față vremurilor periculoase pe care le-a trăit el. Însă deși neonazismul american a conferit recent o importanță reîntărită acestor preocupări, nu pot pretinde că ele sunt noi, căci le port cu mine încă din copilărie. Dar nu despre mine este vorba aici. Este vorba despre bunicul meu și despre cei care l-au vrut mort.

extras din Harvard Review (#56)

6. Ce iubești cel mai mult la munca ta?

Să discut cu tinerii despre scriere creativă și literatură. Studenții mei mă impresionează constant prin istețimea și pasiunea lor. Cât despre scris, dacă se poate numi muncă, unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult este ceea ce Frank Conroy, profesorul meu de la Atelierul Scriitorilor din Iowa (Iowa Writers’ Workshop) numea gesturi - acele momente în care comportamentul unui personaj scoate în evidență detaliile cu adevărat importante pentru poveste. Cel de-al doilea aspect important rămâne satisfacția unei propoziții bine construite. Iubesc limba engleză, la fel cum sunt convins că mulți români iubesc limba română. Asta a fost, fără doar și poate, una dintre cele mai frecvente teme ale discuțiilor mele cu Norman Manea.

Bianca ZBARCEA

Cu un master în traducere de text literar (Universitatea din București), Bianca s-a specializat în traducere de film, fiind implicată în numeroase proiecte cinematografice și literare.

Scriitori și creatori de ficțiuneOpinii și ideiCarteVizualConfesiuniPagina de literaturăInvitații lui ZenobNoua literaturăConvorbiri cosmopoliteGrand Slam PoeticIstorii subiectiveDebutTraduceriArhivă

Noua Literatură

Isabel VINTILĂ este legată de avangardă printr-o exegeză asupra operei lui Naum și cunoscută în mediile literare pentru eseuri și proză scurtă. Romanul la care lucrează acum propune o poveste exotică, o parabolă, în centrul căreia se află niște femei și-un personaj bizar. Imaginarul ei mizează pe latura vizuală, pe un topos declarat oriental, cu morfologii suprarealiste. Foarte atent lucrat, fragmentul de proză, publicat mai jos, la rubrica Noua literatură, dovedește observație prozistică și cultură, dar și un evident atașament față de poveste, ceea ce promite și arhitectură epică de rezistență. Dar asta vom vedea abia când îl termină. Portrete convingătoare, flux narativ cu accente lirice și bio-flashuri, cu încărcătură psihologică - iată numai câteva dintre atuurile povestirii Păsărarul.

Pentru a continua aventurile acestui neobișnuit personaj, Isabel stă uneori pe treptele unei case, unde am întâlnit-o și eu într-o dimineață, și vorbește cu spiritele.

Doina RUȘTI

Cartea săptămânii

Povestea cu elefantul vizirului

de Ivo Andrić

Recomandată de

Catrinel POPA

Târgul Cărții

O cronică de Alexandra Niculescu

Adriana IRIMESCU (Titieni) în Livada de vișini

NOUTĂȚI

Mircea CĂRTĂRESCU

favorit la Premiul Nobel pentru literatură

Festivalul de Teatru de la Sibiu continuă

ediția 2020

Mario Vargas Llosa – Jumătate de secol cu Borges

Eu pândesc fiecare carte nouă a lui Vargas Llosa, sunt dependentă, chiar dacă Tiempos recios (Vremuri grele), precedentul lui roman, a fost doar o umbră a altor cărți de-ale lui, tot nu mă las, știu că ceva sclipitor găsesc până la urmă.

Mulți scriitori au simțit nevoia să fie aproape de Borges, pe toți i-a atras ca un magnet, și toți au scris despre întâlnirile lor (primul care îmi vine în minte e Alberto Manguel, cu Sfârșitul bibliotecii mele, practic o odă adusă cărții și lui Borges). Ca o avanpremieră, a apărut în ziarul El país un interviu întreg luat de Vargas Llosa lui Borges, în ’81 - interviu care face parte din carte. Ce mi-a atras atenția din discuția lor savuroasă: Borges nu avea cărți de-ale lui și nici despre el în bibliotecă. Îi plăcea să recite versuri din Emilio Oribe. N-a suportat să citească Bâlciul deșertăciunilor. Susținea superioritatea prozei scurte față de roman, care, după el, este un gen canibal, ce înghite toate celelalte genuri.

Dialogul lor a avut și momente amuzante, ca secvența despre originea cuvântului ciocolată. Dar a atins și teme mai serioase, ca naționalismul (împotriva căruia Vargas Llosa a luptat întotdeauna). Și da, s-a ajuns totuși și la milongas, despre care a Borges a scris atâta! Deci: eu aștept cartea.

APARE pe 18 iunie!

Alexandra NICULESCU

În numărul acesta semnează

Recomandări OPTm

Cronică de Anca Eftenie

BOTANICA

lui Sim. Fl Marian

Anul BEETHOVEN

Liviu Szoke recomandă cărți cu greutate

plus o cronică

CU AROME DE TIPAR

BESTSELLER

Inscrierile pentru Conferința de Antropologie Urbană, ed a 6-a,

- se prelungesc până pe 1 iulie. Mai multe informații, pe pagina conferinței, Muzeul Municipiului București (Palatul Suțu)

EDITURA UNIVERS

ARE CELE MAI MARI REDUCERI

Pe SCENA 5, la Iași un spectacolul-lectură: Sindromul Quijote de Carmen DOMINTE, (regia: Radu Ghilaș). Carmen a publicat teatru și în OPTm

Copyright © optmotive.ro

Echipa