Nu era prima oară când călătoream așa și mă simțeam bine în trupul mare și cald al Mehzebeenlei, iar odată ajunși la porțile Zamirului o simțeam și pe ea mai relaxată. Conducătorul caravanei hotărâse să amâne intrarea în oraș pentru cel puțin două zile și, ca urmare, acum ne odihneam toți într-o tabără improvizată lângă pilonii uriași din marmură verde ai Porții de Est a cetății. În jurul nostru alte caravane, mulțimi de corturi, pelerini și o mână de colibe, probabil, ale celor ce lucrau cu ziua în oraș și nu aveau voie să rămână peste noapte în interiorul zidurilor. Pusesem între noi și soarele arzător al amiezii statura masivă a crenelurilor de piatră și o urmăream pe Mehzebeenlei bând apă cu o nestăvilită poftă din căldarea pe care Ahbur-la-Min, un băiat de unsprezece ani, tocmai o scosese din fântâna aflată în imediata apropiere. Bucuria ei mă fericea și pe mine și în lumină aurie ce ne înconjura în ceasul acela al șaselea din a șasea zi de când eram pe drum, în muzica vocilor ridicându-se în aerul arșiței dinspre moscheea orașului și a sunetului de tamburină abia auzindu-se de la colibele din jur mă simțeam și mai ușor și mai neînsemnat ca oricând binecuvântând ziua în care Divinul îmi poruncise în vis să părăsesc zona rece și înaltă a podișurilor munților Sabalan pentru a străbate pustiul deșertic mărginind Yam Suph până la Marea cea Mare.

Cum spuneam, nu era prima oară când alegeam să călătoresc așa. Odată chiar, îmi amintesc, am ales inima unei furnici. Mă aflam în Piața de la Corredera din Cordoba, Spania, și din cauza atâtor turiști, toți înghesuiți unul în altu’ acolo, nu am avut de ales. Tot ce îmi doream era să pot străbate spațiul imens al pieței și nu o să vă vină să credeți cât de repede l-a străbătut micuța, ca să nu mai spun că mai ducea “la bord" și o altă încărcătură. O frântură de chips culeasă de sub mesele restaurantului Mari Paz. Ce experiență! dar acum, după atâtea și atâtea călătorii, zău, parcă îmi vine să spun și cred asta, că între drumul de atunci cu acea furnică și cel de acum prin deșert timp de aproape o săptâmână cu Mehzebeenlei nu era absolut nicio diferență. Aceeași neostenită strălucire și aceeași pace m-a găzduit și atunci ca și acum fără comentarii, dacă îmi este permis să spun așa. Dar acum era timpul să mă despart de ospitalitatea ei și priveam în preajma mea în căutarea unui alt "vehicol", când deodată atenția mi-a fost atrasă de o discuție ce se purta la fântână între o tânără femeie, localnică după îmbrăcăminte, și un bărbat de vreo 30 de ani purtând barba nerasă a pelerinilor, abia sosit la Zamir, asta după grosimea stratului de praf de pe hainele sale.

— Dă-mi femeie, te rog, să beau din găleata ta!

— Dar nu e permis unui bărbat sunnit să ceară apă unei femei shia.

— Dacă darul vieții poate fi împărțit cămilelor indiferent de caravana cărora le aparțin și arată cu mâna spre Mehzebeen, oare nu aceeași soartă ar merita-o și oamenii?

— Desigur așa ar fi dacă oamenii ar purta și ei poveri peste dunele nemărginite de nisip și nu doar statura lor.

— Deci tu împarți dreptul după mulțimea poverilor? Atunci eu cred că dimpotrivă oamenii sunt cei mai împovorați dintre toate dobitoacele lăsate de Creator pe pământ?

— Divinul a împărțit și a impus legi între oameni după rasă, credință și locul în care se află și a lăsat o singură lege pentru restul de dobitoace, a concluzionat femeia ocupată cu încărcarea găleții ajunsă acum în ochiul de răcoare al fântânii. Și pentru că ultimele cuvinte le pronunțase cu chipul aplecat peste marginea de rocă a fântânii, de-acolo îi răspunse ecoul parcă confirmând cele abia spuse de ea: o singură legeee pentru restuullll dobitoaaacelooor.

La auzul ecoului străinul se apropie și mai mult și coborându-și și el chipul în gura fântânii spuse parcă acesteia cu o voce nu prea tare:

— Dacă nu aș fi obosit de atâta drum ți-aș răspunde că eu port peste tot cu mine un izvor cu o apă mult mai răcoroasă decât apa ta.

Femeia își întoarse spre străin, pentru o secundă, chipul acoperit de hijab și ochii ei de smarald scânteiară la întâlnirea ochilor lui cum numai oaza unui deșert prins între două lumi poate unui însetat să i se arate. Bărbatul zâmbi acelei lumini și cu pricepere apucă de frânghie ajutând-o pe tânăra femeie să aducă la suprafață găleata plină ochi cu apă.

Femeia îi dădu o cană de alamă pe care o purta atârnată de curelușa împletită din piele ce-i înconjura mijlocul și străinul începu să bea cu ea cu atâta atenție încât nicio picătură nu se strecură prin barba sa spre solul ars de soare. După ce se sătură acesta vorbi cu o voce și mai clară femeii:

— Izvorul acesta poate seca într-o zi, dar cel pe care îl port eu cu mine este veșnic și nimeni nu va mai fi însetat vreodată după ce a băut din el.

— Vorbești ca un profet, deși vremea acestora a apus demult, străine și apoi, abia sosit într-un loc nou și necunoscut pentru tine, nu ar trebui să vorbești cu atâta libertate și îndrăzneală.² Și spunând asta, Laleh, căci acesta era numele tinerei femeii cu hijab, luă cana de alamă din mâna bărbatului și intenționă să apuce și căldarea cu apă pentru a pleca.

Vocea aspră a unui bărbat strigând în dialectul locului:

— LALEH! LALEH! Unde ai dispărut leneșo? Ori ai uitat că e vremea prânzului și e timpul să-ți servești bărbatul? Mai am încă o jumătate de zi de muncă la carămidărie și tu nici măcar prânzul nu l-ai pregătit! Ah, ah! Allah, vino s-o vezi!

Laleh îi răspunse soțului și grăbi spre colibă cu găleata de apă. Și nu doar cu găleata, pentru că eu cum sunt curios din fire, făcusem deja saltul și acum mă mișcam după cum și inima ei se mișca înăuntrul trupului ei de femeie tânără. Speriată.